De aur sau nu?

Ca orice chibiț care are păreri despre orice – mai ales după două beri -, vreau să las aici mărturie despre cum și eu am zis ce vor zice mulți alți pricepuți și prea volubili chibiți: dacă după ratarea unor sferturi de finală la CM de fotbal din 1994 i-am numit pe băieții ăia „generația de aur”, cum ar trebui să o numim pe cea care e Nr. 1 în clasamentul WTA și finalistă (nu doar) la „Roland Garros”? Păi dacă Gicuță Hagi – probabil cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor – pretindea să îi ridicăm statuie, atunci domnișorica asta ușor firavă atît la trup, cît și la cap de prea multe ori, Simona Halep, ce ar trebui să pretindă? Ei, sigur n-o să pretindă nimic. Dintr-un motiv prea simplu, intuiesc: are mai mult simț al măsurii decît orice fotbalist sau luptător K1 de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Și o spune cineva care n-a fost și nu va fi niciodată fanul Simonei Halep. Dar după jocul prestat astăzi, 7 iunie 2018, în semifinala contra Garbinei Muguruza – care nu e deloc echivalentul vreunei Andorra sau Ciad în fotbal -, trebuie să îmi scot pălăria! Bien sûr, pînă să devină o jucătoare legendară are de cîștigat multe turnee de Grand Slam, niște milioane de dolari acolo și să aibă o autobiografie publicată și ecranizată. Poate că astea nu se vor materializa, dar dacă stau să mă uit la clasament, sigur e mai „de aur” decît „generația de aur”…

darkenlightcenter

P.S. Nu pot să nu rîd puțin: fiind un admirator aproape șovin și sexist al tenisului masculin, nici nu prea urmăresc partidele din circuitul WTA, decît în măsura în care îmi place pe ici, pe colo de vreo jucătoare. Un lucru e însă sigur: cu oricare din primele 1275 clasate WTA (sic!), la orice oră din zi și din noapte aș pierde fără să cîștig vreun set. Și de vină n-ar fi racheta mea Prince, care zace în garaj de mai bine de 4 ani.

Advertisements

Îngropat în lectură

Din curiozitate mai întîi, din convingere mai apoi, zilele acestea curg molcom sub semnul unei lecturi intense. Deși ritmul nu e unul foarte ridicat – să zicem 20-30 pagini pe zi -, lectura are parte de o interiorizare profundă a întîmplărilor relatate și a semnificațiilor lor. Mai ales că investigația întreprinsă de Amanda Padoan și Peter Zuckerman și felul în care prezintă o lume pe care îmi doresc să o cunosc se bazează pe o foarte bună documentare, avînd în vedere o contextualizare care e obligată să țină cont permanent de mitologia și credințele acelei lumi. Datele istorice, economice și sociologice, cartografia, fotografiile și elementele din istoria alpinismului folosite la încropirea imaginii Orientului montan care magnetizează voința și banii occidentalului dornic de aventură nu stau deloc sub semnul fastidiosului. E bine știut: o mare parte din expedițiile alpine himalayene stau sub semnul aventurii pure, o altă mare parte sub semnul căutării unui pilon spiritual, abandonat sau inexistent în viața individului, definit în epoca modernă de ruperea legăturilor. Orice relatare – fie și cea a „celei mai negre expediții de pe K2” – ar trebui să ofere o înțelegere a cauzelor profunde și nu doar a detaliilor circumstanțiale (importante și acestea, desigur!). Eu unul sînt convins că volumul de față reușeste să convingă, nu doar să placă, chiar dacă e scrisă extrem de bine – transcende în mod evident granițele genului.

Am ales să citez (respectînd grafia editorului) cîteva rînduri din finalul capitolului intitulat Poarta spre cer:

Șansele de supraviețuire pe K2 sunt mai mici decât la ruleta rusească. Nu avea nicio noimă.

Dar oamenii nu escaladează fiindcă are vreo noimă. Motive se pot găsi – alpinismul dă direcție celui pierdut, prieteni celui singuratic, onoare celui netrebnic, emoții celui plictisit -, dar în ultimă instanță drumul spre un pisc sfidează logica. La fel și pasiunea. La fel o călătorie pe lună. Există lucruri mai bune de făcut. Mai sigure, mai eftine, mai practice. Nu asta-i ideea.

