Monthly Archives: June 2015

An Indolent Father

by Angela Gorgas, modern bromide print from original negative, 1977

by Angela Gorgas, modern bromide print from original negative, 1977

Right now I am reading an interview with Martin Amis, in The Paris Review, No. 151, 1998. The interviewer asked, discussing the relationship between Martin Amis and his father, Kingsley Amis):

Did you ever discuss writing with him when you began?

Amis:

Not really. He was brilliantly indolent: he never gave me any encouragement at all. I later realized how valuable and necessary that was. I know one or two writers who’ve encouraged their children to write and it’s a completely hollow promise, to return to the more or less unique situation of my father and me, literary talent isn’t inherited.

Simple as that. Posted from WordPress for Android

Advertisements

Un posibil scop al guvernării

Analiştii politici, filosofii şi politologii sînt invitaţi să nu citească rîndurile care urmează. Nu de alta, dar nu vor găsi note de subsol, citate sau modele de argumentare. Mai degrabă gînduri răzleţe despre unul dintre scopurile guvernării. Şi totul pleacă de la un titlu din Süddeutsche Zeitung, nr. 116 din 22 Mai 2015: ‘Ungleichheit schadet der Wirtschaft’, sub semnătura lui Alexander Hagelüken. Şi care afirmă – citînd cel mai recent raport OECD – următoarele:

‘Arm und Reich klaffen in der westlichen Welt so stark auseinander wie seit 30 Jahren nicht mehr. (…) Auch in Deutschland: Während die reichsten zehn Prozent der Deutschen vor 30 Jahren fünf Mal so viel verdienten wie die ärmsten zehn Prozent, sind es inszwischen fast sieben Mal so viel. (…) Positiv ist in Deutschland, dass die Ungleichheit seit dem Jahr 2007 nicht mehr anstieg.’

Rezumat: deşi, din 2007 inegalitatea n-a mai crescut în Germania (aspect pozitiv, în paginile unui cotidian mai degrabă de stînga), totuşi decalajul este cel mai ridicat din ultimii 30 ani: zece la sută dintre cei mai bogaţi cîştigă de şapte ori mai mult decît zece la sută dintre cei mai săraci (în 1985 cîştigau de cinci ori mai mult). Cumva progresia asta s-a oprit în anul 2007, la nemţi. Inegalitatea, discutată în contextul echităţii sociale, e o temă importantă pentru nemţi. Dar şi pentru englezi, după cum reiese din discuţiile purtate la Londra cu şeful departamentului de Politics de la Kingston University, un prieten destoinic, plecat acum 15 ani din România: Radu Cinpoeş (veţi mai auzi de el!).
Ei bine, însuşi termenul ‘inegalitate’ ridică numeroase probleme: opusul ar fi ‘egalitate’, dar mai ales pentru fostele ţări comuniste mai este relevant acest cuvînt, demonetizat de propagandă? Ar trebui să fie. Pentru mine cel puţin, este. De ce? Pentru că în ultimele luni (mai exact 8) am migrat din cea mai săracă economie a UE, dintr-unul dintre cele mai sărace oraşe, în cea mai puternică economie, într-un oraş care are o putere de cumpărare situată la o cotă de cca. 120% faţă de media Germaniei: Wiesbaden, capitala landului Hessa. Iar faptul că acum cîştig cam de cîteva ori mai mult decît înainte ar trebui să mă facă să mă consider bogat. Probabil, depinde de sistemul de referinţă; în funcţie de acesta stabilim ‘cît de relativă’ e bogăţia sau sărăcia. Pe scurt, nu, nu sînt bogat. Dar mi-ar plăcea, ha, ha! Adică visez la o societate de bogaţi numai? Cît de tare să mă fi pervertit lectura utopiilor? Not at all! Egalitatea ar fi bună dacă am fi cu toţii bogaţi sau dacă am fi cu toţii săraci? E acesta idealul social? Ar fi bine ca pînă la stabilirea unor idealuri să identificăm problemele sociale şi să încercăm să le rezolvăm gradual, ca fiinţe raţionale ce ne pretindem. (Ehehei, dar cît de raţionale sînt evoluţiile sociale sau economice? Sîntem ‘popperieni’ sau ‘deleuzieni’ în înţelegerea dinamicii social-economice?)
În ce mă priveşte, mai simplă e întrebarea: e sau nu inegalitatea o problemă? Cu ochi germani, îndrăznesc să răspund cu ‘da’, căci aici se văd foarte bine diferenţele: sărăcia atrage după sine limitarea accesului la 1. Educaţie, 2. Calificare. Văd foarte limpede ce înseamnă o limbă needucată sau un job care nu cere calificări. Nu înseamnă automat că bogaţii sînt bogaţi pentru că-s bine educaţi şi supra-calificaţi. Doar că sărăcia nu dă nici măcar o şansă săracului să concureze. Fireşte, problema este una complexă, cu imperioase precizări conjecturale şi asimilări profunde ale analizei sociologice. Revenind, cred că unul dintre scopurile guvernării este să reducă inegalitatea, pentru simplul fapt că nu trăim în junglă. Chiar dacă sînt multe, foarte multe, prea multe semne că oamenii se comportă ca animalele. Chiar şi aşa, n-aţi văzut exemple de animale puternice, sătule ce-i drept, dispuse să le apere pe alea mai slabe? Sau vă place mai mult Establishment-ul, care ne spune că nu trebuie schimbat nimic?

