No, no hablo Español

Nu, nu vorbesc limba spaniolă. Ăsta e răspunsul cînd mă întreabă cineva dacă vorbesc spaniola. Totuși, sper ca într-un timp rezonabil să pot răspunde altfel. Căci astăzi am intrat în posesia unui prim curs de limbă pe care vreau să-l parcurg: Spaniola fără profesor de Ana-Maria Cazacu (Editura Steaua Nordului, 2015). În mod normal nu aș lua cărți de la o editură cu numele ăsta, dar nu prea ai alternative pe piața noastră (extrem de puține manuale și cursuri practice au suport audio și mai au și tirajul epuizat). Păi dacă tot am sistem multimedia cu CD player în automobil, o să-l las să putrezească?

IMG_9901

De ce limba spaniolă? Ehe, la unii criza vârstei mijlocii se manifestă într-un anumit fel. La mine e altfel: am descoperit că nu mai am timp să amîn proiectele adolescenței mele. Și atunci am luat taurul de coarne, ca să zic ca ei, ca spaniolii adică, și m-am apucat deocamdată de prima pagină a volumului în cauză. Și nu, nu mi-am propus încă să emigrez. Doar că mi-e deja imposibil să îmi imaginez viața fără a citi presă, ficțiune & literatură secundară în spaniolă. Ar mai fi și alte motive…

Limba spaniolă o înveți dacă:

  1. poetul tău preferat din toate timpurile este Juan Ramón Jiménez
  2. echipa cu care ții din copilărie este Real Madrid Club de Fútbol (stadionul Santiago Bernabéu fiind un templu), iar numele primilor fotbaliști pe care le mîzgăleai cu carioca pe spatele tricourilor tale erau Arconada sau Butragueño
  3. încercai să-ți imaginezi că ești Pedro Delgado sau Miguel de Induráin și că-i bați pe toți care dau din pedale în Turul Franței sau în La Vuelta (despre care nu auzeai decît la Radio România și în ziarul „Sportul”)
  4. în studenție citeai sedus eseurile lui José Ortega y Gasset sau Miguel de Unamuno
  5. îți plac creațiile vestimentare ale lui Adolfo Dominguez și Jesus del Pozo (Zara, Oysho, Bershka nu se pun, căci Inditex SA își plătește ieftin muncitorii)
  6. ai citit de minim 8 (opt) ori volumul España ’82 al lui Ioan Chirilă (din exemplarul meu zboară toate paginile, dezlipite de atîta răsfoit)
  7. după ce ai aterizat la Barcelona durează maxim 2 (două) ore să te numeri printre invitații la un party unde nu te cunoaște nimeni, dar o dată ajuns acolo afli că s-ar putea să-ți placă  filmele lui Luis García Berlanga (am făcut rost de ele, dar nu găsesc subtitrări deloc, deci?)
  8. le iubești pe Paz Vega, Inma Cuesta și, mai ales, Maribel Verdú, cele mai convingătoare actrițe spaniole din secolul meu
  9. ți-ar fi plăcut să arăți și să joci ca Javier Bardem
  10. regizorul tău preferat – bine, hai, printre preferati, căci Fellini rămîne intangibil – este Julio Medem cu ale sale Vacas – pe care l-am văzut în anii studenției și n-am să-l uit cît oi trăi -, apoi Lucía y el sexo, Tierra și Los amantes del círculo polar
  11. atunci cînd ai început să-i urmărești constant pe Radu Naum și Radu Banciu comentînd Turul Franței pe Eurosport (abia prin 2000 adică), țineai cu echipa KELME, căci avea un cățărător columbian supersimpatic: Santiago Botero
  12. atunci cînd ai mărturisit preferința pentru Julio Medem, ți-ai amintit de Mar adentro și Abre los ojos, două capodopere care vor bîntui istoria cinematografului mondial ale lui Alejandro Amenábar și îți vine să rescrii ierarhiile
  13. (și cu Buñuel ce ai avut?, aud o voce în gînd)
  14. la o vîrstă mai coaptă ai început să călătorești în vis și-n gînd spre Punta Arenas, în Patagonia chiliană și vrei să te oprești în Ushuaia
  15. primul tău automobil a fost SEAT (o Ibiza gheboasă în cazul meu)
  16. i-ai descoperit, citit, asimilat, adoptat și pus la inimă pe Ernesto Sabato, Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Gabriel García Marquez, Silvina Ocampo, Alejo Carpentier, Miguel Ángel Asturias și, în anii recenți, Roberto Bolaño (big, big love).
  17. vrei să-i descoperi și să-i recuperezi pe Adolfo Bioy Casares și pe Eduardo Galeano
  18. ai stat cca. 5 (cinci) ore în Muzeul Prado (cel mai mult timp petrecut de mine într-un muzeu)
  19. crezi că Jorge Luis Borges este cel mai mișto autor de ficțiune narativă din toate timpurile
  20. te închini unui singur zeu și acesta este Miguel de Cervantes Saavedra.

