Monthly Archives: March 2015

LIZZARD

LIZZARD. You should listen these lizZards, they are of some special breed: Mathieu Ricou (guitar & vocals), William Knox (bass) and Katy Elwell (drums).

‘May I kiss you, Katy?’ I said to her. And the answer was just the right one.

Advertisements

Capitale culturale?

Anotimpul meu preferat nu mai este iarna, căci iernile germane (deja pot număra două, la distanţă de 7 ani una de alta) se dovedesc prea blînde ca temperatură, prea umede (plouă mărunt şi enervant chiar şi două-trei zile la rînd), prea ceţoase (de la Rin ni se trage), prea zgîrcite în zăpadă (a nins cam de 7 ori, iar grosimea stratului de zăpadă a atins incredibila valoare de 7 cm!). Da, de trei ori 7 ca să nu fie de trei ori 6. Despre anualele drumeţii la munte nu mai poate fi vorba: nu vreau să pomenesc distanţa pînă la Alpi; cei mai apropiaţi sînt Munţii Taunus, cu altitudinea maximă de 879 m! Wahnsinn!

Probabil că de acum înainte anotimpul preferat va fi primăvara. Asta pentru că primăvara echivalează cu startul cîtorva festivaluri în zona Rhein-Main. Să clarific puţin de ce mă refer la zona Rhein-Main. Din punct de vedere administrativ, locuinţa mea se situează în Wiesbaden. Doar că aici, nu contează domiţilul: între Wiesbaden, Mainz şi Frankfurt – deşi există rivalităţi la nivel de pahar – te plimbi cînd vrei, cu ce vrei (Bus, U-Bahn, Schnell-Bahn sau Straßenbahn), căci tipul meu de abonament de transport (Company Card/Job-Ticket) îţi permite la preţ de un oraş să circuli în toate trei. Pentru cineva care locuieşte la marginea oraşului Wiesbaden, timpul pentru a ajunge la Frankfurt, în centru (mai exact la Hauptwache) este de cca. 1 oră şi 23 minute. Schimbînd doar două mijloace de transport. Whateva’, nu mai lungesc vorba, nu mai dau exemple, trebuie să mă credeţi pe cuvînt. În esenţă: e ca şi cum ai locui în toate aceste trei oraşe. Drăguţ e faptul că cel mai mare dintre ele, fosta capitală imperială, Frankfurt adică, nu e capitală de land. Capitale sînt Wiesbaden (a landului Hessa) şi Mainz (a Renaniei-Palatinat). Totuşi, are mai multe scene de teatru sau scene muzicale decît cele două capitale, care se mîndresc în primul rînd cu Staatstheater-ele (cea din Wiesbaden ridicată de eternii şi fascinanţii Fellner şi Helmer, care la Mainz s-au ocupat doar de restaurare): în Frankfurt poţi număra lejer peste 30 de scene (numărătoarea corectă şi integrală te duce la 60 de teatre). La acestea – şi acum mă refer la toate cele trei oraşe – se adaugă destule cluburi sau stabilimente (muzee, galerii, ateliere, crame etc.) unde se citeşte literatură sau se cîntă suficient de mult jazz, pop sau rock (cu toate variantele sale metalice). Cum ar fi Schlachthof (pentru Lacuna Coil), Kurhaus (cvartete şi sonate chiar la băile termale, da), Frankfurter Hof (pentru Avishai Cohen sau Ottmar Liebert), Rheingoldhalle (pentru moşnegei ca Mark Knopfler sau Lionel Richie), Caveau, Alexander the Great, Villa Clementine, Kulturclub schon schön, Brotfabrik, Red Cat, KUZ ş.a. La care se adaugă mănăstirile sau castelele de pe valea Rinului (mm, Kloster Eberbach…). Nu, do not beg me to name them. Viel ist zu viel! Cinematografe? Nu atît de numeroase şi, în general, hollywoodizate (ceva mai puţin ‘Murnau’ sau ‘Caligari’). Magazine, studiouri şi muzee dedicate fotografiei? Ăsta e un subiect aparte… Cum subiect aparte reprezintă şi Rock-am-Ring, Wacken, Summer Breeze, Metalfest, şi alte ocazii sau locuri de pierzanie. În încheiere, am să spun doar atît – o dată cu sosirea primăverii, după colţ încep următoarele festivaluri:

