Monthly Archives: July 2015

Danke! Danke! Bitte! Bitte!

La început de nou sezon fotbalistic, dar la final de pregătire de vară, 1.FSV Mainz 05 (asta e denumirea oficială şi completă) s-a prezentat în faţa suporterilor în formula în care vrea să atace Bundesliga. Martin Schmidt, antrenorul care acum se bucură de susţinerea tuturor (director sportiv, preşedinte, jucători, public şi iubită), ne-a arătat cam care e primul 11 pe care îl va alinia, incluzînd noii jucători: Leon Balogun (un fundaş central extrem de puternic), Yoshinori Muto (un japonez elegant şi cult, golgeterul ligii japoneze) şi Fabian Frei. Despre acesta din urmă cîteva cuvinte: elveţianul venit de la FC Basel (cunoscătorii ştiu ce echipe s-au ars cu Basel în Champions League) va fi cheia viitoarelor succese, după părerea mea. Adus în locul mai tînărului Geis (cumpărat cu 1 milion şi vîndut la Schalke 04 cu 10 milioane – căci aşa face Christian Heidel, managerul sportiv de la Mainz), Fabian Frei are în plus experienţa acumulată în cele 24 de meciuri in Champions League şi dorinţa de a juca în fiecare etapă o finală – cam aşa pare Bundesliga în comparaţie cu campionatul elveţian. Şi cum implanturile elveţiene s-au fixat mereu foarte bine în campionatul german, nu văd de ce nu ar fi la fel şi acum. Frei a greşit o singură pasă şi o singură centrare în minutele jucate împotriva lui Lazio (vreo 80 adică). Joacă dintr-o atingere, avînd o viziune foare bună asupra jocului şi a poziţionării coechipierilor cu care joacă de numai trei săptămîni. Iar multe pase le dă între linii. E adevărat, la capitolul deposedări mai trebuie să-şi îmbunătăţească procentajul reuşitelor. Dacă se va înţelege bine cu Yunus Malli (mijlocaşul ofensiv de creaţie, proaspăt internaţional german U-21 sub bagheta lui Horst Hrubesch) şi cu colegul de linie Julian Baumgartlinger (internaţional A în echipa Austriei), viitorul e asigurat cum nu se poate mai bine. Are calitate! – cum ar spune Emil Grădinescu & Cristi Vlad, comentatorii români ai Eurosportului. Pe care mi-e dor să-i mai aud cum laudă campionatul Bundesligii.

Nu de alta, dar dacă ar fi să învăţăm fotbal de la cineva, nemţii ar trebui să ne fie profesori. Nu doar ai noştri, de vreme ce şi Gary Lineker îi laudă mereu. Pentru cîteva fapte foarte simple: organizare, seriozitate, onestitate şi fidelitate. Şi, desigur, tenacitate. Toate echipele (mai puţin Hoffenheim la capitolul fidelitate… e o echipă tînără, fidelitatea se măsoară de la 10 ani în sus, nu-i aşa?) beneficiază de toate atributele de mai sus. Ar fi foarte simplu să ţii cu sau să lucrezi la/pentru Bayern München, campioana tuturor recordurilor în fotbalul german. Ei bine, totuşi, oamenii care populează fotbalul german îşi fac datoria la echipa locală, natală dacă vreţi, şi abia după ce îşi vor fi făcut treaba la superlativ acolo, pot face pasul spre marea performanţă (la Borussia Dortmund sau la Borussia Mönchengladbach mai nou, sau la Bayern München).