Poate ar mai fi un motiv mare, da’ mare de tot, strecurat totuși sprințar printre celelalte: vinurile din Navarra, La Rioja și Castilla și Léon, așa cum îmi prevestea Giuseppe, un american de origine catalană cu nume italian. Am ajuns ca mine și spun ca el: Faustino I este cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată.

12x16-Spain-wine-map3

Hasta luego!

Advertisements

Homo deus la vot

My two cents, inspired by the evolutionist approach of the history of humankind, că să zic așa.

Este relativ ușor să accepți faptul că banii sunt o realitate intersubiectivă. Majoritatea oamenilor recunosc bucuroși și că zeii greci din Antichitate, imperiile răului și valorile culturilor străine există doar în imaginație. Totuși, nu vrem să acceptăm faptul că Dumnezeul nostru, națiunea noastră sau valorile noastre sunt simple ficțiuni, deoarece acestea sunt lucrurile care dau sens vieților noastre. Vrem să credem că viețile noastre au un sens obiectiv și că sacrificiile noastre contează pentru ceva aflat dincolo de poveștile din capul nostru. Totuși, în realitate, viețile majorității oamenilor au însemnătate doar în rețeaua de povești pe care și le spun unul altuia.

Sensul este creat atunci când mai mulți oameni țes împreună o rețea comună de povești. De ce o anumită acțiune – cum ar fi să mă căsătoresc la biserică, să postesc de Ramadan sau să votez la alegeri – mi se pare importantă? Fiindcă ea li se pare importantă și părinților mei, și fraților mei, și vecinilor mei, și oamenilor din orașele învecinate, ba chiar locuitorilor din țări îndepărtate. Și de ce li se pare importantă tuturor acestor oameni? Deoarece prietenii și vecinii lor le împărtășesc viziunea. Oamenii își consolidează unul altuia credințele în mod constant, într-o buclă care se autoperpetuează. Fiecare ciclu de confirmare reciprocă strânge și mai mult rețeaua de sens, până când nu mai ai de ales și trebuie să crezi ceea ce cred toți ceilalți.

Totuși, de-a lungul deceniilor și al secolelor, rețeaua de sens se destramă, iar în locul ei se creează o nouă rețea. Să studiezi istoria înseamnă să urmărești cum se țes și se destramă aceste rețele și să conștientizezi faptul că ceea ce oamenilor dintr-o anumită epocă li se pare cel mai important lucru din viața lor devine cu totul lipsit de sens pentru urmașii lor. [subl. mea, C.C.]