Internationale Maifestspiele Wiesbaden, 1-31 Mai 2015, cu un program demn de tot interesul aici

goEast Festival des Mittel- und Osteuropäische Films, Wiesbaden, 22-28 April 2015, cu un program mai scurt

Lichter Filmfest Frankfurt International, Frankfurt, 17-22 Martie 2015, cu detalii aici

Rheingau Musik Festival, 13 Martie-15 Decembrie 2015 – de cea mai înaltă calitate pe care o poţi găsi la un festival.

Cum ar spune concetăţenii mei de acasă (am buletin de Iaşi, nu uitaţi): oleacă de TIFF (ăla de la Cluj, nu de la Toronto), oleacă de FILIT ieşean, oleacă de Gărîna Jazz Festival (Banatu-i fruncea, fără doar şi poate! – să ne scoatem pălăria cu sinceritate în faţa domnului Marius Giura, care face în România un festival cum Germania nu are), oleacă de Festival Internaţional ‘George Enescu’. Suficient cît să se dorească aici o capitală europeană culturală în ce an vreţi dumneavoastră… Doar că oamenii ar fi tare indecişi: Wiesbaden, Mainz sau Frankfurt?

Mănăstirea Eberbach

Ce descoperi printre străini

Cînd lumea te acuză că joci safe; că eşti nehotărît; că nu te poziţionezi clar, sincer şi tranşant de partea modernităţii sau postmodernităţii, de partea conservatorilor sau de partea socialiştilor, de partea elitelor sau a discursului anti-elitist, poţi avea un răspuns foarte simplu. ‘Sînt metamodern, domnule!’

Dar ce va fi însemnînd acest termen? E un concept post-postmodern născut din dorinţa de a ne mai face niţel remarcaţi? Simţim – ca motivaţie identitară – că e nevoie să ne raliem unor ideologii, platforme sau partide politice? Poate că da. Dar, mult mai important, e prea limpede că e autentică nevoia de a găsi soluţii şi de a asana scena politică, de a depăşi logica lui sau-sau şi înlocuirea ei cu o logică a lui şi-şi. Ca în bancul cu disputa dintre evrei, cînd – explicabil – rabinul dă dreptate ambelor părţi: “şi tu şi el aveţi dreptate”.

Cam asta descoperi cînd pleci din cultura ta pentru a o preda străinilor: că lucrurile pe care le anticipai şi le formulai timid şi rar acasă, neascultat de nimeni, sînt formulate în altă cultură destul de transparent şi cu mari şanse de a remodela societatea – întîi o bucăţică, apoi una mai mare şi tot aşa. Eu cel puţin am nevoie să cred asta.

Mai departe, reproduc unul dintre ‘textele fundamentale’ ale think thank-ului pe care îl urmăresc, Metamoderna (no surprises, de origine scandinavă) sub semnătura lui Hanzi Freinacht (chiar aşa, cine s-o fi ascunzînd după numele acesta?) şi intitulat…

5 things that make you metamodern

Hanzi Freinacht – 16 February, 2015

The basic stage theory proposed here is: modernist -> postmodernist -> metamodernist. So don’t skip past postmodernism, because you will end up with a cheap, empty tin version of metamodernism. This goes especially for so-called integralists who have no or almost no conception of the glory of postmodernism.

First of all, any true metamodernist must also be a postmodernist. If you do not understand and depart from the postmodern critique of knowledge, science, philosophy, art and consciousness, you cannot really claim to be metamodern. If you have a general disliking of all things postmodern, guess what, you cannot be metamodern.