Revenind la Mainz, trebuie să spun că îmi place tot mai mult antrenorul Martin Schmidt. După ce Mainz 05 l-a dat pe Jürgen Klopp, apoi pe Thomas Tuchel, n-ar fi fain ca următorul nume de antrenor simpatic şi priceput să fie Martin Schmidt? E greu de anticipat cum s-ar descurca la o echipă mai mare. După mine, e un tip care ştie să reacţioneze şi să interpreteze jocul: şi-a pus echipa să joace o anumită partitură pînă a dat roade; apoi, urmărind reacţia echipei adverse şi avînd drept aliat pauza, a schimbat doi jucători (şi rolurile acestora) şi scorul s-a dus de la 1-0 la 3-0. Bun, vorbim de un meci amical, fără miză, dar atît Lazio, cît şi Mainz au luat meciul în serios: s-a jucat angajat, aproape de limită uneori, cu efort susţinut (italienii fiind mai în urmă cu pregătirea) şi cu suficiente licenţe tehnice – Malli mai ales. Acest Malli rămîne cel mai tehnic jucător al Mainz-ului, un fel de Mesut Ozil; cam în doi ani îl văd la o echipă cu mai mare potenţial financiar, gen Schalke04. Ca şi pe portarul Loris Karius (chiar dacă are contract pînă în 2018), un demn urmaş al lui Manuel Neuer; va fi la fel de bun ca actualul portar de la Bayern. Japonezul Muto, de asemenea, are viitorul asigurat: pe lîngă eleganţă şi inteligenţă în joc, dovedeşte extrem de multă ambiţie. Va fi mai bun decît Okazaki, ar putea fi noul Kagawa (dinaintea plecării la Manchester United), aşadar deja îl văd pe Watzke (directorul executiv de la Borussia Dortmund) pregătind puşculiţa pentru tînărul japonez.

Ei bine, dar nici cu suporterii nu mi-e ruşine. Reţeta amicalului cu Lazio s-a bazat pe 12 700 de spectatori plătitori, care au umplut stadionul vechi (Bruchwegstadion), pe lîngă care trec eu în drum spre şcoală. Un stadion tipic englezesc, mic, folosit de… echipa a doua a clubului, care joacă în liga a treia şi, evident, e pepinieră pentru echipa mare. N-au lipist nici suporterii lazialilor, veniţi tocmai de la… Dessau. Ăăă, ştiţi unde vine Dessau? Hai, poate vă amintiţi de ‘redegistele’ benzi de magnetofon sau filme foto ORWO. Da, domnule, din fosta RDG. Un oraş situat la 462 km de Mainz! Bine, pentru nemţii obişnuiţi să bage gaz pe autostradă nu înseamnă decît vreo 4 ore şi vreo 40 minute… Pe mine m-au impresionat: cam 30-40 omuleţi din fan-club SS Lazio Dessau, veniţi să-şi încurajeze favoriţii şi să ia un autograf de la Miroslav Klose, singurul jucător pe care l-am recunoscut din echipa italiană. Nici urmă de Ştefan Radu, în schimb; nu ştiu de ce, habar n-am.

Parcă pentru a-i contrazice pe cei 60% dintre cititorii revistei Kickers, care văd Mainz 05 luptînd pentru evitarea retrogradării în sezonul care stă să înceapă, Martin Schmidt a făcut o bună impresie la primul meci de acasă. A pus în valoare calităţile noilor transferaţi; căci motivul pentru care suporterii consideră echipa în scădere este vînzarea lui Geis la Schalke 04 şi a lui Okazaki la Leicester City. Totuşi, cu cele 20 milioane de euro încasate, la Mainz au fost aduşi mai mulţi jucători de perspectivă, unii chiar pe gratis: Maxi Beister (de la Hamburg). Care nu e deloc o afacere proastă. Cum un campionat e lung, nu ştim ce va fi. Pronosticuri dau doar aroganţii şi autosuficienţii. Cum mă pretind om inteligent, nu pot afirma pe ce loc va termina Mainz în 2016. Vom vedea atunci. În schimb, pot pronostica altceva: că voi merge să văd şi Eintracht-ul lui Armin Veh (un alt antrenor care-mi place), şi Darmstadt-ul, proaspăt promovată. Na, avem trei echipe în Bundesliga. Constanţă să aibă, că spectacol am avut mereu: la fiecare gol înscris, crainicul stadionului mulţumeşte “Danke! Danke!”, iar tribuna răspunde “Bitte! Bitte!”.

