Cum a fost în vacanţă

Pentru cititorii lipsiţi de răbdare, voi fi rezuma repede acum şi aici: obositor. Ca o paranteză: există cititori lipsiţi de răbdare? Ar fi bine să se apuce de altceva, în cazul ăsta.

Avînd o vacanţă foarte lungă (e cumva şi meritul meu – mi-am terminat înainte de termene toate lucrările), am decis să o împart în două părţi: o primă parte petrecută prin Germania, apoi Austria şi Ungaria (în tranzit), în timp ce a doua parte am dedicat-o familiei şi prietenilor din Iaşi. Este pentru prima dată cînd, în peregrinările mele, am decis ca atît la plecare, cît şi la întoarcere să parcurg distanţa terestră cu automobilul şi nu-mi pare rău. E mai solicitant, iar dacă te grăbeşti nu e o opţiune potrivită. Dar dacă ai parte de piloţi sau copiloţi cărora să le lipsească fix aceeaşi doagă, distracţia e asigurată. În cazul de faţă, drumul spre România a fost o continuă distracţie! În schimb, călătoria spre Germania a fost marcat de o tristeţe continuă pe distanţa Iaşi-Oradea. Şi nu mă refer neapărat la condiţiile de trafic, cum ar fi lipsa şoselelor de mare viteză (am putea avea drumuri expres, chestia aia numită Autostrada Transilvania avînd în comun cu ideea de autostradă numai asfaltul, nu şi celelalte dotări). Nu, tristeţea era generată de contemplarea pajiştilor cu turme de oi, de întîlnirea unor chipuri de copii, pentru care joaca era preocuparea zilei, de liniştea satelor, în fine, poate ştiţi cum e: mereu plecările şi despărţirile au o încărătură emoţională aparte. Dacă urăsc ceva pe lumea asta? Da, despărţirea, fie ea temporară. Acesta e motivul pentru care nu am mai ales să mă întîlnesc cu prietenii înainte de plecare, la tradiţionalele  pahare de vorbă. S-au supărat cu siguranţă mulţi, ba că nu ne-am văzut deloc, ba că ne-am văzut prea puţin, ba că am fost rezervat şi reţinut, de-a dreptul rece. Ei bine, nu; fiindcă sînt un om compus din mai multe bucăţi de emoţii, încerc să mă descurc cum pot cu ele, iar cînd sînt prea multe şi intense prefer să mă retrag în lumea mea. Şi uneori mă ascund după un buchet de trandafiri sau o sticlă de vin.

Ei, dar acasă cum fu?Acasă începe să însemne de fapt două case. Căci, trebuie să recunosc, şi casa mea din Germania înseamnă tot acasă. Am devenit încet-încet locuitor în două case, două ţări, două limbi. Logica lui sau-sau devine logica lui şi-şi – asta e cea mai radicală schimbare din viaţa mea. Iar dacă pomenesc de schimbare, ar trebui să mai fac o mărturisire: constat (pentru moment cu plăcere narcisistă) că atunci cînd îţi respecţi cuvîntul faţă de propria-ţi persoană ai parte de împliniri şi satisfacţii. E cel mai frumos cadou pe care mi l-am putut face în ultimul an: să-mi respect alegerile şi termenele, să fiu fidel promisiunilor pe care mi le-am făcut. (Eu iau hotărîrile foarte greu, dar dupa ce le iau…) Poate de aici, aerul schimbat sau prezenţa remarcate de cei ‘de acasă’. Universul te ajută, dacă te ajuţi tu mai întîi. Unde mai pui că universul îşi vede de ale lui, indiferent dacă tu te crezi în centrul lui. Miezul nu eşti tu, decît dacă vrei să te doară mintea sau sufletul.

Ehe-hei, vorbim aşadar de suflet? Păi să vă spun ce tare m-a durut! Cît de tare mă doare sufletul cînd văd chipurile triste sau încordate ale românilor? Cît de tare mă doare sufletul cînd mă uit în ochii copiiilor sau studenţilor cărora nu le putem oferi ceva mai bun în România? Ei ar fi singura noastră şansă de a construi o societate normală; eu de la adulţii trecuţi de 40 ani – da, mă includ şi pe mine aici – nu mai am nici măcar o speranţă, poate cu puţine, puţine excepţii. Nu sînt pesimist. Doar realist. Corupţia morală (de aia materială nu mai zic) e atît de răspîndită în segmentele societăţii încît doar un cataclism ar mai putea schimba ceva: sistemul educaţional, cel de sănătate, clerul, serviciile, justiţia, presa, masoneria şa.m.d.- nimic nu a scăpat. Ca metamodern, nu am nici o bucăţică de şansă să schimb ceva acasă. Iar în momentul în care am să mă întorc în România nu am să am pretenţia de a schimba ceva. (Ce-am scris aici rămîne scris.) Vedeţi, de asta e obositor să vizitezi România. Nu poţi să te prefaci că nu vezi lucrurile astea.

Iar cînd constaţi că cineva ţi-a furat un segment de vreo 5-7 ani din viaţă nu poti fi decît furios. Iar cînd constaţi că acel cineva ai fost chiar tu, cum să te mai simţi? Ai cîştigat pe alocuri, de asemenea nişte împliniri personale ai adunat acolo, dar cînd conştientizezi că dacă îţi puneai inima la muncă şi capul la trăire (sau invers?) aveai o şansă în plus… cum e? Asta e, fără răni nu am învăţa nimic. Nici despre noi, nici despre ceilalţi. Ca vechi pionier, spun doar atît: tot înainte!

20150411_100039

20150412_151816

Advertisements