Monthly Archives: April 2015

Ai grijă ce-ţi doreşti

O foarte cunoscută expresie (probabil nu numai) românească, folosită deseori zice aşa: ‘Ai grijă ce-ţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se întîmple’.

După ce săptămîna trecută am avut ocazia să-l audiez pe Nigel Fabb, vorbind public despre formă şi experienţa lecturii (Special Experience and General Form: How Does the Rearrangement of Ordinary Language Enable a Literary Text to Generate Profound Experiences of Knowing?) în cadrul conferinţei Research Agendas in Literary Linguistics, ieri am reuşit să ajung la prelegerea inaugurală dintr-o serie specială, ţinută de Aleida Assmann şi Jan Assmann. Cînd în 2008, lector fiind la Universitatea din Konstanz, îmi exprimasem regretul de a nu fi putut (din varii motive) să îl audiez măcar pe vreunul dintre cei doi, nu mă gîndeam că dorinţa îmi va fi îndeplinită, chiar şi la 7 ani distanţă. Pot aşadar să aduc ofrande planetelor şi zeităţilor care mi-au ascultat dorinţele şoptite la ceas de seara, pe un balcon din Campusul West 2, Konstanz.

La Uni Mainz, Aleida Assmann şi Jan Assmann vor susţine o serie de prelegeri cu titlul Erinnern und Vergessen – Zur Konstruktion von Vergangenheitshorizonten, în cadrul a ceea ce aici se numeşte ‘Johannes Gutenberg-Stiftungsprofessur’, adică o catedră care anual (începînd din 2000) se oferă unor savanţi influenţi prin intermediul fundaţiilor ‘Johannes Gutenberg-Stiftungsprofessur’ şi ‘Freunde der Universität Mainz e.V.’ – care, contra unei donaţii de 50.000 euro, vă face loc printre membrii Kuratorium-ului. Vor fi zece prelegeri, ţinute marţea, între 21 aprilie şi 20 iunie, de care nu ar trebui să uit! Ar fi culmea! (Mai ales că urmează, în mai, Internationale Tagung ‘Theater Adaptationen. Interkulturelle Transformationen moderner Bühnen’.)

20150421_180505 20150421_180511 20150421_213300 20150421_213334

Cum a fost în vacanţă

Pentru cititorii lipsiţi de răbdare, voi fi rezuma repede acum şi aici: obositor. Ca o paranteză: există cititori lipsiţi de răbdare? Ar fi bine să se apuce de altceva, în cazul ăsta.

Avînd o vacanţă foarte lungă (e cumva şi meritul meu – mi-am terminat înainte de termene toate lucrările), am decis să o împart în două părţi: o primă parte petrecută prin Germania, apoi Austria şi Ungaria (în tranzit), în timp ce a doua parte am dedicat-o familiei şi prietenilor din Iaşi. Este pentru prima dată cînd, în peregrinările mele, am decis ca atît la plecare, cît şi la întoarcere să parcurg distanţa terestră cu automobilul şi nu-mi pare rău. E mai solicitant, iar dacă te grăbeşti nu e o opţiune potrivită. Dar dacă ai parte de piloţi sau copiloţi cărora să le lipsească fix aceeaşi doagă, distracţia e asigurată. În cazul de faţă, drumul spre România a fost o continuă distracţie! În schimb, călătoria spre Germania a fost marcat de o tristeţe continuă pe distanţa Iaşi-Oradea. Şi nu mă refer neapărat la condiţiile de trafic, cum ar fi lipsa şoselelor de mare viteză (am putea avea drumuri expres, chestia aia numită Autostrada Transilvania avînd în comun cu ideea de autostradă numai asfaltul, nu şi celelalte dotări). Nu, tristeţea era generată de contemplarea pajiştilor cu turme de oi, de întîlnirea unor chipuri de copii, pentru care joaca era preocuparea zilei, de liniştea satelor, în fine, poate ştiţi cum e: mereu plecările şi despărţirile au o încărătură emoţională aparte. Dacă urăsc ceva pe lumea asta? Da, despărţirea, fie ea temporară. Acesta e motivul pentru care nu am mai ales să mă întîlnesc cu prietenii înainte de plecare, la tradiţionalele  pahare de vorbă. S-au supărat cu siguranţă mulţi, ba că nu ne-am văzut deloc, ba că ne-am văzut prea puţin, ba că am fost rezervat şi reţinut, de-a dreptul rece. Ei bine, nu; fiindcă sînt un om compus din mai multe bucăţi de emoţii, încerc să mă descurc cum pot cu ele, iar cînd sînt prea multe şi intense prefer să mă retrag în lumea mea. Şi uneori mă ascund după un buchet de trandafiri sau o sticlă de vin.