Surpriza finalului de sezon: Crianza de Navarra Las Campanas 2009

Cum la final de an universitar ai, în sfîrşit, ocazia să te mişti mai relaxat şi cum în acest Wochenende s-a anunţat furtună (toată ziua a suflat un vînticel cu 80 kmh, chiar cu 100 kmh pe alocuri) – ploaie şi descărcări electrice, am decis că Valea Moselei (Reichsburg Cochem şi Burg Eltz) poate fi vizitată în altă zi. Aşa că am desfăcut, din pură curiozitate, o sticlă de vin primită cadou acum o săptămînă: un Rivaner din 2014, din podgoria Rheingau (adică de pe-acilea, de pe la noi). Nu e un vin pe care să dau bani, dar asta nu înseamnă că e rău. Doar că nu e pe gustul meu, fiind foarte tînăr şi uşor săltăreţ; dar pentru zilele de vară merge, fiindcă e un vin alb. Bun, am decis să schimb totuşi repertoriul şi să revin la un vin roşu.

Iar dacă în ultima vreme m-am lăsat sedus de cupajele spaniole de Tempranillo şi Garnacha, azi am făcut loc altui spaniol: un Crianza din 2009. Pe lîngă preţul extrem de mic, m-a atras vîrsta vinului. Şi, în pofida preţului, s-a dovedit un vin bun, surprinzător de bun pentru categoria vinurilor care costă mai puţin de 4 euro. Nu pricep nici acum politica discount-urilor întîlnite prin Germania, căci acest vin costă 8-10 euro în Elveţia. Şi nici producătorul nu e chiar obscur, Bodegas Vinícola de Navarra făcînd parte din grupul Pernod Ricard, ca şi Campo Viejo. Iar pentru că la capitolul brînzeturi am cam trecut şi prin Appenzeller, şi prin Morbier, şi prin Alpen Bergkässe, şi prin Comte ş.a.m.d., azi am luat o decizie radicală: raţa aia poloneză ar face bine să se lase umplută şi, apoi, băgată în cuptor (nu vie, fireşte!). Aşa că am luat ce am găsit prn gospodărie şi am creat ad-hoc o umplutura din: ceapă, usturoi, pere (Forelle Birnen, da, da, pătate ca un păstrăv), ardei gras, morcovi, pătrunjel verde, rozmarin proaspăt, boabe de coriandru. Ca garnitură, nişte simpli cartofi la cuptor, cu mango şi, iarăşi, rozmarin. A ieşit ceva decent, bine aromat, de-au adulmecat toţi vecinii din cartier. (Data viitoare, voi pune mere în loc de pere, şi mai mult usturoi.) În această combinaţie, Crianza 2009 şi-a dezvăluit destul de intens mirosul de fructe de pădure combinat cu ceva-nu-ştiu-ce, dovedindu-se suficient de corpolent şi taninos, cum îmi place mie. Avînd o aciditate sănătoasă, s-a învechit destul de frumos, echilibrat, catifelat. Fructat, aromat, onctuos, persistent. Fiind un cupaj de Cabernet Savignon şi Tempranillo, s-a dovedit ceva mai plin, mai bogat decît un Cabernet simplu. (Totuşi, pentru un cupaj, rămîn cu Grenache, poate cu Syrah, preferabil din regiunea Côtes du Rhône.)

Fără îndoială, e un vin care v-ar plăcea. Parol!

foto_MG_0081 foto_MG_0083

foto_MG_0054 foto_MG_0099

Copii maturi

Azi nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit – întîmplător! – această filmare din 1997. Adică, aproximativ cu 3-4 ani înainte de a-i descoperi eu pe băieţii de la Porcupine Tree.

O singură întrebare mă străfulgeră: copiii ăştia chiar s-au născut maturi? Din punct de vedere muzical, I mean.

P.S. Fireşte că glumesc: formaţia exista deja de 10 ani la ora aia, cu 4 albume de studio lansate, şi terminaseră de tras albumul live Coma Divine.