În dimineața următoare, cînd Eric l-a întrebat pe Chhiring dacă voia într-adevăr să urce pe K2, Chhiring nu s-a uitat în ochii soției. N-a făcut pauză. Nu s-a explicat și nici n-a descris sacrificiile pe care trebuia să le facă familia lui. Știuse răspunsul timp de douăzeci de ani, iar răspunsul lui a venit imediat:

– Da.

(Peter Zuckerman, Amanda Padoan, Îngropați în cer: povestirea extraordinară a șerpașilor din cea mai neagră expediție de pe K2, traducere de Cornelia Dumitru, Iași: Polirom, 2015, pp. 56-57.)

ingropati-in-cer

Iarăși despre limbi

Bună dimineața, stimate cititoare și stimați cititori.

Am ales să aștern în această dimineață cîteva precizări și comentarii, provocate de lecturarea unei „recenzii” de o pagină (!) publicată de „Observatorul cultural” – una dintre cele două publicații tipărite pe care le mai cumpăr. E drept că materialul cu pricina putea fi citit online, dar știți cum e: sunetul foii de ziar, cerneala care-ți mai rămîne uneori pe degete…

IMG_2364

Așadar, sub semnătura lui Andrei Zbîrnea, la pagina 23, este publicat materialul intitulat Sólstafir, variațiuni într-o limbă inventată, cumva dedicat celui mai recent album al trupei amintite mai sus, un album pe care eu îl găsesc ceva mai rafinat decît precedentele, pe numele său Berdreyminn. Am pus ghilimele termenului recenzie, deoarece doar un paragraf din patru îi este dedicat albumului. Să ne înțelegem, structural nu ar fi o problemă. Doar că – extrem de bine intenționat – autorul, cautînd să configureze onest un context mai larg al felului în care înțelegem muzica islandeză, ajunge să aștearnă în preambulul foarte lung o propoziție care m-a descumpănit atît de tare încît era să renunț la lectură:

Lucrurile au devenit și mai complicate atunci cînd m-am apropiat de noul val muzical provenit din Islanda. Multe dintre trupele pe care le-am ascultat folosesc și limba maternă în propriile compoziții. Altele nu cîntă în nici o altă limbă decît islandeza. Múm, Sigur Rós, Samaris, Sólstafir și, nu în cele din urmă, legendara Björk sînt doar cîteva exemple.

Mă refer la ultima propoziție. Cum? Samaris, Björk, Sólstafir cîntă numai în islandeză? Well… întîmplarea (sau nu :D) face ca eu să cunosc toate numele de mai sus. Cei mai mulți știu bine că Björk nu e deloc exemplul cel mai potrivit pentru aserțiunea de mai sus:

Cît despre celelalte nume, nu mă voi apuca să le popularizez discografiile complete, însoțite de versuri. Pun doar link-uri care ilustrează că a cînta ȘI în altă limbă decît islandeza este de fapt o regulă:

Să fi vrut autorul să spună altceva, așa cum am eu o bănuială? Posibil, dar ceea ce se înțelege e ceea ce se înțelege.

Și nu, nu fac asta pentru a-mi dezvălui playlist-ul sau pentru a-mi sublinia încă o dată în plus caracterul de ascultător de „nișă” atît de reproșat de un bun prieten. Nu, fac asta cu dragoste – de aceea Björk apare cu cîntecelul de mai sus – și cu bucurie. O bucurie generată de faptul că astfel de artiști sînt pomeniți și, de ce nu?, popularizați de revistele noastre culturale (Aron Biro face asta de mult timp în „Dilema Veche”).

Și tot din spirit de comuniune,  mai adaug o observație. Nu se poate ca în ediția datată 24-30 august 2017 (Nr. 886, Anul XVIII/serie nouă), recenzia să se încheie astfel:

Dacă nu i-ați văzut la Sibiu în 2016, aveți șansa de a-i cunoaște pe islandezi la Festivalul Rockstadt Extreme Fest, între 10 și 13 august [subl. n.], la Rîșnov. Remarcabilă audiție!

Cum să nu se poată?! Iată că se poate!