Ei, dar acasă cum fu?Acasă începe să însemne de fapt două case. Căci, trebuie să recunosc, şi casa mea din Germania înseamnă tot acasă. Am devenit încet-încet locuitor în două case, două ţări, două limbi. Logica lui sau-sau devine logica lui şi-şi – asta e cea mai radicală schimbare din viaţa mea. Iar dacă pomenesc de schimbare, ar trebui să mai fac o mărturisire: constat (pentru moment cu plăcere narcisistă) că atunci cînd îţi respecţi cuvîntul faţă de propria-ţi persoană ai parte de împliniri şi satisfacţii. E cel mai frumos cadou pe care mi l-am putut face în ultimul an: să-mi respect alegerile şi termenele, să fiu fidel promisiunilor pe care mi le-am făcut. (Eu iau hotărîrile foarte greu, dar dupa ce le iau…) Poate de aici, aerul schimbat sau prezenţa remarcate de cei ‘de acasă’. Universul te ajută, dacă te ajuţi tu mai întîi. Unde mai pui că universul îşi vede de ale lui, indiferent dacă tu te crezi în centrul lui. Miezul nu eşti tu, decît dacă vrei să te doară mintea sau sufletul.

Ehe-hei, vorbim aşadar de suflet? Păi să vă spun ce tare m-a durut! Cît de tare mă doare sufletul cînd văd chipurile triste sau încordate ale românilor? Cît de tare mă doare sufletul cînd mă uit în ochii copiiilor sau studenţilor cărora nu le putem oferi ceva mai bun în România? Ei ar fi singura noastră şansă de a construi o societate normală; eu de la adulţii trecuţi de 40 ani – da, mă includ şi pe mine aici – nu mai am nici măcar o speranţă, poate cu puţine, puţine excepţii. Nu sînt pesimist. Doar realist. Corupţia morală (de aia materială nu mai zic) e atît de răspîndită în segmentele societăţii încît doar un cataclism ar mai putea schimba ceva: sistemul educaţional, cel de sănătate, clerul, serviciile, justiţia, presa, masoneria şa.m.d.- nimic nu a scăpat. Ca metamodern, nu am nici o bucăţică de şansă să schimb ceva acasă. Iar în momentul în care am să mă întorc în România nu am să am pretenţia de a schimba ceva. (Ce-am scris aici rămîne scris.) Vedeţi, de asta e obositor să vizitezi România. Nu poţi să te prefaci că nu vezi lucrurile astea.

Iar cînd constaţi că cineva ţi-a furat un segment de vreo 5-7 ani din viaţă nu poti fi decît furios. Iar cînd constaţi că acel cineva ai fost chiar tu, cum să te mai simţi? Ai cîştigat pe alocuri, de asemenea nişte împliniri personale ai adunat acolo, dar cînd conştientizezi că dacă îţi puneai inima la muncă şi capul la trăire (sau invers?) aveai o şansă în plus… cum e? Asta e, fără răni nu am învăţa nimic. Nici despre noi, nici despre ceilalţi. Ca vechi pionier, spun doar atît: tot înainte!

20150411_100039

20150412_151816

Living the truth: Soen (Live in Frankfurt, 2015)