Pohta ce-am pohtit

Să încep cu concluziile? Să las să cadă impresiile aşa cum vin ele (după cum recomanda Virginia Woolf)? Nehotărît şi de aceasta dată… Ştiu, ar fi bun un discurs structurat, cu date, cu cronologia pusă la punct. Ar fi bine să descriu şi atmosfera festivalului despre care urmează să scriu. But wait! Do I have to write about Night of the Prog Festival? Nici nu aş putea face asta, de vreme ce nu am putut urmări trupele din prima zi (vineri, 17 iulie) a festivalului care se ţine de 10 ani la Sankt Goarshausen, pe o scenă cu un palmares concertistic imens: Loreley Freilichtbühne. Pentru cei care au uitat: nu sînt (încă) în vacanţă, aşadar vinerea pentru mine nu face parte din week-end. Şi am pierdut, în felul ăsta, nişte prestaţii ale unor nume uriaşe: Camel în primul rînd, apoi Pendragon, Beardfish, Neal Morse (cu Mike Portnoy !!!) şi, fireşte, Anneke van Giersbergen (în formula Gentle Storm, bazată pe Arjen Lucassen, dar fără el, doar cu Marcela Bovio).

În consecinţă, nu voi scrie despre festival, cu ale sale de toate (cazare, booze, preţuri, condiţii, popoare şi figuri pitoreşti); poate doar un scurt răspuns la întrebarea ‘La ce sînt bune festivalurile?… Încă o dată s-a confirmat că lumea vine pentru numele mari, pentru capetele de afiş; sînt minoritari cei care speră să descopere nume noi. (De prejudecăţi se scapă destul de greu.) Înseamnă că un festival e bun la următoarele: vînzări mari de tot ce intră în burta omului, dar şi de CD-uri, DVD-uri, viniluri, afişe, tricouri etc., şi la adunat fani de peste mări şi ţări (coagulează o comunitate vasăzică). Plus că mai vezi cum se face un soundcheck sau un set-up (incredibil de puţin a durat pentru Riverside – wink). Şi, evident, un concert nu se compară cu nimic.

Pentru că ar merita scrise cîte o cronicuţă dedicată şi Lazuli, şi Riverside, şi Pain of Salvation, şi Steve Rothery, şi Steve Hackett, ar trebui să avem măcar 5 postări în acest Jurnal de lector. Cum totuşi mai avem treburi pe cap şi aici e un loc al consemnărilor şi mărturisirilor, nu neapărat al recenziilor şi rezumatelor, am să mă limitez la un singur text, chiar fără fotografii! Asta pentru că de la o vreme am decis să savurez momentul, să observ oameni, să ascult muzica la concerte. (Mai nou cumpăr experienţe, nu obiecte.) Vă imaginaţi singuri cum arată Fish (se autoironiza pentru lipsa părului, ce chestie!) sau Steve Rothery (îmbrăcat în sacou XXXL). Dar, hei, oamenii ăştia au vîrsta părinţilor mei! Şi cum eu însumi am trecut în categoria ‘fire albe’ sau ‘fără fire’… No comment, please.

În regulă, să purcedem. Avînd în vedere că PAIN OF SALVATION se număra pînă acum vreo 3-4 ani printre formaţiile mele preferate nu mi-aş fi iertat să nu-i văd live. Mie mi-au plăcut enorm, dar enorm!, toate albumele făcute între 1997 şi 2004 – începînd cu Entropia, apoi One Hour by the Concrete Lake, Remedy Lane, apoi BE. Mi-a plăcut olecuţică şi Scarsick-ul din 2007, şi Road Salt-urile – dar astea nu se pun. Iar Falling Home e un album care încă nu m-a prins în cele două ascultări, dar e încă tînăr lansat fiind în 2014. Cînd spui Pain of Salvation spui de fapt Daniel Gildenlöw. (Nu neg absolut valoarea celorlalţi instrumentişti; toţi foştii sau actualii membri – foarte mare fluctuaţia de personal la PoS! – au dovedit superclasă, tura asta fiind rîndul islandezului Ragnar Zolberg să impresioneze; e membru în trupa din 2012.) The mastermind is Daniel: compune, produce, prestează live şi pentru fotografi, cărora le face jumătate din treabă, face glume de bun gust cînd este provocat: la începutul concertului a căzut tensiunea electrică, iar fără amplificare rock-ul e mut. Ei bine, Daniel a spus doar atît la reluare: ‘No problem, we are used to be deprived from our personality. We should go naked’. Totul a sunat bine, suedezii alegînd să cînte doar două piese de pe cel mai recent album, restul fiind old stuff. Şi au încheiat intens cu Ashes, una dintre cele mai bune piese ever.