Am citat un fragment din Homo deus. Scurtă istorie a viitorului (traducere de Lucia Popovici, Iași: Polirom, 2018), best-seller-ul lui Yuval Noah Harari, despre care veți citi mai multe în cronica din „Suplimentul de Cultură”. Dar postarea mea nu este reprezintă un teaser, ci doar exprimarea unei nedumeriri, mai ales în contextul zilelor noastre: mai este 1 bucată de zi pînă la referendumul ce are în vedere modificarea în legea fundamentală a definiției familiei, un plebiscit care a scos energii nebănuite și argumente fanteziste și mincinoase din partea promotorilor „familiei tradiționale”. Nedumerirea mea este legată de imensul succes pe care îl are Harari în spațiul românesc: pe rețelele de socializare, în cronicile de carte și recenziile publicate de revistele culturale și alte platforme. La noi încă nu a venit pentru vreo conferință TED, nici nu a purtat vreun dialog pe scena Ateneului Român sau la vreun post de televiziune, dar sînt convins că va sosi și acest moment. Of course că nu am vreo nedumerire. Vorbim despre un public restrîns, o minoritate minusculă și lipsită de putere, la care are succes autorul israelian. Ba chiar un public eterogen – na, că era să zic heterosexual – ca valori și credințe, unicul numitor comun fiind dorința de a fi la curent cu conținutul noilor apariții editoriale. Un public care nu cooperează, spre deosebire de milioanele de credincioși care vor ca familia să fie „protejată” de un text de lege (vor mai fi pregătind și alte ofensive, nu mă îndoiesc). Studiind istoria știm cu toții că mulțimile nu contează decît contextual, adevărul lor nu e puternic pentru că e un adevăr, ci pentru că uneori este impus prin… organizare și colaborare.

 

De fanatici nu ducem lipsă niciodată

De cîte ori vine vorba despre inflexibilitate și fixism, spun așa: îmi place dictatura și mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate totalitară. Dar cu o condiție: dictatorul să fiu eu.

Altfel, mă descurc eu cumva cu oamenii cu păreri foarte ferme și opțiuni indubitabile în aproape orice privință. Le ceri sau nu părerea, mulți și-o spun cu hotărîre și fără urmă de filtru personal, chiar dacă el va fi existînd. Pentru un relativist și „nuanțist” ca mine, astfel de oameni sînt totuși necesari, chiar dacă sînt obositori. Cu condiția să nu treacă de „linia roșie”.

Ei, bine, dar ce ne facem cînd spațiul public devine irespirabil? Nu știu. Recunosc doar că eu mă retrag în liniștea spațiului de citit, și mă opresc, în exemplul de azi,  la volumul lui Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic. Cel puțin din următorul motiv:

 Toți răcnesc, nimeni nu ascultă. În afară de mine. Eu ascult uneori: așa îmi cîștig pîinea.

(Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic, traducere de Dana-Ligia Ilin, București: Humanitas, pp. 12-13)

cum-sa-lecuiesti-un-fanatic_30671_1_1323863867

De aur sau nu?

Ca orice chibiț care are păreri despre orice – mai ales după două beri -, vreau să las aici mărturie despre cum și eu am zis ce vor zice mulți alți pricepuți și prea volubili chibiți: dacă după ratarea unor sferturi de finală la CM de fotbal din 1994 i-am numit pe băieții ăia „generația de aur”, cum ar trebui să o numim pe cea care e Nr. 1 în clasamentul WTA și finalistă (nu doar) la „Roland Garros”? Păi dacă Gicuță Hagi – probabil cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor – pretindea să îi ridicăm statuie, atunci domnișorica asta ușor firavă atît la trup, cît și la cap de prea multe ori, Simona Halep, ce ar trebui să pretindă? Ei, sigur n-o să pretindă nimic. Dintr-un motiv prea simplu, intuiesc: are mai mult simț al măsurii decît orice fotbalist sau luptător K1 de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Și o spune cineva care n-a fost și nu va fi niciodată fanul Simonei Halep. Dar după jocul prestat astăzi, 7 iunie 2018, în semifinala contra Garbinei Muguruza – care nu e deloc echivalentul vreunei Andorra sau Ciad în fotbal -, trebuie să îmi scot pălăria! Bien sûr, pînă să devină o jucătoare legendară are de cîștigat multe turnee de Grand Slam, niște milioane de dolari acolo și să aibă o autobiografie publicată și ecranizată. Poate că astea nu se vor materializa, dar dacă stau să mă uit la clasament, sigur e mai „de aur” decît „generația de aur”…