Pentru că am întîrziat cu scrierea acestei cronicuţe de concert, îmi vine tot mai greu să aştern ideile (dacă le-oi mai avea?!)… De la jumătatea lui martie pînă la jumătatea lui aprilie s-au mai disipat amintirile şi impresiile. Totuşi, impresia generală cu care am rămas după concertul Soen de la Frankfurt e că băieţii ăştia folosesc un combustibil rarissim pentru a duce la bun sfîrşit un concert de o asemenea intensitate. Şi nu mă refer doar la ritualul lui Joel Ekelöf: înainte de concert, ia nişte tămîie şi o arde într-un suport. Fumul degajat învăluie scena şi pune în valoare scenografia simplă şi te îmbracă într-un balsam, pe care de obicei l-ai asocia cu prezenţa într-o biserică, la o slujbă. Sincer, ca şi la slujbă – în cazul în care eşti un credincios sincer şi liber -, la un concert de prog & death-metal poţi simţi cum treci în altă dimensiune şi asta fără să o dăm în misticisme ieftine. Legăturile dintre catharsis şi spiritualitate le face fiecare pe răspunderea lui, după imaginaţia lui, după credinţa lui. Un alt aspect pe care vreau să-l subliniez este intimitatea conferită de clubul Das Bett, pe care era să-l ratăm: ‘Uite un club cu nume familiar, îi spun lui Grig, la unul din ăsta tre’ să ajungem şi noi. … uhm, gr, băi, frate, dar idiot mai sînt – aici are locul concertul, am ajuns!’ Un club situat undeva între cartierele frankfurtiene Griesheim şi Bockenheim, pe o stradă deloc spectaculoasă, poate cu excepţia unui dealer Ferrari (pe care fireşte l-am vizitat cu privirea). Ei bine, vorbesc aici despre un club micuţ, care permite participarea totală la un concert, eu însumi stînd lipit de scenă: am avut privilegiul ca la finalul concertului să fiu eu acela cu care a dat mîna Joel (ce vreţi, nu pot să nu mă dau mare, am ascendentul zodiacal în Leu!). Publicul nu a fost numeros, dar deloc deloc. Să se fi adunat 100 oameni cu totul? Mi s-a părut extrem de puţin pentru o trupă de calibrul ăsta, dar încă sînt indulgent cu publicul german (care a avut ocazia să îi vadă în vreo 4-5 oraşe). Iar cei care nu au venit, au avut numai de pierdut! Unul dintre motive: trupa din deschidere, LizZard, i-a făcut pe toţi cei prezenţi să-i întrebe la final ‘Hey, guys, from where are you? You were absolutely fantastic! Gorgeus play!’ Ei bine, cele trei ‘şopîrle’ vin din Franţa (pam pam! amicii mei ştiu cît de ‘mult’ îmi place mie muzica făcută de francezi – non, merci, non!) şi deja sînt al al patrulea album. Katy Elwell (care bate ‘meravilios’ în tobe, pînă în punctul în care rupe drumstick-ul), William Knox (alt basist care trăieşte într-o lume paralelă cînd urcă pe scenă) şi Mathieu Ricou (chitară şi voce) au impresionat cu fiecare piesă pe care au interpretat-o! Personal am fost atît de amorezat de prestaţia lor, încît am întrebat-o după concert pe Katy dacă pot să o sărut, iar răspunsul fiind afirmativ, am îmbrăţişat-o cald şi am efectuat cu succes operaţiunea. How is possible not to love her? îmi tot zic din acea seară… (Nici eu nu mă ştiam atît de spontan.) Şi ca să nu scriu numai despre lizzarzi, am să spun cîteva cuvinte despre Soen. Surpriza nu a fost mare, căci în privinţa lor ştiam la ce să mă aştept: Joel Ekelöf şi Martin Lopez sînt bine înfipţi în ierarhia iubitorilor de prog & death. După problemele avute în sînul Opeth, la ceva timp, Lopez şi-a făcut acest supergrup, din care mai fac parte Kim Platbardzis (care are şi o ureche fantastică de producător) şi Stefan Stenberg (care i-a luat locul cu succes legendarului basist Steve DiGiorgio). Că sună perfect live? Că vocea de pe scenă are efecte purificatoare? Că Lopez bate a b s o l u t   p e r f e c t în tobe? Că înlocuitorul lui Kim, şi anume Marcus Jidell, a cîntat de-a dreptul demenţial, fără greşeală? Că inclusiv clăparul ăla blond şi o țîră efeminat (pe care nu îmi amintesc, din păcate, cum îl cheamă) a pus mîna şi a executat cîteva solo-uri senzaţionale? Că o comunicare mai intimă cu publicul eu nu am văzut? Că sunetul a fost cristal într-un loc atît de mic? Ce să povestesc? Că deşi era vorba despre un turneu de promovare a albumului Tellurian, setlistul a acoperit şi Cognitive, după cum urmează: Tabula Rasa, Delenda (care a sunat demenţial live), Ennui, Koniskas, Canvas, Kuraman, Fracciones, Void, Savia, The Words, Pluton – într-o încheiere mai mult decît superbă! A fost un concert pe care l-aş mai repeta ca experienţă. Dedicaţia, relaxarea, seriozitatea şi pasiunea care transpar în fiecare clipă din orice gest al muzicienilor rămîn de neuitat. Întrebarea lui Grig (căruia trebuie să-i mulţumim pentru filmări) rămîne în picioare: ‘Oare băieţii ăştia ce consumă…?’