This being said, metamodernists are quite different from postmodernists. Here’s a list of five key insights that make you metamodern – given that you are also/already postmodern.

“The wisdom is, just because something makes you feel bad, doesn’t mean it’s wrong.”

1) AN AWARENESS OF ALLERGIES

An allergy is an uncontrolled negative emotional response towards some idea or person. It’s the gut-wrenching feeling that a person you dislike provokes in you, or the feeling of anger and discontent certain ideas or concepts can spawn.

We all have these emotions, but the metamodernist has developed its mind (what researchers call metacognition) to keep these allergies in check, so as not to let them pollute the capability to make objective judgments and fair analysis. The wisdom is, just because something makes you feel bad, doesn’t mean it’s wrong.

It’s not your feeling towards something that makes it right or wrong, no, determining the truth and value of something must be based on careful analysis. The trick is to know when your brain is bullshitting you, often one’s emotions will seduce reason to construct truths that correspond with that intuitive feeling. That’s ok if it’ll lead you towards good arguments, but you need to be aware that, that’s what’s going on – that your brain is biased and your emotions don’t tell the whole truth.

To be aware of your emotion’s impact on the way you’re thinking is a personal development stagetowards a metamodern mindset. Don’t bullshit yourself; become aware of your emotions. For example, if you react negatively towards certain words, you have an allergy. Let’s try a few out:

Feminism,
Capitalism,
Marxism,
Liberalism,
Postmodernism,
Profit,
Religion,
Efficiency,
White males,
Spirituality,
Money,
Conservative,
Activism,
Power,
Justin Bieber.

If you suddenly get the impulse to explain why any of these words refer to something inherently bad, then you have an allergy. If you understand this point, that you are being subjected to an automatic allergic response, the allergy loses some its power over your thought structures. You can reclaim responsibility for your own mind, your own thoughts, and your own truth. Because all of these examples are neutral terms referring to a great host of phenomena that can be considered both good and bad, then you’ve made the first step towards metamodern thinking.

“If you’re allergic to the concepts of development and progress, and you honestly believes everything keeps getting worse, then you’re probably postmodern.”

2) A BELIEF IN DEVELOPMENT AND PROGRESS

The metamodern mind believes in progress and sees the concept of ‘development’ as a way of enriching an otherwise one-dimensional analysis of change.

The metamodern way of thinking is a reaction to the postmodern relativistic dogma that progress was an illusion and that all you can say is that things change, not that any kind of development takes place. It is not a return to modernistic uncritical praise of technological progress and belief that all development is good, but an attempt at redefining what appropriate progress entails, based on the postmodern critique, but without throwing out the hope that we can develop things for the better.

If you’re allergic to the concepts of development and progress, and you honestly believe everything keeps getting worse, then you’re probably postmodern. If you get irritated every time someone points out the drawbacks and potential harms of new technological developments, then you’re probably a good ole’ modernist. However, if you understand that all development has pros and cons, but that progress is inevitable and in the long run ultimately is a good thing, that cultural progress goes along technological change, and that it is your own personal responsibility to see to it that we as humanity get the most out of it, then you’re well on your way to become metamodern.

3) AN UNDERSTANDING OF HIERARCHIES

The notion of development is a good model to perceive the past and form the future. Hierarchy is the needed framework to order entities into coherent systems and meaningful narratives. If you think all hierarchies are bad, then you’re probably postmodern, if you think we should just make away with them all, then you’re guilty of something we call game denial. If you think you can justify your own privileged status in the social hierarchy, then you’re a guilty of what we call game acceptance which is just as bad.

Hierarchies are all around us. People are more complex than frogs; animals are more complex than rocks. Industrial societies more advanced than hunter gatherers, modern physics is more enlightened than dogmatic religion. And feminism is more in tune with current societal needs than Nazism.