STEVE ROTHERY nu are nevoie de prezentări. Cine a ascultat Marillion ştie despre ce vorbim, măcar din perspectivă istorică. Ce nu ştim, poate, e că ar trebui să ascultăm cel mai recent album, Ghosts of Pripyat (2014), ‘publicat’ prin fundraising. Album instrumental de cea mai bună calitate posibilă şi care live poate fi considerat eargasmatic (dacă e să ne luăm după cîţiva spectatori.) Dar cît o fi de mare (şi chiar e!) Steve Rothery, eu tot îmi permit să punctez că toba era prea tare. Pentru că ai suficient bass în secţia ritmică (excelent Yatim Halimi, un singaporez cît grifful bass-ului de înalt); iar stilul abordat tre’ să lase chitara în pace: Stever Rothery e undeva între Jeff Beck şi David Gilmour… Fireşte că s-a revenit asupra Misplaced Childhood (Lavender, Blind Curve), căci şi FISH dedicase cu o seară înainte întreg concertul aniversării a 30 ani de la lansarea albumului cu pricina (voi ce făceaţi în 1985?). Nici Steve Rothery nu putea să lase nepunctat momentul acesta aniversar.

FISH? Did anyone miss him? You have no reason. Sună crud şi nedrept faţă de legenda vie care e scoţianul. Dar sînt subiectiv pînă la capăt: mă interesează mai puţin cum interpretează albumul pe care l-a conceput tocmai el acum 30 ani. Dacă aş fi putut alege, aş fi ales albumul lui de adevărată maturitate: A Feast of Consequences din 2013. Fără patimă sau vrăjeală.

Ca să rămînem în sfera monştrilor de ne-egalat, am să spun pe scurt ce cred eu despre STEVE HACKETT. Unu la mînă: este unul dintre cei mai buni chitarişti ai tuturor timpurilor (cel mai mare pe care l-am văzut eu vreodată; dar e simplu: nu i-am văzut nici pe Steve Ray Vaughan, nici pe Eric Clapton, nici pe David Gilmour, pe Jeff Beck cu atît mai puţin). Doi la mînă: dintre foştii ‘genesişi’ pare omul cel mai sănătos la cap şi concentrat asupra muzicii (‘Of all the Genesis people, I am probably the most flexible and would have been happy for it to have happened’, cu referire la posibila reunire Genesis) Fireşte că Peter Gabriel a luat cea mai mare parte din caimac şi că a intrat în istorie. Peter Gabriel stă alături de Roger Waters: multă ambiţie de a le demonstra celor rămaşi în trupă că fără el nu înseamnă nimic, plus desigur viziunea originală şi paranoică, dorinţa de a face totul perfect. (Personal, sînt de acord cu paranoicii şi cred că le-a ieşit cu vîrf şi îndesat demonstraţia). Ei bine, Steve Hackett lucrează mult mai rafinat. Referitor la perioada post-Genesis (omu’ a plecat în 1977), Hackett a declarat presei (‘The Telegraph’) că e mai împlinit:

Yes, it feels good now to be captain of my own ship. I can go in and out of joint projects, but ultimately I have a solo career that I can steer. I don’t even have a manager these days. Jo and I run the overall company together. We also have a very capable team around us and vibrant record company relationships. We all share in the creative process, including extended marketing ideas. We enjoy working the social media including Facebook, Twitter, our website and newsletter.

