Living the truth: Soen (Live in Frankfurt, 2015)

Pentru că am întîrziat cu scrierea acestei cronicuţe de concert, îmi vine tot mai greu să aştern ideile (dacă le-oi mai avea?!)… De la jumătatea lui martie pînă la jumătatea lui aprilie s-au mai disipat amintirile şi impresiile. Totuşi, impresia generală cu care am rămas după concertul Soen de la Frankfurt e că băieţii ăştia folosesc un combustibil rarissim pentru a duce la bun sfîrşit un concert de o asemenea intensitate. Şi nu mă refer doar la ritualul lui Joel Ekelöf: înainte de concert, ia nişte tămîie şi o arde într-un suport. Fumul degajat învăluie scena şi pune în valoare scenografia simplă şi te îmbracă într-un balsam, pe care de obicei l-ai asocia cu prezenţa într-o biserică, la o slujbă. Sincer, ca şi la slujbă – în cazul în care eşti un credincios sincer şi liber -, la un concert de prog & death-metal poţi simţi cum treci în altă dimensiune şi asta fără să o dăm în misticisme ieftine. Legăturile dintre catharsis şi spiritualitate le face fiecare pe răspunderea lui, după imaginaţia lui, după credinţa lui. Un alt aspect pe care vreau să-l subliniez este intimitatea conferită de clubul Das Bett, pe care era să-l ratăm: ‘Uite un club cu nume familiar, îi spun lui Grig, la unul din ăsta tre’ să ajungem şi noi. … uhm, gr, băi, frate, dar idiot mai sînt – aici are locul concertul, am ajuns!’ Un club situat undeva între cartierele frankfurtiene Griesheim şi Bockenheim, pe o stradă deloc spectaculoasă, poate cu excepţia unui dealer Ferrari (pe care fireşte l-am vizitat cu privirea). Ei bine, vorbesc aici despre un club micuţ, care permite participarea totală la un concert, eu însumi stînd lipit de scenă: am avut privilegiul ca la finalul concertului să fiu eu acela cu care a dat mîna Joel (ce vreţi, nu pot să nu mă dau mare, am ascendentul zodiacal în Leu!). Publicul nu a fost numeros, dar deloc deloc. Să se fi adunat 100 oameni cu totul? Mi s-a părut extrem de puţin pentru o trupă de calibrul ăsta, dar încă sînt indulgent cu publicul german (care a avut ocazia să îi vadă în vreo 4-5 oraşe). Iar cei care nu au venit, au avut numai de pierdut! Unul dintre motive: trupa din deschidere, LizZard, i-a făcut pe toţi cei prezenţi să-i întrebe la final ‘Hey, guys, from where are you? You were absolutely fantastic! Gorgeus play!’ Ei bine, cele trei ‘şopîrle’ vin din Franţa (pam pam! amicii mei ştiu cît de ‘mult’ îmi place mie muzica făcută de francezi – non, merci, non!) şi deja sînt al al patrulea album. Katy Elwell (care bate ‘meravilios’ în tobe, pînă în punctul în care rupe drumstick-ul), William Knox (alt basist care trăieşte într-o lume paralelă cînd urcă pe scenă) şi Mathieu Ricou (chitară şi voce) au impresionat cu fiecare piesă pe care au interpretat-o! Personal am fost atît de amorezat de prestaţia lor, încît am întrebat-o după concert pe Katy dacă pot să o sărut, iar răspunsul fiind afirmativ, am îmbrăţişat-o cald şi am efectuat cu succes operaţiunea. How is possible not to love her? îmi tot zic din acea seară… (Nici eu nu mă ştiam atît de spontan.) Şi ca să nu scriu numai despre lizzarzi, am să spun cîteva cuvinte despre Soen. Surpriza nu a fost mare, căci în privinţa lor ştiam la ce să mă aştept: Joel Ekelöf şi Martin Lopez sînt bine înfipţi în ierarhia iubitorilor de prog & death. După problemele avute în sînul Opeth, la ceva timp, Lopez şi-a făcut acest supergrup, din care mai fac parte Kim Platbardzis (care are şi o ureche fantastică de producător) şi Stefan Stenberg (care i-a luat locul cu succes legendarului basist Steve DiGiorgio). Că sună perfect live? Că vocea de pe scenă are efecte purificatoare? Că Lopez bate a b s o l u t   p e r f e c t în tobe? Că înlocuitorul lui Kim, şi anume Marcus Jidell, a cîntat de-a dreptul demenţial, fără greşeală? Că inclusiv clăparul ăla blond şi o țîră efeminat (pe care nu îmi amintesc, din păcate, cum îl cheamă) a pus mîna şi a executat cîteva solo-uri senzaţionale? Că o comunicare mai intimă cu publicul eu nu am văzut? Că sunetul a fost cristal într-un loc atît de mic? Ce să povestesc? Că deşi era vorba despre un turneu de promovare a albumului Tellurian, setlistul a acoperit şi Cognitive, după cum urmează: Tabula Rasa, Delenda (care a sunat demenţial live), Ennui, Koniskas, Canvas, Kuraman, Fracciones, Void, Savia, The Words, Pluton – într-o încheiere mai mult decît superbă! A fost un concert pe care l-aş mai repeta ca experienţă. Dedicaţia, relaxarea, seriozitatea şi pasiunea care transpar în fiecare clipă din orice gest al muzicienilor rămîn de neuitat. Întrebarea lui Grig (căruia trebuie să-i mulţumim pentru filmări) rămîne în picioare: ‘Oare băieţii ăştia ce consumă…?’

Lizzard, mai bine spus Katy:

Joel în prim plan; dar urmăriţi-i pe Marcus şi Martin :

P.S. Surpriza cu privire la chitarist e explicată doar de ignoranţa-mi circumstanţială – cum să nu cînte atît de bine la chitară Marcus Jidell, de vreme ce a făcut parte din nişte trupe care se cheamă cam aşa: Royal Hunt, Evergrey (!), Avatarium, Pain (!), Candlemass (!)…

IMG_0043 IMG_0047 IMG_0058 IMG_0075 IMG_0088 IMG_006320150316_22573520150316_225754

Advertisements