There are hierarchies according to complexity, which is not to say that more complexity necessarily is better. But there are also things that can be ordered according to their ethical validity. Love is better than hate. Parental leave is better than child murder. If you’re a relativist and believe no such thing can be determined, then you’re probably postmodern, but then you cannot even justify that, that claim of yours should be more valid than another.

Metamodernism reintroduces hierarchies as a unit of analysis as a reaction against the postmodernrelativistic attitude that all hierarchies are bad. But it is not a return to the old arbitrary dominator hierarchies (race, class, privilege, gender) that postmodernism acted against. The metamodern mind however, attempts to reorder reality according to non-arbitrary and well-founded hierarchies according to complexity and ethical value, by including the higher ethics discovered within postmodernism and beyond.

Why are hierarchies a sound unit of analysis? Well, not only can they tell us what’s better and what’s worse. They can also answer many of our current puzzles that the flatland perspective of postmodernism cannot solve. Many conflicts are between different stages of development: Religion vs. science. Autocracy vs. Democracy. Conservative vs. liberals. Postmodernism vs. everyone else. If we understand that people of opposing beliefs aren’t just wrong, but think according to certain stages of development, with different validity claims than our own; if we understand these stages – then we can more easily understand why we don’t agree and thus become more capable at solving conflicts.

“…the great objective of Metamodernism [is] to erect a new grand narrative by combining all known knowledge and wisdom, well aware that it is a never ending endeavor and that the only achievable synthesis is a proto-synthesis, forever subjected to critique and never without flaws.”

4) AIMING AT RECONSTRUCTION

A mantra of Metamodernism is that: Reconstruction must follow deconstruction. Where the postmodern mind restlessly aims at deconstructing the world of signs, the metamodern has grown tired of this endeavor and takes on the task of reconstructing our symbolic universe and reconnecting it to other aspects of reality.

The metamodernist stands in the smoking ruins of modernity’s once almighty grand narrative of rational thought, demolished by the superior forces of postmodernity, left to be rebuilt by posterior generations. This is the great objective of Metamodernism, to erect a new grand narrative by combining all known knowledge and wisdom, well aware that it is a never ending endeavor and that the only achievable synthesis is a proto-synthesis, forever subjected to critique and never without flaws.

The metamodern mind is never content with mere anti-thesis. The metamodernist gets no satisfaction from only describing the world, when actual explanations are just beyond the horizon. What is, is just as interesting as what isn’t. To the metamodern mind, saying what you actually believe to be the truth is of greater importance. This is different from the postmodern cowardice of explaining why others are wrong. The metamodern mind has the courage to be vulnerable by making mistakes and reach faulty conclusions.

5) THINKING ‘BOTH-AND’

The crucial tool to erect a new grand narrative is the ‘both-and’ thinking. It is not just taking the best from modernity and postmodernity, or finding a middle ground between these two poles, nor is it the ability to reach a compromise. No, it is the ability to synthesize apparent opposites and from theses and anti-theses construct new syntheses.

This is a way of transcending the apparent paradoxes not yet to reach satisfying answers by modernists and postmodernists. Objective science or subjective hermeneutics? Both-and. Heritage or environment? Both-and. Biological determinism or cultural adaptation? Both-and. Matter or spirit? Both-and, baby-doll. Wholes or parts, wholeparts!

If you feel certain that things are mostly determined by physical laws and biological genetic conditions, then you’re a science obsessed modernist; if you on the other hand consider everything to be just social constructs, then you’re a blazing postmodern. Both positions bear seeds of truth, but only the metamodern mind knows how to construct feasible syntheses and understands the intimate relationship between both exterior and interior conditions, physical and social variables. That we are 100% biological animals and 100% culturally adapted beings, not 50/50.

If you shake your head and think “it’s both-and dammit!”, whenever discussions come to a full stop due to opposing opinions lack of reaching common ground, then you’re probably metamodern. And to that I congratulate you; you’re a rare breed and you’ll probably enjoy this blog.

Original source here.