Posted from WordPress for Android

Ce poţi face cu 1 euro

Destul de simplu de răspuns, după mine. Cu condiţia unei precizări: voi elimina din răspuns ceea ce poate fi vizitat în secţiile Design, Arhitektur sau Graphik ale Pinakothek der ModerneMünchen.

Astfel că mă limitez doar la numele fotografilor care expun în secţia Kunst a unui muzeu care reuşeşte să bang for the buck cu vîrf şi îndesat (1 euro intrarea la toate cele patru secţii ale muzeului!). Voi sări şi peste expoziţiile temporare ale lui Eadward Muybridge, Animal Locomotion sau Nicholas Nixon, The Brown Sisters. 40 Years (seria lui Nixon îmi era cunoscută deja de la Londra, unde, la The Photographer’s Gallery, am avut parte de un soi de teasing, preview sau rezumat – înţelegeţi ce vreau să spun).

Aşadar, cu 1 euro putem vedea fotografiile următorilor artişti: Roman Bezjak (Socialist Modernism, 2005-2010), Livia Corona (Two Million Homes for Mexico, 2007-2014), Lard Buurman (Africa Junctions – Capturing the City, 2008-2014, mi-a plăcut fooaarte mult), Nicolo de Giorgis (Hidden Islam – Islam Makeshift. Places of Worship in North East Italy, 2009-2013), Jörg Koopmann (Shooting towards Perfect Liberty, 2014), Fabian Vogl (Perspectives and Prospects, 2015), Tobias Zielony (Le Vele di Scampia, 2009-2010), Julian Röder (Lagos Transformation, 2009, impresionante imagini!), Nuno Cera (Futureland, 2008-2010), Wolfgang Tillmans (Book for Architects, 2014 – cred că am petrecut aproape o oră privind proiecţia fotografiilor realizate în 37 de ţări). Ei, tematic, înşiruirea de mai sus a ilustrat complexitatea, raţionalitatea sau nebunia dezvoltărilor urbane. Care pare a fi o temă foarte la modă – dezvoltarea urbană, I mean – în aceste timpuri, de vreme ce şi la Londra, premiul Deutsche Börse a fost acordat tot pentru ilustrarea implicaţiilor complexe ale urbanizării (comunicatul de presă ne spune că Mikhael Subotzky şi Patrick Waterhouse au cîştigat Deutsche Börse Photography Prize 2015, adică suma de 30 000 £, pentru albumul Ponte City, Steidl, 2014, care ilustrează istoria socială şi politică – marcată de segregaţionism – a unui edificiu cu 54 de etaje din Johannesburg).

O afacere bună, nu?

O vizită la BMW Museum. Şi o concluzie.

Am să încep cu concluzia: BMW Museum – cu apendicele BMW Welt – este un muzeu fascinant, pe care îl recomand oricui! Patente, inovaţii, titluri şi performanţe demne de orice antologie se află concentrate într-un spaţiu suficient de bine organizat şi exploatat. Fireşte, sensul vizitării urmăreşte cronologia grupului BMW – azi se numeşte BMW Group, din motive bine ştiute de toţi fanii mărcii, ai automobilismului în general. Sar peste experienţa de la BMW Welt, căci nu e decît un showroom excepţional, menit să te convingă să cheltui nişte bani.

Cu părere de rău şi cu conştiinţa celui care muşcă mîna care l-a hrănit, trebuie spus că dincolo de afişata dimensiune tehnică şi inginerească a fenomenului auto, muzeul are datorii neachitate: poveştile familiei Quandt (dar nu numai). E adevărat, eu însumi am beneficiat de o bursă acordată de Herbert Quandt-Stiftung, motiv pentru care sînt şi acum recunoscător – experienţa aceea de bursier a împărţit viaţa mea în două: ‘înainte’ şi ‘după’. Pe fast-forward: Herbert Quandt este considerat salvatorul BMW, printre altele. Doar că, exact cînd am ajuns eu întîia dată în Germania, în 2007, televiziunea NDR a pus pe tapet trecutul controversat al celei mai bogate familii a Germaniei, deţinătoarea a 46,7% din BMW (care le aduce vreo 24 miliarde de euro). Pe scurt, este vorba despre folosirea prizonierilor de război în fabricile deţinute de familia Quandt (Varta sau Afa), după cum arată şi  Der Spiegel: Breaking the Silence. La capitolul lecturi relevante mai puteţi adăuga numeroasele anchete făcute de Süddeutsche Zeitung.