Cea mai faină dedicație

De mult timp nu am văzut o dedicație mai jucăușă și plină de adevăr. O captatio benevolentiae mai mult decît adecvată. Îi aparține lui Stephen M. Tomecek și deschide volumul Experimenting with everyday science: Art and architecture, 2010, NY: Chelsea House/Infobase Publishing. Iat-o:

In memory of Leonardo, Raphael, Michelangelo, and Donatello — four great masters who not only inspired countless artists, but also served
as role models for four equally impressive ninja turtles.

51xae3qtbjl-_sx383_bo1204203200_

Ce mai e de făcut în Tirol?

După ce am mers cu trenul, cu mașina, cu telecabina și funicularul, cu piciorul și bocancul pe Nordkette, fie vara, fie iarna, ce mi-aș mai putea dori să fac în Tirol?

Well, ia să vedem ce au făcut alții, aici.

Eh, de fapt, dacă îți instalezi cartierul general la Innsbruck, poți face toate sporturile. Și multe alte lucruri faine, dar nu despre ele vorbim aici.

Autorii mei preferați?

Cu precizarea că sînt un povestitor prost, adică fără memoria detaliilor sau a cauzalităților (pe care le rețin numai cînd mă antrenez), reiau aici un răspuns dat recent la întrebarea „În afara autorilor pe care îi predai, ție ce alți autori îți plac?”…

Mențiunea de mai sus trebuia făcută neapărat, căci deunăzi am narat și parafrazat din memorie primele rînduri dintr-unul dintre volumele mele preferate, scris de unul dintre cele mai spectaculoase personaje ale vremurilor noastre: Roberto Saviano. Din Gomora, mai exact. Tradusă la noi în 2009, de Corina Petroff și Adriana Stănescu pentru Editura Univers: Gomora. O călătorie în imperiul economic și în visul de dominație al camorrei.

Și cum să nu te captiveze un autor care începe cadențat, puternic și insolit? Prima pagină, primul capitol:

Containerul se legăna în timp ce macaraua îl muta pe vapor. Ca și cum ar fi plutit în aer, sprider-ul, mecanismul cu care se agață containerul de macara, nu reușea să stăpînească mișcarea. Ușile prost închise se deschiseră și începu să plouă cu zeci de trupuri. Păreau manechine. Dar pe pămînt capetele se spărgeau, ca și cum ar fi fost cranii adevărate. Și chiar erau cranii. Ieșeau din container bărbați și femei. Chiar și cîte un copil. Morți. Congelați, așezați unii peste alții. În rînd, stivuiți precum heringii în cutie. Erau acei chinezi care nu mor niciodată. Nemuritorii care își trec documentele de la unul la altul. Iată unde sfîrșiseră. Trupurile pe care fanteziile cele mai îndrăznețe și le imaginau gătite prin restaurante, îngropate în grădinile de pe lîngă fabrici, aruncate în gura Vezuviului. Erau acolo. Cădeau cu zecile din container, cu numele notat pe o bucățică de carton legată cu o sforicică în jurul gîtului. Puseseră cu toții bani deoparte pentru a fi îngropați în orașele lor din China. Li se lua un procent din salariu, în schimb li se garanta o călătorie de întoarcere, atunci cînd mureau. Un loc într-un container și o groapă într-un petic de pămînt chinezesc.

(Roberto Saviano, Gomora, 2009, București, Univers: 9.)

Saviano, Rushdie

Roberto Saviano și Salman Rushdie: ‘Free Speech and Lawless Violence’, conferință la Academia Regală, Stockholm, 25 noiembrie 2008. Photo credit: Claudio Bresciani/AFP/Getty Images)

P.S. Aaa, că și ecranizările merită urmărite, fie ele lung-metraj (2008) sau serial (2014), e un adevăr cît se poate de evident. Vom vorbi cu altă ocazie, poate, despre formulele de adaptare ale lui Matteo Garrone și ceilalți patru regizori.

Dickens despre procese

Micuțul reclamant sau pîrît, căruia i s-a făgăduit un cal nou de lemn cînd se va soluționa procesul Jarndyce, a crescut, a avut un cal adevărat, și a trecut în trap pe cealaltă lume.

(Charles Dickens, Casa umbrelor, traducere și note de Costache Popa, Iași: Polirom, 2016: 14)

Cred că asta înseamnă să fii scriitor înzestrat… Cu condiția să ai parte și de un traducător bun.