darkenlightcenter

P.S. Nu pot să nu rîd puțin: fiind un admirator aproape șovin și sexist al tenisului masculin, nici nu prea urmăresc partidele din circuitul WTA, decît în măsura în care îmi place pe ici, pe colo de vreo jucătoare. Un lucru e însă sigur: cu oricare din primele 1275 clasate WTA (sic!), la orice oră din zi și din noapte aș pierde fără să cîștig vreun set. Și de vină n-ar fi racheta mea Prince, care zace în garaj de mai bine de 4 ani.

Îngropat în lectură

Din curiozitate mai întîi, din convingere mai apoi, zilele acestea curg molcom sub semnul unei lecturi intense. Deși ritmul nu e unul foarte ridicat – să zicem 20-30 pagini pe zi -, lectura are parte de o interiorizare profundă a întîmplărilor relatate și a semnificațiilor lor. Mai ales că investigația întreprinsă de Amanda Padoan și Peter Zuckerman și felul în care prezintă o lume pe care îmi doresc să o cunosc se bazează pe o foarte bună documentare, avînd în vedere o contextualizare care e obligată să țină cont permanent de mitologia și credințele acelei lumi. Datele istorice, economice și sociologice, cartografia, fotografiile și elementele din istoria alpinismului folosite la încropirea imaginii Orientului montan care magnetizează voința și banii occidentalului dornic de aventură nu stau deloc sub semnul fastidiosului. E bine știut: o mare parte din expedițiile alpine himalayene stau sub semnul aventurii pure, o altă mare parte sub semnul căutării unui pilon spiritual, abandonat sau inexistent în viața individului, definit în epoca modernă de ruperea legăturilor. Orice relatare – fie și cea a „celei mai negre expediții de pe K2” – ar trebui să ofere o înțelegere a cauzelor profunde și nu doar a detaliilor circumstanțiale (importante și acestea, desigur!). Eu unul sînt convins că volumul de față reușeste să convingă, nu doar să placă, chiar dacă e scrisă extrem de bine – transcende în mod evident granițele genului.

Am ales să citez (respectînd grafia editorului) cîteva rînduri din finalul capitolului intitulat Poarta spre cer:

Șansele de supraviețuire pe K2 sunt mai mici decât la ruleta rusească. Nu avea nicio noimă.

Dar oamenii nu escaladează fiindcă are vreo noimă. Motive se pot găsi – alpinismul dă direcție celui pierdut, prieteni celui singuratic, onoare celui netrebnic, emoții celui plictisit -, dar în ultimă instanță drumul spre un pisc sfidează logica. La fel și pasiunea. La fel o călătorie pe lună. Există lucruri mai bune de făcut. Mai sigure, mai eftine, mai practice. Nu asta-i ideea.

În dimineața următoare, cînd Eric l-a întrebat pe Chhiring dacă voia într-adevăr să urce pe K2, Chhiring nu s-a uitat în ochii soției. N-a făcut pauză. Nu s-a explicat și nici n-a descris sacrificiile pe care trebuia să le facă familia lui. Știuse răspunsul timp de douăzeci de ani, iar răspunsul lui a venit imediat:

– Da.

(Peter Zuckerman, Amanda Padoan, Îngropați în cer: povestirea extraordinară a șerpașilor din cea mai neagră expediție de pe K2, traducere de Cornelia Dumitru, Iași: Polirom, 2015, pp. 56-57.)

ingropati-in-cer

Iarăși despre limbi

Bună dimineața, stimate cititoare și stimați cititori.