Ei bine, puteţi replica, şi cu ce afectează poveştile astea imaginea pe care ţi-o formezi vizitînd muzeul BMW? Are. Căci – prin comparaţie – pentru Daimler-Benz reflectarea istoriei n-a fost o temă tabu: la Muzeul Mercedes-Benz din Stuttgart, puteţi vedea extrase din registrele de personal şi din fişele de pontaj care atestă că şi la uzinele Mercedes s-au folosit prizonieri de război. Asta se întîmplă cînd eşti riguros şi arhivezi tot… Şi tot la Muzeul Mercedes-Benz, implicarea în Formula 1 sau în Cursa de 24 ore de la Le Mans este reflectată prin exponate exemplare. Ei bine, bavarezii de la BMW au ignorat – cu bună ştiinţă – capitolul numit Formula 1; că au fost în parteneriat cu Sauber sau Williams, totuna: n-au cîştigat mai nimic. Să înţeleg că oamenii ăştia nu ştiu să piardă?

blog_MG_0002 blog_MG_0003 blog_MG_0109 blog_MG_0131 blog_MG_0168 blog_MG_0205 blog_MG_0265

Cum să-l încurci pe Steve McCurry

Dacă nu am pomenit deja minunata întîmplare de la Londra, e timpul să o fac aici şi acum. Se făcea că, într-o zi în care am admirat nişte exponate deosebite la Victoria and Albert Museum (recomand cu toată căldura colecţiile permanente) şi la Science Museum (un adevarat paradis pentru cei care îşi cultivă creierul), după un turneu pedestru prin Hyde Park şi un prînz frugal la Pret A Manger, am ajuns bine transpirat pe Ramillies Street no. 16. Adică la The Photographer’s Gallery, pe care nu mi-aş fi iertat să o ratez. Doar plecasem ţintit de acasă spre Londra cu gîndul de a o vizita. Nu la fel de mare ca Maison Européene de la Photographie, poate comparabilă cu Jeu de Paume (ambele situate în Paris), galeria londoneză reprezintă un spaţiu expoziţional foarte bine articulat şi influent. E un mic nucleu, în jurul căruia gravitează marii premii şi premianţi, sponsori de talia Deutsche Börse, fotografi importanţi. Cum ar fi chiar preferatul meu, fotojurnalistul Steve McCurry, ale cărui fotografii le mai puteţi privi chiar pe blogul meu, atunci cînd re-postez articole de pe blogul lui. Fireşte, îl cunoaşteţi mai bine din paginile sau website-ul National Geographic, acolo unde i-au apărut cele mai cunoscute fotografii (da, ‘fata afgană’ a fost imortalizată de el). În plus, este afiliat agenţiei Magnum Photos. Şi cu asta am spus tot. Las pe altă dată o posibilă monografie ‘bloguistică’.

Ziua londoneză cea mai memorabilă s-a încheiat în felul următor. Intrînd în grabă în galerie cu puţine minute înainte de ora 17, văd un afiş: May 26, 17.00, book signing: Steve McCurry. Citez, desigur, din amintiri. În acea clipă, nu am găsit în repertoriul meu altă întrebare decît cea care sună aşa: Is this for real? Apoi: Today? Now? La care, uşor nedumerit şi insolitat, tipul de la Information îmi răspunde totuşi relaxat: Yes, Sir, go downstairs. Mr. McCurry is waiting for you. ‘No, zic în sinea mea, aşa noroc numai eu am…’ Buuun! Mă alătur fanilor, care toţi aveau sub braţ un album, alţii chiar două, ba chiar şi trei!, şi aştept să-mi vină rîndul la dialog şi autograf. Puţin emoţionat, recunosc. Ei bine, în momentul crucial, după cîteva schimburi politicoase cu domnul McCurry, pline de cuvinte de admiraţie la adresa lui, acesta mă întreabă dacă doresc să îmi scrie şi numele acolo unde-şi va lăsa preţioasa semnătură. Eu, şi mai emoţionat, reuşesc să gînguresc: Yes… Of course… ABER IST EIN BISCHEN SCHWER, WEIL MEIN NAME IST GANZ RUMÄNISCH. Ei, bine, da! Am comis-o comic. Dar nu-i de rîs! Şi uite-aşa, am încălecat o aripă (de Embraer E-190 operat de Lufthansa CityLine) şi am zburat înapoi în Germania, să mă dau mare acolo că ştiu germană. Să vedem, conving pe cineva?

20150526_172247 20150526_172229 20150612_22501720150612_224944

Pinakothek der Moderne, ich komme!

Ein Rennwagen ist schöner als die Nike von Samothrake – dies verkündete 1909 der italienische Dichter Marinetti in seinem Futuristischen Manifest und stellte damit die Schönheit der dynamischen Bewegung, den Rausch purer Geschwindigkeit höher als die Kunst einer berühmten antiken Statue.

Asta stă scris ca deschidere a textului care prezintă expoziţia ‘Fahrzeug Design’ (la care aş adăuga ‘Audi Design Wall’) inclusă în Neue Sammlung a Pinakothek der Moderne. De la München, desigur. Păi dacă Marinetti avea curaj să spună că o maşină de curse e mai frumoasă decît statuia zeiţei Nike din Samotraki, eu zic că trebuie neapărat să merg să văd expoziţia. Oder? Nike din Samothraki. Muzeul Luvru, Paris.