Later edit: Dacă v-a atras atenţia şi credeţi că putem merge mai departe pe calea asta, puteţi citi şi manifestul, în două părţi, semnat de acelaşi autor şi care se intitulează You’re not metamodern before you don’t understand this: Part 1, Part 2.

Sfaturi pentru “Într-o bună zi…”

Matt Leif Anderson ne vinde 10 ponturi despre cum să devenim – într-o bună zi – fotografi care să cîştigăm bani de pe urma acestui hobby minunat. De fapt, sînt zece chestiuni care funcţionează în ţările civilizate, pe pieţele civilizate.

Am şi eu o preferată de-a lui:

My happy place, 2014. Matt Leif Anderson

Sfaturile lui le găsiţi aici.

În căutarea vinului perfect: Blauer Zweigelt Cavelli (2014)

image

Nu mai e mult pînă la reîntîlnirea cu Austria (drumul spre casă mereu trece pe acolo), aşa că mi-am propus să gust un soi austriac pe care l-am remarcat de ceva timp: Blauer Zweigelt. Se pare că e cel mai popular austriac (consider vinurile din Tirolul de Sud drept italieneşti, preferînd denumirea italiană a regiunii: Trentino, la care dacă adăugăm Alto Adige sună chiar poetic). Vinul de faţă e mai degrabă specific regiunii Niederösterreich, dar cu şanse de a fi găsit şi prin podgorii din Württemberg sau Franconia, fiind o idee mai bun (pentru mine asta înseamnă mai aspru, mai intens) decît Spätburgund-ul (Pinot Noir-ul nemţilor). Numele şi-l trage de la inventatorul lui, un vinificator pe numele lui Friedrich Zweigelt, care s-a gîndit prin 1922 să inoveze şi să nu-i lase pe austrieci să se obişnuiască numai cu Rotburger-ul (devenit pe alocuri Rotberger).
E un vin roşu, de un rubiniu mai deschis (am voie?), fără taninuri puternici (e şi foarte tînăr, e drept, dar nici nu mi-l imaginez învechit), cu puţin piper (alb sau verde). Unii spun că ar fi trebuit să simt vanilie, nu piper, aşadar nu vă recomand să mă credeți. Dacă e sec? Fireşte. Dacă numai despre vinuri seci voi scrie? Cred că da, căci despre cupajele portugheze sau franţuzeşti încă nu am apucat să vă spun nimic. De ce am scris despre acest austriac? Pentru că, fiind ieftin (există şi butelii mai scumpe, acesta e un Qualitätswein) mi-a depăşit aşteptările. S-a dovedit mai viguros şi mai săltăreţ decît unele cupaje sau soiuri cu pretenţii.
Şi ca să nu se creadă că francezii le au pe toate şi că numai sortimentele lor merită înfulecate (ei oricum cred asta!), eu am asociat la vinul ăsta nişte Bergkäse – brînză tare (Hartkäse, mediu maturată) de la munte de pe versantul austriac, nu de pe cel bavarez, şi şunculiță ‘alpină’. (Despre Pfefferwürstchen cu fasole brună nici nu poate fi vorba în recomandările franţujilor.) Dar de data asta, fără foto, căci am primit numeroase reclamații: ‘Ce faci, bre, acolo? Alea-s poze, nu fotografii! Ne faci poftă? Cum se prepară oare brînza aia? Credeam că citeşti cărți în Germania, la bibliotecă!’
Păi, da – răspund eu – citesc nişte… sticle. E bine aşa?

Teaser

Jazz ist für mich eine offene Kunstform, die dem Künstler die größe Freiheit zu einem wirklich persönlichen Statement bietet. Darauf beruht die dauerhafte Faszination und auch die Herausforderung, die der Jazz für mich bedeutet.

Avishai Cohens Meinung nach Jazz. Aber, cronica albumului From Darkness şi a concertului prezentat de Deutsch-Israelischen Gesellschaft şi Maria Strecker-Daelen-Stiftung, în luna aprilie. După vacanţă.