Anathema și rezonanţa turneului ‘Resonance 2015’ (Live in Bochum)

Un eveniment anunţat în urmă cu cîteva luni şi despre care toată lumea, cu excepţia mea (de ce să fiu modest tocmai acum?!), credea că va fi unul banal: or să cînte nişte piese orchestrate în genul Anathema post-2004 şi cu asta basta. În pofida faptului că pe afiş scria cu litere mari şi late că  vor participa Darren White şi Duncan Patterson. Nu era evident că o reuniune cu băieţii ăştia doi, cu care Anathema a pornit la drum în anii ’90, nu poate fi decît un eveniment e x c e p ţ i o n a l ?

Şi aşa s-a şi dovedit concertul Anathema din hrubele Matrix Rockpalast din Bochum (situat în zona aia densă, cunoscută din manualul de geografie sub denumirea de Bazinul Ruhr, în Renania de Nord – Westfalia). O locaţie unde se adună cam cele mai importante nume ale underground-ului, fie el gothic, industrial, pagan-metal sau progressive-metal. E adevărat, pentru mine nu reprezintă neapărat o cultură a underground-ului sau o cultură marginală; dar cum eu nu sînt un trend-setter sau nu aparţin vreunui grup de prestigiu, părerea mea contează doar pentru cei care deja sînt oricum convinşi că şi asta e cultură.

Ar fi nevoie poate de prea multe cuvinte şi prea multe detalii pentru a face o recenzie onestă a concertului Anathema de la Bochum. Sigur ar trebui să menţionez faptul că, totuşi, e prima dată cînd reuşesc să îi urmăresc live, în pofida a patru încercări precedente, eşuate lamentabil din motive de laşitate sau finanţe. (Anathema se numără printre puţinele formaţii pe care chiar îmi doream să le fi văzut; am rămas restant cu Paradise Lost, Dark Tranquillity, Porcupine Tree şi Rush.) De data asta am reuşit să ajung, deşi a foste nevoie să şofez cca. 450 km într-o zi. Dar în Germania, distanţa asta e floare la ureche; mai ales dacă ai parteneri de drum: Ana, Cristina, bravo şi mulţumesc! Ca să nu uit, am să repet aici ce le-am spus în maşină: “concertul la care mergem noi acum e unul pe care nu o să-l uităm cît trăim”. Şi aşa a fost!

Concertul a început la orele 20 trecute fix cu 1 minut. A durat 3 ore şi a constat în trei părţi, gîndite să ilustreze epoci diferite ale creaţiei meşterilor din Liverpool. Au cîntat in a reverse order, adică au început – în prima parte – cu piese de pe cel mai recent album, Distant Satellites, apoi au urmat Wheather Systems, We’re Here Because We’re Here, A Natural Disaster, A Fine Day to Exit. În partea a doua, locul lui Jamie Cavanagh a fost luat de Duncan Patterson, pe care eu îl consider un monstru uriaş, dar blînd al bass-ului. Care chiar a sunat f u n d a m e n t a l diferit în comparaţie cu orice înregistrare fie ea salvată pe hard-disk în format FLAC. Cu Duncan pe scenă, albumele ilustrate au fost Judgement, Alternative 4, Eternity şi The Silent Enigma. Fireşte că în acest segment şi-a făcut loc A Dying Wish, parcă pentru a-i contrazice pe sceptici (no offence, Ionuţ, Bogdan). În partea a treia, cu Darren White la voce (This guy speaks German too, l-a provocat Danny pe Darren), ne-am afundat în piesele plumbuite adînc ale unui doom-metal executat perfect: piesele de pe Pentecost III, Serenades, Crestfallen au sunat atît de bine…

Din tot playlist-ul mi-a plăcut cel mai mult The Silent Enigma Sunset of Age, ca să am şi eu o părere. Chiar dacă – la fel ca mulţi dintre amicii mei – am crezut că o dată cu albumul A Natural Disaster (altii chiar mai repede) nu o să le mai acord atenţie, căci nu-i aşa?, noi ascultăm chestii tari şi serioase, nu melodii siropoase sau subţiri. Ca şi cum noi, la 40 ani, am alerga suta de metri la fel de repede ca la 18 ani. Ca şi cum oamenii nu ar îmbătrîni. Iar analogia cu My Dying Bride, care şi-au păstrat linia, cu acelaşi dramatism, nu cred că e în favoarea lui Aaron Stainthorpe & Co. Pentru că la urma urmei, la ce te mai poţi aştepta din partea lor? Cu ce te-ar mai surprinde? Apropo: Darren White a zis ceva cu tîlc pe scenă (citez aproximativ): ‘I think I smile too much on the stage, I sing doom, so I should be more serious. I shouldn’t be so happy!’ Iar dacă cineva are ceva împotriva prezenţei Helenei Lee Douglas in the front of the audience, are de-a face cu mine. Şi-a semnat singur sentinţa! (A se observa că în loc stau frumos la fotografiat, privirea mea a fugit spre partea dreaptă a scenei, după mărturia Anei.)

Pasiunea şi perseverenţa învestită de fraţii Cavanagh (să nu-i excludem nici pe fraţii Douglas, totuşi) în muzică merită absolut tot respectul sau efortul de a-i asculta sau vedea. Ştiu că s-au mai plîns unii de concerte ratate de-ale lor. Dar asta nu înseamnă că fanii veniţi ieri seară de prin Dortmund, Essen, Wuppertal, Frankfurt, Köln au bătut drumul degeaba cu maşinilor lor de-a dreptul înfricoşătoare (ne amuzam cum – în parcare – fanii coborau din Seat Ibiza, Skoda Fabia, Mazda Demio, Daihatsu Cuore, în fine, văzurăm şi un A6 Break). Fiecare a plecat cu o amintire puternică, de înfipt acolo în inima. Mai ales adolescenta adusă întru iniţiere de un tată cu părul alb şi care a cîntat toate piesele, laolaltă cu oameni pentru care diferenţele de clasă socială, educaţie sau mărime a portofelului nu au contat măcar în alea trei ore, pe care nu mă ruşinez să le numesc magnifice.

20150414_213746 _1570345683215453_1945527183_n20150414_221754

11146161_1570345599882128_1487534267_n

Advertisements