Cum să-l încurci pe Steve McCurry

Dacă nu am pomenit deja minunata întîmplare de la Londra, e timpul să o fac aici şi acum. Se făcea că, într-o zi în care am admirat nişte exponate deosebite la Victoria and Albert Museum (recomand cu toată căldura colecţiile permanente) şi la Science Museum (un adevarat paradis pentru cei care îşi cultivă creierul), după un turneu pedestru prin Hyde Park şi un prînz frugal la Pret A Manger, am ajuns bine transpirat pe Ramillies Street no. 16. Adică la The Photographer’s Gallery, pe care nu mi-aş fi iertat să o ratez. Doar plecasem ţintit de acasă spre Londra cu gîndul de a o vizita. Nu la fel de mare ca Maison Européene de la Photographie, poate comparabilă cu Jeu de Paume (ambele situate în Paris), galeria londoneză reprezintă un spaţiu expoziţional foarte bine articulat şi influent. E un mic nucleu, în jurul căruia gravitează marii premii şi premianţi, sponsori de talia Deutsche Börse, fotografi importanţi. Cum ar fi chiar preferatul meu, fotojurnalistul Steve McCurry, ale cărui fotografii le mai puteţi privi chiar pe blogul meu, atunci cînd re-postez articole de pe blogul lui. Fireşte, îl cunoaşteţi mai bine din paginile sau website-ul National Geographic, acolo unde i-au apărut cele mai cunoscute fotografii (da, ‘fata afgană’ a fost imortalizată de el). În plus, este afiliat agenţiei Magnum Photos. Şi cu asta am spus tot. Las pe altă dată o posibilă monografie ‘bloguistică’.

Ziua londoneză cea mai memorabilă s-a încheiat în felul următor. Intrînd în grabă în galerie cu puţine minute înainte de ora 17, văd un afiş: May 26, 17.00, book signing: Steve McCurry. Citez, desigur, din amintiri. În acea clipă, nu am găsit în repertoriul meu altă întrebare decît cea care sună aşa: Is this for real? Apoi: Today? Now? La care, uşor nedumerit şi insolitat, tipul de la Information îmi răspunde totuşi relaxat: Yes, Sir, go downstairs. Mr. McCurry is waiting for you. ‘No, zic în sinea mea, aşa noroc numai eu am…’ Buuun! Mă alătur fanilor, care toţi aveau sub braţ un album, alţii chiar două, ba chiar şi trei!, şi aştept să-mi vină rîndul la dialog şi autograf. Puţin emoţionat, recunosc. Ei bine, în momentul crucial, după cîteva schimburi politicoase cu domnul McCurry, pline de cuvinte de admiraţie la adresa lui, acesta mă întreabă dacă doresc să îmi scrie şi numele acolo unde-şi va lăsa preţioasa semnătură. Eu, şi mai emoţionat, reuşesc să gînguresc: Yes… Of course… ABER IST EIN BISCHEN SCHWER, WEIL MEIN NAME IST GANZ RUMÄNISCH. Ei, bine, da! Am comis-o comic. Dar nu-i de rîs! Şi uite-aşa, am încălecat o aripă (de Embraer E-190 operat de Lufthansa CityLine) şi am zburat înapoi în Germania, să mă dau mare acolo că ştiu germană. Să vedem, conving pe cineva?

20150526_172247 20150526_172229 20150612_22501720150612_224944

Advertisements