Am ales să aștern în această dimineață cîteva precizări și comentarii, provocate de lecturarea unei „recenzii” de o pagină (!) publicată de „Observatorul cultural” – una dintre cele două publicații tipărite pe care le mai cumpăr. E drept că materialul cu pricina putea fi citit online, dar știți cum e: sunetul foii de ziar, cerneala care-ți mai rămîne uneori pe degete…

IMG_2364

Așadar, sub semnătura lui Andrei Zbîrnea, la pagina 23, este publicat materialul intitulat Sólstafir, variațiuni într-o limbă inventată, cumva dedicat celui mai recent album al trupei amintite mai sus, un album pe care eu îl găsesc ceva mai rafinat decît precedentele, pe numele său Berdreyminn. Am pus ghilimele termenului recenzie, deoarece doar un paragraf din patru îi este dedicat albumului. Să ne înțelegem, structural nu ar fi o problemă. Doar că – extrem de bine intenționat – autorul, cautînd să configureze onest un context mai larg al felului în care înțelegem muzica islandeză, ajunge să aștearnă în preambulul foarte lung o propoziție care m-a descumpănit atît de tare încît era să renunț la lectură:

Lucrurile au devenit și mai complicate atunci cînd m-am apropiat de noul val muzical provenit din Islanda. Multe dintre trupele pe care le-am ascultat folosesc și limba maternă în propriile compoziții. Altele nu cîntă în nici o altă limbă decît islandeza. Múm, Sigur Rós, Samaris, Sólstafir și, nu în cele din urmă, legendara Björk sînt doar cîteva exemple.

Mă refer la ultima propoziție. Cum? Samaris, Björk, Sólstafir cîntă numai în islandeză? Well… întîmplarea (sau nu :D) face ca eu să cunosc toate numele de mai sus. Cei mai mulți știu bine că Björk nu e deloc exemplul cel mai potrivit pentru aserțiunea de mai sus:

Cît despre celelalte nume, nu mă voi apuca să le popularizez discografiile complete, însoțite de versuri. Pun doar link-uri care ilustrează că a cînta ȘI în altă limbă decît islandeza este de fapt o regulă:

Să fi vrut autorul să spună altceva, așa cum am eu o bănuială? Posibil, dar ceea ce se înțelege e ceea ce se înțelege.

Și nu, nu fac asta pentru a-mi dezvălui playlist-ul sau pentru a-mi sublinia încă o dată în plus caracterul de ascultător de „nișă” atît de reproșat de un bun prieten. Nu, fac asta cu dragoste – de aceea Björk apare cu cîntecelul de mai sus – și cu bucurie. O bucurie generată de faptul că astfel de artiști sînt pomeniți și, de ce nu?, popularizați de revistele noastre culturale (Aron Biro face asta de mult timp în „Dilema Veche”).

Și tot din spirit de comuniune,  mai adaug o observație. Nu se poate ca în ediția datată 24-30 august 2017 (Nr. 886, Anul XVIII/serie nouă), recenzia să se încheie astfel:

Dacă nu i-ați văzut la Sibiu în 2016, aveți șansa de a-i cunoaște pe islandezi la Festivalul Rockstadt Extreme Fest, între 10 și 13 august [subl. n.], la Rîșnov. Remarcabilă audiție!

Cum să nu se poată?! Iată că se poate!

Cea mai faină dedicație

De mult timp nu am văzut o dedicație mai jucăușă și plină de adevăr. O captatio benevolentiae mai mult decît adecvată. Îi aparține lui Stephen M. Tomecek și deschide volumul Experimenting with everyday science: Art and architecture, 2010, NY: Chelsea House/Infobase Publishing. Iat-o:

In memory of Leonardo, Raphael, Michelangelo, and Donatello — four great masters who not only inspired countless artists, but also served
as role models for four equally impressive ninja turtles.

51xae3qtbjl-_sx383_bo1204203200_