Duminica am întîlnire, de obicei

20150118_145336

Cam o dată la două duminici mă duc la o întîlnire specială, pe care mi-am imaginat-o de cîţiva ani şi pentru care mă pregătesc ritualic: mă îmbrac în cele mai curate haine, mă bărbieresc şi, negreșit, mă parfumez (mă uit şi de vreo 30 ori în oglindă). Şi plec din timp, potrivind atent orarul autobuzelor cu orarul trenurilor suburbane (S-Bahn). Pe tren, de obicei citesc, ca să nu par idiot sau nepregătit la întîlnire. Ştiţi cum e: rişti să rîzi ca prostu’ la ceva ce ţi se pare joc de cuvinte sau invers; sau să încurci direcţiile sau locurile de întîlnire (statui, poduri, muzee, galerii, cafenele, opere, teatre) ş.a.m.d.

Prima întîlnire de anul acesta am avut-o pe 4 ianuarie; imediat după sosirea noului an, am decis că e momentul să ne revedem, în același loc ca în urmă cu 7 ani. Iar dacă atunci am fost însoţit la întîlnire (Antoaneta, Ana, Dorota), de data asta m-am dus singur. Era tot acolo, pe cursul rîului Main. Da, m-am întîlnit după 7 ani din nou cu oraşul Frankfurt. Frankfurt pe Main, ca să răspund celor care mă întreabă “lîngă care Frankfurt locuiești?” (Asta, probabil, ca să arate că ştiu şi despre Frankfurt pe Oder cîte ceva). Nu e chiar cea mai mare iubire a mea, oraşul meu preferat rămînînd în continuare Copenhaga. Frankfurt nu are moştenirea culturală a Parisului, nu are o  viaţă culturală atît de bogată ca a Berlinului, nici producătorii muzicali ai Münchenului, chiriile și prețurile din Zürich (ba nu, s-ar putea să fie la fel de mari; am văzut o casă de vînzare care costă 750.000 euro) şi nici salariile mari ale Londrei (acolo încă nu am ajuns; dar, Radu, ai zis că mă aştepţi, da?). Nu mă puneţi acum să mai enumăr mărcile înregistrate ale Florenţei, St. Petersburgului sau Istanbulului. Frankfurt are toate cele de mai sus de fapt, însă într-o cantitate decentă: cît să nu te sufoce, cît să nu te simţi marginal. Pentru mine e dozajul perfectissim. Ca să nu mai amintesc parcurile, la fiecare intersecţie dai de cîte un părculeţ, scuar, parc sau grădină. Dacă la prima întîlnire am revăzut locurile deja ştiute – Alte Oper (aici merită oricînd să ai abonament pentru Anne Sophie Mutter, Julia Fischer, Diana Damrau), Muzeul de Istorie (care e în plină extindere), Römerplatz, plus Goethe-Museum -, la a doua întîlnire m-am limitat la Leica Studio Rohn (îi rog pe iubitorii de fotografie să se abţină de la întrebări, vorbim mai tîrziu) şi la Universitatea Johann Wolfgang Goethe. O universitate poate mai puţin populară în spatiul extragermanic, sigur nu la fel de faimoasă ca Freiburg, Heidelberg, FUB sau Humboldt, LMU, Tübingen, Jena, Leipzig. Sau, nu-i aşa, Konstanz. (Totuşi de “Şcoala de la Frankfurt” sigur veţi fi auzit.) Ei bine, mie mi se pare a naibii de interesantă istoria acestei universităţi. Nu reiau aici întreaga poveste, am să remarc totuşi modul impresionant prin care cetăţenii acestui oraş, administraţia oraşului şi a viitorului land Hessa (ei, aici sărim oleacă în sus de mîndrie, căci capitala landului e la noi, la Wiesbaden) au modelat istoria acestei universităţi. În anul 1912, cetăţenii liberali și bogaţi (dar nu numai) ai Frankfurtului, în spiritul ideilor luministe, au pus mînă de la mînă pentru a înființa ceea ce aici se numește Stiftungsuniversität. Adică o universitate care se autofinanțează prin propria fundație. Firește, a avut parte – ca și astăzi – și de finanțarea statului (Kaiserul Wilhelm al II-lea a avut influenţă şi în acest caz). Ea s-a deschis în 1914, dar abia în anii recenți s-a dezvoltat în locul actual, Westend Campus. Aici, între anii 1928 și 1945 a funcționat o celebră companie, IG Farben (Interessen-Gemeinschaft Farbenindustrie AG), mai bine spus un conglomerat, un grup de firme, ce a dominat  industria chimică (trist e că a rămas în istorie pentru producerea Zyklon B). Ei bine, sediul IG Farben a fost pînă prin anii ’50 cea mai mare clădire de birouri din Europa. După încheierea celui de-al doilea război mondial, aici a fost sediul comandamentului suprem al forţelor aliate, al armatei americane. După reducerea efectivelor armatei americane, apoi a retragerii ei, clădirea a fost cumpărată de guvernul landului Hessa şi rebotezată după numele arhitectului: Poelzig-Bau, de la Hans Poelzig. Să mai adaug că aici a avut biroul generalul Eisenhower, că aici s-a semnat oficial prima constituție a RFG și că de aici s-a coordonat implementarea Planului Marshall.

După cum spuneam, aici azi s-a dezvoltat Campus-ul Westend, la care se adaugă alte campus-uri ale aceleiași universități: Bockenheim, Riedberg, Niederrad. Toate astea trebuie să adăpostească în jur de 46 000 studenți (și nu e decît pe locul 3 în Germania, în privința asta), 600 profesori, 16 facultăți, cu 150 de specializări. Universitatea se mai laudă cu 19 laureați Nobel de-a lungul timpului. Dar s-ar putea lăuda și cu bugetul: alocație bugetară de 145 milioane euro, fonduri extrabugetare atrase în jur de 136 milioane euro, plus 330 milioane de euro de la Wiesbaden – adică buget alocat de guvernul landului Hessa. Ei bine, cam de aici mi-ar plăcea să ies la pensie, via AVL (Allgemeine und Vergleichende Literaturwissenschaft)…

Cîteva imagini aici.

Advertisements