Lizzard, mai bine spus Katy:

Joel în prim plan; dar urmăriţi-i pe Marcus şi Martin :

P.S. Surpriza cu privire la chitarist e explicată doar de ignoranţa-mi circumstanţială – cum să nu cînte atît de bine la chitară Marcus Jidell, de vreme ce a făcut parte din nişte trupe care se cheamă cam aşa: Royal Hunt, Evergrey (!), Avatarium, Pain (!), Candlemass (!)…

IMG_0043 IMG_0047 IMG_0058 IMG_0075 IMG_0088 IMG_006320150316_22573520150316_225754

”Turn Loose the Swans that drew my Poet’s Craft”

Fain!

Metalexandru

Atunci când trebuie să-ți re-stabilizezi reperele te întorci la origini; în cazul de față, la originile a ceea ce ți-a format urechea pentru un anumit gen muzical și, mai specific, pentru o anumită direcție a muzicii metal. Intrat zilele trecute în unele dezbateri care mi-au redeschis la rândul lor unele dileme și întrebări proprii, am decis să revin la un album și la o trupă care pentru mine reprezintă cvintesența doom-metal-ului.

Acum vreun an și ceva îmi propusesem să evoc, în fiecare dintre cele 3 luni de toamnă (deh, când e mai potrivit să asculți doom metal dacă nu toamna?!), câte un album al celor 3 trupe iconice pentru doom-gothic-ul britanic (și nu numai): Anathema, Paradise Lost și My Dying Bride. Alegeam atunci Alternative 4, Draconian Times și The Light at the End of the World, în esență pentru că au fost albumele care au avut pentru mine un…

View original post 1,237 more words

Anathema și rezonanţa turneului ‘Resonance 2015’ (Live in Bochum)

Un eveniment anunţat în urmă cu cîteva luni şi despre care toată lumea, cu excepţia mea (de ce să fiu modest tocmai acum?!), credea că va fi unul banal: or să cînte nişte piese orchestrate în genul Anathema post-2004 şi cu asta basta. În pofida faptului că pe afiş scria cu litere mari şi late că  vor participa Darren White şi Duncan Patterson. Nu era evident că o reuniune cu băieţii ăştia doi, cu care Anathema a pornit la drum în anii ’90, nu poate fi decît un eveniment e x c e p ţ i o n a l ?

Şi aşa s-a şi dovedit concertul Anathema din hrubele Matrix Rockpalast din Bochum (situat în zona aia densă, cunoscută din manualul de geografie sub denumirea de Bazinul Ruhr, în Renania de Nord – Westfalia). O locaţie unde se adună cam cele mai importante nume ale underground-ului, fie el gothic, industrial, pagan-metal sau progressive-metal. E adevărat, pentru mine nu reprezintă neapărat o cultură a underground-ului sau o cultură marginală; dar cum eu nu sînt un trend-setter sau nu aparţin vreunui grup de prestigiu, părerea mea contează doar pentru cei care deja sînt oricum convinşi că şi asta e cultură.

Ar fi nevoie poate de prea multe cuvinte şi prea multe detalii pentru a face o recenzie onestă a concertului Anathema de la Bochum. Sigur ar trebui să menţionez faptul că, totuşi, e prima dată cînd reuşesc să îi urmăresc live, în pofida a patru încercări precedente, eşuate lamentabil din motive de laşitate sau finanţe. (Anathema se numără printre puţinele formaţii pe care chiar îmi doream să le fi văzut; am rămas restant cu Paradise Lost, Dark Tranquillity, Porcupine Tree şi Rush.) De data asta am reuşit să ajung, deşi a foste nevoie să şofez cca. 450 km într-o zi. Dar în Germania, distanţa asta e floare la ureche; mai ales dacă ai parteneri de drum: Ana, Cristina, bravo şi mulţumesc! Ca să nu uit, am să repet aici ce le-am spus în maşină: “concertul la care mergem noi acum e unul pe care nu o să-l uităm cît trăim”. Şi aşa a fost!

