Je suis européen

“The Rape of Europe” (Marcantonio Franceschini, 1648-1729)

Pentru că unii dintre prietenii şi colegii mei consideră că în contextul celor mai recente evenimente petrecute la Paris – la care aş putea adăuga lejer unele de pe teritoriul Germaniei – tăcerea intelectualilor este una vinovată, arătînd în dese rînduri cu degetul chiar şi spre mine, mă simt cumva dator să îmi asum public o poziţie. Cu menţiunea că nu ţin atît de mult la eticheta “intelectual”. Dar, să fim înţeleşi: cineva care alege să fie profesor îşi asumă statutul de formator, educator, folosiţi ce termen doriţi. Altfel, nu are sens să fie profesor. Vine la pachet, punct. Şi atunci “se impune” să îţi manifeşti dreptul de liberă exprimare (parcă asta cerem toţi, nu?).

Intervenţia mea nu vine din laşitate după relativa calmare a spiritelor şi după parcurgerea întregului spectru de luări de poziţie. Nu, în primele secunde de după atentat aş fi afirmat acelaşi lucru, doar că lumea era prea agitată: sînt împotriva oricărei forme de  terorism (IRA, ETA, UCK, Hamas, Al Qaeda nu se numără printre formaţiile mele preferate). Ca în numeroase alte ocazii, vocile – unele mai stridente, altele mai atente la nuanţe – au insistat asupra dimensiunii religioase, etnice, sau asupra violenţei gratuite, asupra crimelor (care, să ne înţelegem, nu ar trebui să poată fi justificate în vreun fel). Au identificat două lumi care se află în conflict, două paradigme clare în logica perfectă a maniheismului. In fine, nu fac eu inventarul.

Dar tare aş vrea să încercaţi să răspundeţi la o întrebare fundamentală: care e sensul existenţei Celuilalt (musulmanului, ca să ieşim de după cireş) în Europa occidentală, astăzi? Nu mă refer neapărat la dimensiunea spirituală sau filosofică a acelui sens. Răspunsul meu este unul mai simplu: derivă din necesităţi legate de “piaţa muncii” (în toate înţelesurile posibile). Nevoi ale statelor europene occidentale, nevoi ale celor care se stabilesc în aceste state. (Studii serioase arată că Germania nu are cum să îşi asigure forţa de muncă necesară în următorii 40-50 de ani decît cu ajutorul unui implant imigraţionist.) Soluţiile trebuie să vină deci dintr-o parte foarte clar identificată, după mine.

Evident, în realitate Celălalt nu e doar musulmanul. El poate fi polonezul din Marea Britanie, bosniacul din Suedia, românul din Spania sau Italia, neamţul din Londra, americanul din Frankfurt (aici cauzele emigrării sînt simple şi neproblematice) şi lista poate continua mult şi bine. Da, mă includ şi pe mine, ca pe unul care a ales – temporar – să trăiască, să muncească într-o ţară străină. Există riscul ca societatea occidentală să se polarizeze pe o singură axă, care opune nativul Celuilalt. E adevărat, bipolaritatea a marcat mereu dezvoltarea instituţiilor de prin toată Europa, hai să nu mai mir atît de mult. Nu e locul aici să analizez situaţia Europei Occidentale, o fac mult mai bine think-tank-urile, partidele, fundaţiile, ONG-urile, şcolile de gîndire de aici şi aiurea.

Aş spune doar atît: că l-am uitat şi de această dată pe Karl Jaspers. Evident că veţi replica: Şi pe Ortega y Gasset! Şi pe Berdiaev! Şi pe Heidegger! Şi pe Eco! Şi pe Braudel! Şi pe Noica! Şi pe Kissinger! Şi pe… şi pe… şi pe… Da, aşa este, doar că la Jaspers mi-a fugit gîndul instantaneu, la el găsim concentrat parcă tot ce am uitat: pilonii Europei sînt în număr de trei – antichitatea greco-romană, Biblia şi dreptul roman. Piloni supuşi mereu conflictelor şi antagonismelor. Dar asta e Europa: a antagonismelor pe care caută să le rezolve, deschisă fiind conflictelor. Europa va înceta să mai fie Europa atunci cînd nu va mai permite tensiunile. Iar tensiunile au fost mereu rezolvate într-un fel sau altul (ba chiar şi cu ajutorul americanilor). Chiar şi de către acei politicieni cărora le găsim numeroase pete, acei politicieni pe care îi considerăm ipocriţi. Eu încă mai cred că europenii vor găsi soluţii la crize, aceasta e vocaţia Europei. Despre ea spunea şi André Scrima cam în felul următor: Europa începe acolo unde este asumat proiectul cu istoria, Europa este un continent care are contract cu timpul, nu cu geografia. Europa cosmopolită, multiculturală, contemporană.

Angela Merkel ţine prima pagină a ziarelor cu următoarea afirmaţie: “Der Islam gehört zu Deutschland”. Adică, Islamul aparţine şi el Germaniei, este parte a Germaniei.  Cum sună?

Advertisements