Pohta ce-am pohtit

Să încep cu concluziile? Să las să cadă impresiile aşa cum vin ele (după cum recomanda Virginia Woolf)? Nehotărît şi de aceasta dată… Ştiu, ar fi bun un discurs structurat, cu date, cu cronologia pusă la punct. Ar fi bine să descriu şi atmosfera festivalului despre care urmează să scriu. But wait! Do I have to write about Night of the Prog Festival? Nici nu aş putea face asta, de vreme ce nu am putut urmări trupele din prima zi (vineri, 17 iulie) a festivalului care se ţine de 10 ani la Sankt Goarshausen, pe o scenă cu un palmares concertistic imens: Loreley Freilichtbühne. Pentru cei care au uitat: nu sînt (încă) în vacanţă, aşadar vinerea pentru mine nu face parte din week-end. Şi am pierdut, în felul ăsta, nişte prestaţii ale unor nume uriaşe: Camel în primul rînd, apoi Pendragon, Beardfish, Neal Morse (cu Mike Portnoy !!!) şi, fireşte, Anneke van Giersbergen (în formula Gentle Storm, bazată pe Arjen Lucassen, dar fără el, doar cu Marcela Bovio).

În consecinţă, nu voi scrie despre festival, cu ale sale de toate (cazare, booze, preţuri, condiţii, popoare şi figuri pitoreşti); poate doar un scurt răspuns la întrebarea ‘La ce sînt bune festivalurile?… Încă o dată s-a confirmat că lumea vine pentru numele mari, pentru capetele de afiş; sînt minoritari cei care speră să descopere nume noi. (De prejudecăţi se scapă destul de greu.) Înseamnă că un festival e bun la următoarele: vînzări mari de tot ce intră în burta omului, dar şi de CD-uri, DVD-uri, viniluri, afişe, tricouri etc., şi la adunat fani de peste mări şi ţări (coagulează o comunitate vasăzică). Plus că mai vezi cum se face un soundcheck sau un set-up (incredibil de puţin a durat pentru Riverside – wink). Şi, evident, un concert nu se compară cu nimic.

Pentru că ar merita scrise cîte o cronicuţă dedicată şi Lazuli, şi Riverside, şi Pain of Salvation, şi Steve Rothery, şi Steve Hackett, ar trebui să avem măcar 5 postări în acest Jurnal de lector. Cum totuşi mai avem treburi pe cap şi aici e un loc al consemnărilor şi mărturisirilor, nu neapărat al recenziilor şi rezumatelor, am să mă limitez la un singur text, chiar fără fotografii! Asta pentru că de la o vreme am decis să savurez momentul, să observ oameni, să ascult muzica la concerte. (Mai nou cumpăr experienţe, nu obiecte.) Vă imaginaţi singuri cum arată Fish (se autoironiza pentru lipsa părului, ce chestie!) sau Steve Rothery (îmbrăcat în sacou XXXL). Dar, hei, oamenii ăştia au vîrsta părinţilor mei! Şi cum eu însumi am trecut în categoria ‘fire albe’ sau ‘fără fire’… No comment, please.

În regulă, să purcedem. Avînd în vedere că PAIN OF SALVATION se număra pînă acum vreo 3-4 ani printre formaţiile mele preferate nu mi-aş fi iertat să nu-i văd live. Mie mi-au plăcut enorm, dar enorm!, toate albumele făcute între 1997 şi 2004 – începînd cu Entropia, apoi One Hour by the Concrete Lake, Remedy Lane, apoi BE. Mi-a plăcut olecuţică şi Scarsick-ul din 2007, şi Road Salt-urile – dar astea nu se pun. Iar Falling Home e un album care încă nu m-a prins în cele două ascultări, dar e încă tînăr lansat fiind în 2014. Cînd spui Pain of Salvation spui de fapt Daniel Gildenlöw. (Nu neg absolut valoarea celorlalţi instrumentişti; toţi foştii sau actualii membri – foarte mare fluctuaţia de personal la PoS! – au dovedit superclasă, tura asta fiind rîndul islandezului Ragnar Zolberg să impresioneze; e membru în trupa din 2012.) The mastermind is Daniel: compune, produce, prestează live şi pentru fotografi, cărora le face jumătate din treabă, face glume de bun gust cînd este provocat: la începutul concertului a căzut tensiunea electrică, iar fără amplificare rock-ul e mut. Ei bine, Daniel a spus doar atît la reluare: ‘No problem, we are used to be deprived from our personality. We should go naked’. Totul a sunat bine, suedezii alegînd să cînte doar două piese de pe cel mai recent album, restul fiind old stuff. Şi au încheiat intens cu Ashes, una dintre cele mai bune piese ever.