Concertul a început la orele 20 trecute fix cu 1 minut. A durat 3 ore şi a constat în trei părţi, gîndite să ilustreze epoci diferite ale creaţiei meşterilor din Liverpool. Au cîntat in a reverse order, adică au început – în prima parte – cu piese de pe cel mai recent album, Distant Satellites, apoi au urmat Wheather Systems, We’re Here Because We’re Here, A Natural Disaster, A Fine Day to Exit. În partea a doua, locul lui Jamie Cavanagh a fost luat de Duncan Patterson, pe care eu îl consider un monstru uriaş, dar blînd al bass-ului. Care chiar a sunat f u n d a m e n t a l diferit în comparaţie cu orice înregistrare fie ea salvată pe hard-disk în format FLAC. Cu Duncan pe scenă, albumele ilustrate au fost Judgement, Alternative 4, Eternity şi The Silent Enigma. Fireşte că în acest segment şi-a făcut loc A Dying Wish, parcă pentru a-i contrazice pe sceptici (no offence, Ionuţ, Bogdan). În partea a treia, cu Darren White la voce (This guy speaks German too, l-a provocat Danny pe Darren), ne-am afundat în piesele plumbuite adînc ale unui doom-metal executat perfect: piesele de pe Pentecost III, Serenades, Crestfallen au sunat atît de bine…

Din tot playlist-ul mi-a plăcut cel mai mult The Silent Enigma Sunset of Age, ca să am şi eu o părere. Chiar dacă – la fel ca mulţi dintre amicii mei – am crezut că o dată cu albumul A Natural Disaster (altii chiar mai repede) nu o să le mai acord atenţie, căci nu-i aşa?, noi ascultăm chestii tari şi serioase, nu melodii siropoase sau subţiri. Ca şi cum noi, la 40 ani, am alerga suta de metri la fel de repede ca la 18 ani. Ca şi cum oamenii nu ar îmbătrîni. Iar analogia cu My Dying Bride, care şi-au păstrat linia, cu acelaşi dramatism, nu cred că e în favoarea lui Aaron Stainthorpe & Co. Pentru că la urma urmei, la ce te mai poţi aştepta din partea lor? Cu ce te-ar mai surprinde? Apropo: Darren White a zis ceva cu tîlc pe scenă (citez aproximativ): ‘I think I smile too much on the stage, I sing doom, so I should be more serious. I shouldn’t be so happy!’ Iar dacă cineva are ceva împotriva prezenţei Helenei Lee Douglas in the front of the audience, are de-a face cu mine. Şi-a semnat singur sentinţa! (A se observa că în loc stau frumos la fotografiat, privirea mea a fugit spre partea dreaptă a scenei, după mărturia Anei.)

Pasiunea şi perseverenţa învestită de fraţii Cavanagh (să nu-i excludem nici pe fraţii Douglas, totuşi) în muzică merită absolut tot respectul sau efortul de a-i asculta sau vedea. Ştiu că s-au mai plîns unii de concerte ratate de-ale lor. Dar asta nu înseamnă că fanii veniţi ieri seară de prin Dortmund, Essen, Wuppertal, Frankfurt, Köln au bătut drumul degeaba cu maşinilor lor de-a dreptul înfricoşătoare (ne amuzam cum – în parcare – fanii coborau din Seat Ibiza, Skoda Fabia, Mazda Demio, Daihatsu Cuore, în fine, văzurăm şi un A6 Break). Fiecare a plecat cu o amintire puternică, de înfipt acolo în inima. Mai ales adolescenta adusă întru iniţiere de un tată cu părul alb şi care a cîntat toate piesele, laolaltă cu oameni pentru care diferenţele de clasă socială, educaţie sau mărime a portofelului nu au contat măcar în alea trei ore, pe care nu mă ruşinez să le numesc magnifice.

20150414_213746 _1570345683215453_1945527183_n20150414_221754

11146161_1570345599882128_1487534267_n