Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase. (Kscope, 2015)

Disclaimer: Am aşteptat cu sufletul la gură data de 27 februarie, data lansării oficiale a albumului în Germania. În premieră europeană. Ba nu, mondială. Mai devreme nu ar fi fost respectful să fi scris despre el.

Steven-Wilson-620x400

Aveţi prieteni, cunoştinţe, iubiţi sau iubite care vă întreabă ceva de genul: ‘Ce asculţi acolo? Nu se mai termină piesa aia?’ Dacă da, daţi-le ceva de lucru sau o tonă de prăjituri şi rămîneţi singurei în următoarele cîteva ore. Căci nu are rost să citiţi cronicuţa aceasta dacă nu puneţi mîna să ascultaţi cel mai recent album al lui Steven Wilson, Hand. Cannot. Erase. (Kscope, 2015). Lucru pe care am să-l mai fac şi eu de încă treizeci de ori.

Fanii Porcupine Tree abia aşteaptă să vadă ce a mai copt ‘The mastermind of the most succesful prog group of our times’. Succesful, dar nu neapărat în termeni comerciali. Succesful în termeni de influenţă şi referinţă. În sensul că azi nu mai poţi vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre rock progresiv – despre muzică în general, aş insista eu – fără să fi ascultat Porcupine Tree, dar şi proiectele solo ale membrilor: mă refer în primul rînd la Gavin Harrison (care tocmai a produs nişte versiuni noi ale unor piese mai vechi sub titlul Cheating the Polygraph), apoi la Colin Edwin (PVZ, din 2012, e o mică bijuterie), Richard Barbieri (Not the Weapon but the Hand, cu Steve Hogarth, din 2012, e o altă bijuterie; mă rog, omul are 29 de albume, fără a le număra pe cele cu PT) sau John Welsey – chitaristul văzut doar prin turneele PT (absolut f-e-n-o-m-e-n-a-l albumul Disconnect din 2014!).

Acest detour are scopul de a imagina contextul în care ar merita ascultat acest nou album al lui Steven Wilson. Aspectul cel mai important de subliniat este că ‘mîna care nu poate şterge’ este cumva o revenire în matca progresivului (o etichetă care nu prea-i place lui musiu Wilson), fără tentaţia unor noi experimente (ca în Insurgentes sau The Raven That Refused to Sing, sau chiar Cover Version din 2014). Asta ca să nu invocăm precedentele proiecte cu No-Man sau I.E.M. Deşi are o doză suficientă de ‘industrial’, mie mi se pare că aud, prin cîteva piese, tonuri şi structuri care-mi amintesc de King Crimson sau de Genesis. Poate de Pink Floyd? Asta nu înseamnă că Wilson ar fi compus fără să-şi pus imaginaţia la lucru, căci ‘Wonder Wilson’ are capacitatea de a suprinde, de a insolita cu fiecare pasaj pe care îl aruncă spre tine. Mai întîi, te învăluie fix aromele pe care ai vrea să le adulmeci sau texturile pe care ţi le-ai dori pe pielea ta. Şi apoi, bum! şpang! dam! niuamoam!, rupturi discursive, hăuri în care nu te mai opreşti din cădere, avioane care plutesc deasupra capului tau, nori care prind greutate sau voci care te strigă. Nu am să mă refer la fiecare piesă; e un album conceptual care spune o poveste (una inspirată de realitatea uneori sinistră a zilelor noastre, cînd poţi muri în propria casă, fără ca cineva să observe sau să-ţi ducă dorul). Enumăr doar cele pe care le prefer: Home Invasion, Transience, Ascendant Here On…, 3 Years Older. În general, avem piese foarte atent şi rafinat lucrate, complex structurate, foarte puternice şi evocatoare. Şi, vă rog, foarte mult, să fiţi atenţi la finalurile pieselor. Ce se aude acolo e… cum să spun, sublim sidefat. La nivelul textelor, nici dacă mă picaţi cu ceară nu vă spun ce mi-au auzit urechile. Trebuie să le ascultaţi voi. Mie mi-a plăcut cum ne avertizează, indirect, pe fiecare dintre noi: ‘Shame on you for getting older every day’…

Despre album, Wilson declara în revista Prog următoarele:

One of the things that inspires me is kind of negative-positive in a way – the need not to repeat myself. I think people would look at the last record and suggest the obvious thing to do would be The Raven Part II. But the whole idea is anathema to me. I think I have an inbuilt aversion to repeating myself. That’s a strong impulse.The story itself informed the musical palette and style. If you look at The Raven – based on this idea of classical ghost stories – that suggested to me a more vintage, almost old-fashioned sound. Hand. Cannot. Erase. is absolutely set in the 21st century, and so I’m thinking about a completely different palette: electronic sounds, almost industrial sounds.

Îmi amintesc prima întrebare pusă de un amic, săptămîna trecută: ‘Ei, cum sună noul Steven Wilson?’, la care am răspuns: ‘Previzbil. Adică: beton!’. (Aici cenzorul din mine a insistat să înlocuiesc termenul vulgar folosit de obicei în astfel de discuţii, p#%!&@s.) Bine, la întrebarea ‘Cum sună?’, eu mereu mă gîndesc la producţie şi la sound. Abia apoi – după cîteva ascultări – se rostogoleşte şi desface ghemul…

P.S. Faptul că mulţi comentatori spun că e un album ce frizează perfecţiunea sau faptul că recenziile din revistele ‘Visions’, ‘Eclipsed’ sau ‘Classic Rock’ îi dau punctaje maxime, afirmînd că avem de-a face cu o capodoperă, cu cel mai bun album al lui Steven Wilson ş.a.m.d. pot fi considerate simple bonus-uri.

Advertisements