Fireşte, are şi el nişte poliţe de plătit (nu mă mir deloc): cum altfel să consideri Genesis Revisited? Este vorba despre Selling England by the Pound, The Lamb Lies down on Broadway, Foxtrot şi, desigur, Nursery Crime. For God’s sake, vorbim despre unul dintre capitolele cele mai frumoase din toată muzica! Înainte de a fi de acord sau nu cu afirmaţia că ‘revizitarea’ (care de fapt nu e ‘revisited’, ci mai degrabă ‘revised’ spun eu) e mai reuşită chiar decît originalul, am doar o rugăminte: cumpăraţi albumul Genesis Revisited: Live at the Royal Albert Hall (costă cît un prînz în oraş, la restaurant, nu mai mult). Ascultaţi în primul rînd cum sună vocea (ăsta rămîne principalul criteriu de identificare al unei formaţii) lui Nad Sylvan! Instrumentişti perfecţi (vorba vine!) poţi găsi pentru a-i învăţa partituri gata compuse, dar ca să răspunzi la întrebarea Care e mai bun? Phil Collins sau Peter Gabriel? în felul în care a făcut-o Steve Hackett e cel mai greu. E cel mai bun răspuns al său la interminabilele discuţii cu privire la longevitatea virtuală a Genesis-ului; el însuşi a declarat:

All I can say is I wanted to enlarge on the music. Where it was weird and wonderful, I wanted to make it even more weird and wonderful. I love going back to this stuff: it’s the quality of the songs. The music is the star.

Cam aşa se face. Punct. (Iar cea mai bună veste e că pe 30 septembrie domnul Steve Hackett va concerta la Wiesbaden! – wink again).

Cam asta a fost ultima a zi de festival, în care au mai cîntat nişte formaţii (una chiar cu Roine Stolt în componenţă!), dar degeaba. Nu cred că merită pierdută vremea cu ele… Sorry! Despre trupele de sîmbătă s-ar putea face vorbire: Haken, Sylvan, Lazuli şi, desigur, Riverside. Totuşi, voi fi selectiv.

LAZULI este o formaţie franceză, iar dacă scriu despre ea poate fi considerat ieşit din comun. Căci, după cum unii ştiu, rar, rar, rar de tot pot asculta muzică în limba franceză. Je sais, sînt de o obrăznicie şi limitare de neînţeles. Asta e, am şi eu limitele mele. (Rockerii francezi totuşi recunosc şi ei: ‘Le  milieu  du  Rock  est  peu  propice à l’exportation de la langue de Molière, on le sait, mais Lazuli efface les frontières’.) Lazuli chiar merită ascultaţi, chiar dacă sînt destuli de inegali de la o piesă la alta. Ca prestaţie scenică merită fiecare minut de atenţie, căci chiar fac spectacol, sonic, vestimentar, dialogic. Foarte buni instrumentişti, Lazulii au sunat flawless, mai ales că folosesc un instrument creat chiar de ei: leode. Piesa mea preferată de la ei este Je te laisse cette monde:

Electronică fix cît trebuie, instrumente perfect reglate, voce bună. De ce ar mai avea nevoie? Poate de mai multă promovare? Merită!

În fine, cîteva cuvinte despre RIVERSIDE. Aş vrea să folosesc cît mai puţine cuvinte. Căci muzica lor spune totul. Dincolo de tematica pieselor, care poate să te prindă sau nu (eu nu-s atît de imersiv cînd ascult texte despre singurătate, boală sau criza societăţii), merită să fii atent la structurile muzicale pe care le propun polonezii. Cred că doar Steven Wilson poate mai mult, mai original la ora asta. Mariusz Duda a şi declarat pe scenă că a ales să adopte un nou look, tocmai ca să nu mai semene cu Steven Wilson (ghiciţi tîlcul, nu-i aşa?). Şi a mai declarat ceva: că noul album, care va fi lansat pe 4 septembrie, nu va mai fi atît de dark ca precedentele. Din teaser nu îmi dau seama, dar piesa cu care a început concertul a percutat extrem de convingător! Nu cred că pot descrie adecvat cum au putut să sune cei patru băieţi ajunşi la un nivel profesional extrem de ridicat, anunţat cumva de Rapid Eye Movement, pe care eu l-am procurat pe vremuri folosit un hub de direct-connection. Sau era Second Life Syndrome…? Hm, trupe cu potenţial am mai văzut noi destule. E plină lumea de trupe care promit şi nu reuşesc să ajungă nicăieri. Riverside însă e o certitudine acum: merită fiecare bănuţ investit în concertele sau albumele lor!