STEVE ROTHERY nu are nevoie de prezentări. Cine a ascultat Marillion ştie despre ce vorbim, măcar din perspectivă istorică. Ce nu ştim, poate, e că ar trebui să ascultăm cel mai recent album, Ghosts of Pripyat (2014), ‘publicat’ prin fundraising. Album instrumental de cea mai bună calitate posibilă şi care live poate fi considerat eargasmatic (dacă e să ne luăm după cîţiva spectatori.) Dar cît o fi de mare (şi chiar e!) Steve Rothery, eu tot îmi permit să punctez că toba era prea tare. Pentru că ai suficient bass în secţia ritmică (excelent Yatim Halimi, un singaporez cît grifful bass-ului de înalt); iar stilul abordat tre’ să lase chitara în pace: Stever Rothery e undeva între Jeff Beck şi David Gilmour… Fireşte că s-a revenit asupra Misplaced Childhood (Lavender, Blind Curve), căci şi FISH dedicase cu o seară înainte întreg concertul aniversării a 30 ani de la lansarea albumului cu pricina (voi ce făceaţi în 1985?). Nici Steve Rothery nu putea să lase nepunctat momentul acesta aniversar.

FISH? Did anyone miss him? You have no reason. Sună crud şi nedrept faţă de legenda vie care e scoţianul. Dar sînt subiectiv pînă la capăt: mă interesează mai puţin cum interpretează albumul pe care l-a conceput tocmai el acum 30 ani. Dacă aş fi putut alege, aş fi ales albumul lui de adevărată maturitate: A Feast of Consequences din 2013. Fără patimă sau vrăjeală.

Ca să rămînem în sfera monştrilor de ne-egalat, am să spun pe scurt ce cred eu despre STEVE HACKETT. Unu la mînă: este unul dintre cei mai buni chitarişti ai tuturor timpurilor (cel mai mare pe care l-am văzut eu vreodată; dar e simplu: nu i-am văzut nici pe Steve Ray Vaughan, nici pe Eric Clapton, nici pe David Gilmour, pe Jeff Beck cu atît mai puţin). Doi la mînă: dintre foştii ‘genesişi’ pare omul cel mai sănătos la cap şi concentrat asupra muzicii (‘Of all the Genesis people, I am probably the most flexible and would have been happy for it to have happened’, cu referire la posibila reunire Genesis) Fireşte că Peter Gabriel a luat cea mai mare parte din caimac şi că a intrat în istorie. Peter Gabriel stă alături de Roger Waters: multă ambiţie de a le demonstra celor rămaşi în trupă că fără el nu înseamnă nimic, plus desigur viziunea originală şi paranoică, dorinţa de a face totul perfect. (Personal, sînt de acord cu paranoicii şi cred că le-a ieşit cu vîrf şi îndesat demonstraţia). Ei bine, Steve Hackett lucrează mult mai rafinat. Referitor la perioada post-Genesis (omu’ a plecat în 1977), Hackett a declarat presei (‘The Telegraph’) că e mai împlinit:

Yes, it feels good now to be captain of my own ship. I can go in and out of joint projects, but ultimately I have a solo career that I can steer. I don’t even have a manager these days. Jo and I run the overall company together. We also have a very capable team around us and vibrant record company relationships. We all share in the creative process, including extended marketing ideas. We enjoy working the social media including Facebook, Twitter, our website and newsletter.

