Rămîn dator

Mă grăbesc să aştern repede cîteva rînduri pînă aflăm rezultatele referendumului din Grecia. Şi – paradoxal – încep cu concluzia: oricare ar fi rezultatul, e nasol pentru toată lumea. De ce? Pentru că în varianta respingerii programului de împrumut al Troicii, Grecia nu are bani şi nu are surse alternative de finanţare (banii împrumutaţi virtual de Moscova sau Beijing nu reprezintă decît o glumă proastă). În cazul continuării programului de împrumut, ce garanţii avem că rezultatul va fi diferit de cel al ultimilor 5 ani? Cît de multă restructurare economică estimaţi, oameni buni, că va fi posibilă în Grecia următorilor 5 ani? Îmi amintesc că am aflat ceva despre greci în anul de graţie 1999, ‘cînd am fost eu în Danemarca’ – pun ghilimele, deoarece deschiderea asta de propoziţie devenise un leit-motiv, poncif, poreclă chiar, căci timp de 4-5 ani numai cu expresia asta îmi începeam discursurile. Aşadar ce am aflat eu atunci, repet în 1999, cînd românii primeau burse şi făceau schimburi de experienţă din fonduri de preaderare, nefiind încă în UE? Citez din memorie spusele unor oameni de afaceri danezi (proprietari de firme de transport naval şi terestru sau de firme de consultanţă: ‘Nu ştim ce se întîmplă cu banii europeni [nu euro, sic!] care intră în Grecia. Dispar pur şi simplu. Grecia trebuie să fie un fel de “gaură neagră”, căci altfel nu se explică’. Departe de mine afirmaţia că grecii sînt hoţi sau puturoşi (nu-mi convine să aud asta nici despre români). Adevărul cel mai simplu poate fi rezumat astfel: oricîte miliarde de drahme, euro sau dolari s-ar pompa în Grecia, fără reforme structurale ale economiei, dublate de disciplină financiară, efortul acesta va fi inutil. Iar ultimii oameni pe care îmi doresc să-i aud criticîndu-i pe greci sînt acei români sau germani (cunosc şi din ăştia!) care se plîng că au de plătit impozite şi taxe… Mai observ că mare parte a intelectualilor de dreapta consideră că împrumuturile reprezintă soluţia eternă (mi s-ar părea firesc dacă ar fi bancheri), în timp ce intelectualii de stînga se bucură la orice frază pe care o rosteşte domnul Tsipras. Oameni buni, a fi de stînga nu înseamnă a cauţiona orice mişcare de stînga care răstoarnă establishment-ul. Şi eu ador – uneori – personajele rebele, care merg împotriva curentului. Şi într-un fel mă bucur că există mişcări ca Syriza sau Podemos care zgîlţîie edificiul pe ocupat de partidele tradiţionale. (Totuşi, recunosc că nu prea reuşesc nici acum să diger înfrîngerea social-democraţilor traditionalişti danezi de către discursurile dreptei populiste şi limitate.) Ca să fiu corect, ar trebui să mă bucur şi de existenţa unor mişcari de dreapta anti-establishment, dacă ăsta e criteriul. Doar că nu e ăsta criteriul meu. Criteriul e unul mai simpluţ, n-are de-a face – zic eu – cu teoria politică sau cu ideologiile: mereu am sa prefer soluţia care sună mai convingător, mai realist, care degradează cel mai puţin ideile de etică, demnitate umană, libertate individuală, echitate pe piaţa muncii. Hm, vasăzică totuşi economia ar putea avea fundamente morale. Din păcate, soluţia în acest moment e una imorală… Şi niciodată nu a fost mai actuală expresia ‘rămîn dator’. Cam asta se întîmplă cu Grecia: orice ar alege, rămîne datoare. Dar Germania, Franţa sau Italia nu sînt?

P.S. La o bere, voi dezvălui cum o parte din banii mei din salariu ajută în mod indirect economia Greciei.

Advertisements