În încheiere, asta e ‘pohta ce-am pohtit’, adică un festival rezervat numai trupelor de progresiv. Şi cum la Progpower USA nu prea cred că pot ajunge, mă mulţumesc cu festivalul acesta, care are un mare avantaj: se petrece la o distanţă de 48 km de actuala mea casă. Şi, culmea culmilor, m-a ajutat să aflu ceva: că de fapt trupa cu cea mai bună prestaţie e fix aia bifată deja. Un amic, citind numele de pe afiş, îmi scria: Hmm, Riverside! Asta pentru că îi văzusem deja împreună, la Iaşi (OMG! Riverside în Iaşi! Şi ce dacă, mai mult de 60 oameni n-au fost în stare să adune din capitala culturală a Bahluiului…). Ştiam ce-i cu ei, avem discografiile complete – era o pohtă satisfacută asta. Şi totuşi… recunosc spăşit: Riverside au măturat pe jos cu toţi. Asta în condiţiile în care vedeţi cine a ţinut afişul…

Despre cifre

Sub titlul König Fußball dominiert, săptămînalul ‘Kicker Sportmagazin’ publică un articol de două pagini (pp. 76-77) despre sponsorizările din sportul german. Datele au fost furnizate de Repcom Marktforschungsinstitut, după analizarea a 4500 de sponsoring deals din 30 de sporturi. Astfel, piaţa totală a sponsorizărilor în sportul german este de 973 200 000 euro (vorba nemţilor: Die Wirtschaft investiert gerne – se investeşte cu plăcere.) Regele sporturilor rămîne fotbalul (cu 71% din suma totală), după care urmează sporturile motorizate (18%), baschetul, hocheiul pe gheaţă (\m/) şi golful în Top 5 (dar asta înseamnă doar 19,5 milioane, adică 2%). Restul e împrăştiere…

Liderul sponsorilor este Adidas, iar în Top 5 mai intră Deutsche Telekom (care varsă bani la FC Bayern), Volkswagen (Vfl Wolfsburg – care e şi echipa concernului, FC Schalke, Werder Bremen), Daimler (DFB – federaţia adică, VfB Stuttgart – doar e echipa oraşului!, DTM) şi Audi (DTM, FC Ingolstadt – din oraşul uzinelor principale Audi).

Cum sînt distribuite sumele în fotbal? Doar exemplul primelor două cluburi de fotbal este suficient ca să ne facem o idee asupra disproporţiilor existente: ca furnizor de echipament, Adidas a semnat prelungirea contractului cu FC Bayern pînă în… 2030 şi va plăti începînd din 2020 în jur de 60 milioane pe an. Da, pare o nebunie: Ein Wahnsinnskontrakt, so scheint es. Ei, pe locul secund se situează Borussia Dortmund (care, după Bayern, are cea mai mare cifră de afaceri dintre cluburile germane) va primi pînă în 2020 de la furnizorul Puma numai 6,5 milioane de euro pe an…

Are we the same?

“We are emotionally all the same.” Asta mi se pare cea mai corectă afirmaţie rostită de Dalai Lama, astăzi, în Kurpark-ul din Wiesbaden (adică parcul băilor termale, a sanatoriului să zicem; doar nu vă gîndeaţi la măscări?). Sigur că în discursul public ţinut în faţa a 7 000 de spectatori (conform canalului public Hessischen Rundfunk) a atins mai multe teme, inclusiv politice, europenii reţinînd apelul la unitatea de care trebuie să dea dovadă în aceste momente de criză. Am scris europenii, pentru că în asistenţă nu erau numai nemţi sau europeni: azi am numărat cei mai mulţi asiatici pe care i-am văzut eu vreodată laolaltă; dar, pentru că obiectul acestei intrări in jurnal nu îl reprezintă cultura tibetană, limbile sau tradiţiile locului respectiv, nu intru în detalii. Cît despre emoţii, ego şi soartă, cine a citit dialogurile lui Daniel Goleman cu Dalai Lama nu avea ce să afle în plus.

Cu privire la nemţii prezenţi, mă întrebam dacă ar putea fi aceiaşi oameni care umplu pieţele de Weihnachtsmarkt sau aceiaşi care se îmbată repede de Fasnacht şi urinează total dezinhibaţi pe stradă… Cine poate şti? Personal, cred că nu. Dar contează? Pe lîngă localnici, puteau fi văzuţi oameni veniţi din alte oraşe sau landuri, chiar din alte ţări. Curioşi – ca şi mine – să îl vadă pe Dalai Lama, căci nu în fiecare zi îţi vizitează oraşul un şef de stat sau un lider spiritual de anvergura asta. Unii au venit probabil şi pentru a-l asculta. Şi l-au ascultat cu umilinţă unii, alţii cu detaşare. Alţii deloc. Nici sonorizarea nu prea i-a ajutat să-l audă, e drept. La care mai adaug mulţimea de plînsete sau chiote de copil mic, căci era plin de familii în parc, cu căţel, cu purcel.

Evident, cînd spui Dalai Lama (al XIV-lea, în cazul de faţă) te referi la o delegaţie şi la o echipă foarte bună de marketing, care beneficiază şi de aportul multor voluntari mai mult sau mai puţin convinşi că budismul e cel care dă sens vieţii lor. Nu-s deloc ironic, căci mă întreb: cîţi dintre noi pot spune că am încheiat căutările şi că ne-am întîlnit cu noi înşine? Oameni cu adevărat de toate culorile, extracţiile social-culturale, căsătoriţi sau celibatari, îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi, încălţaţi sau descălţati, liberali sau socialişti (conservatori sigur nu erau, ăştia au adevărurile lor bine delimitate şi definitive), toţi au venit pentru experienţa în sine, nu neapărat pentru că fac yoga sau cele cinci exerciţii tibetane, nu neapărat pentru că îşi cumpără mobilă de la IndienHaus sau pentru că vor cu tărie ca Tibetul să fie eliberat. Dar cine să-l elibereze? Ţările din vestul Europei? (Ha, ha!) Pe de o parte, budiştii practică non-violenţa (fără război), pe de altă parte nu putem să nu observăm că Occidentul îşi arată muşchii şi e dur numai cu cine e mai slab, nu se pune cu China… Dar tot e bine, cumva, că susţine şi e generos cu acest mesaj politic. Căci, să fim serioşi, Dalai Lama este purtătorul unui mesaj politic, sărbătorirea celor 80 ani (împliniţi pe 6 iulie) fiind un pretext foarte potrivit pentru un turneu. (Nu întîmplător sîntem martori şi la puternice contramanifestaţii: ‘Stop lying, false Dalai Lama!‘ strigau azi vreo 40 de manifestanţi azi în faţa hotelului unde avea loc conferinţa de presă).

În ceea ce mă priveşte spun doar că mi-a prins bine experienţa asta, după două săptămîni intense, pline de lecturi şi articole care aşteaptă să fie scrise, cursuri, corespondenţă cu banca sau ministerul, plus naveta de rigoare; sau de rahaturi, gen schimbat contorul de gaz şi descoperit că s-a stricat centrala termică (‘Das ist kaputt! Sie sollen rufen der Vermieter an…‘) şi că problema încălzirii trebuie rezolvată pînă la toamnă. Mi-a prins bine să ies în lume, în parc, unde unii au învăţat prea sîrguincios lecţia respectului faţă de nefumători: fumau în aer liber ţigări electronice… E adevărat, puteam să aleg: la universitate era Sommerfest, cu cîrnaţi şi bere, muzică tinerească, iar la Castelul Biebrich s-a dansat tango şi s-au aruncat artificii spre cer. Totuşi prinde bine să auzi cum se poate răspunde la următoarea întrebare, auzită în difuzoare printre rîsete: ‘Cum îl pot găsi pe Dumnezeu?’ îl întreabă un prichindel din public pe Dalai Lama. La care, înţeleptul a replicat: ‘Asta e întrebarea ta? Hm, eşti prea tînăr pentru o astfel de întrebare. Dar, avînd în vedere că eşti atît de tînar, ai tot timpul să cauţi răspunsul’. Pe bune, face bine la creier să tratezi cu umor viaţa…

20150712_124945