Fireşte, are şi el nişte poliţe de plătit (nu mă mir deloc): cum altfel să consideri Genesis Revisited? Este vorba despre Selling England by the Pound, The Lamb Lies down on Broadway, Foxtrot şi, desigur, Nursery Crime. For God’s sake, vorbim despre unul dintre capitolele cele mai frumoase din toată muzica! Înainte de a fi de acord sau nu cu afirmaţia că ‘revizitarea’ (care de fapt nu e ‘revisited’, ci mai degrabă ‘revised’ spun eu) e mai reuşită chiar decît originalul, am doar o rugăminte: cumpăraţi albumul Genesis Revisited: Live at the Royal Albert Hall (costă cît un prînz în oraş, la restaurant, nu mai mult). Ascultaţi în primul rînd cum sună vocea (ăsta rămîne principalul criteriu de identificare al unei formaţii) lui Nad Sylvan! Instrumentişti perfecţi (vorba vine!) poţi găsi pentru a-i învăţa partituri gata compuse, dar ca să răspunzi la întrebarea Care e mai bun? Phil Collins sau Peter Gabriel? în felul în care a făcut-o Steve Hackett e cel mai greu. E cel mai bun răspuns al său la interminabilele discuţii cu privire la longevitatea virtuală a Genesis-ului; el însuşi a declarat:

All I can say is I wanted to enlarge on the music. Where it was weird and wonderful, I wanted to make it even more weird and wonderful. I love going back to this stuff: it’s the quality of the songs. The music is the star.

Cam aşa se face. Punct. (Iar cea mai bună veste e că pe 30 septembrie domnul Steve Hackett va concerta la Wiesbaden! – wink again).

Cam asta a fost ultima a zi de festival, în care au mai cîntat nişte formaţii (una chiar cu Roine Stolt în componenţă!), dar degeaba. Nu cred că merită pierdută vremea cu ele… Sorry! Despre trupele de sîmbătă s-ar putea face vorbire: Haken, Sylvan, Lazuli şi, desigur, Riverside. Totuşi, voi fi selectiv.

LAZULI este o formaţie franceză, iar dacă scriu despre ea poate fi considerat ieşit din comun. Căci, după cum unii ştiu, rar, rar, rar de tot pot asculta muzică în limba franceză. Je sais, sînt de o obrăznicie şi limitare de neînţeles. Asta e, am şi eu limitele mele. (Rockerii francezi totuşi recunosc şi ei: ‘Le  milieu  du  Rock  est  peu  propice à l’exportation de la langue de Molière, on le sait, mais Lazuli efface les frontières’.) Lazuli chiar merită ascultaţi, chiar dacă sînt destuli de inegali de la o piesă la alta. Ca prestaţie scenică merită fiecare minut de atenţie, căci chiar fac spectacol, sonic, vestimentar, dialogic. Foarte buni instrumentişti, Lazulii au sunat flawless, mai ales că folosesc un instrument creat chiar de ei: leode. Piesa mea preferată de la ei este Je te laisse cette monde:

Electronică fix cît trebuie, instrumente perfect reglate, voce bună. De ce ar mai avea nevoie? Poate de mai multă promovare? Merită!

În fine, cîteva cuvinte despre RIVERSIDE. Aş vrea să folosesc cît mai puţine cuvinte. Căci muzica lor spune totul. Dincolo de tematica pieselor, care poate să te prindă sau nu (eu nu-s atît de imersiv cînd ascult texte despre singurătate, boală sau criza societăţii), merită să fii atent la structurile muzicale pe care le propun polonezii. Cred că doar Steven Wilson poate mai mult, mai original la ora asta. Mariusz Duda a şi declarat pe scenă că a ales să adopte un nou look, tocmai ca să nu mai semene cu Steven Wilson (ghiciţi tîlcul, nu-i aşa?). Şi a mai declarat ceva: că noul album, care va fi lansat pe 4 septembrie, nu va mai fi atît de dark ca precedentele. Din teaser nu îmi dau seama, dar piesa cu care a început concertul a percutat extrem de convingător! Nu cred că pot descrie adecvat cum au putut să sune cei patru băieţi ajunşi la un nivel profesional extrem de ridicat, anunţat cumva de Rapid Eye Movement, pe care eu l-am procurat pe vremuri folosit un hub de direct-connection. Sau era Second Life Syndrome…? Hm, trupe cu potenţial am mai văzut noi destule. E plină lumea de trupe care promit şi nu reuşesc să ajungă nicăieri. Riverside însă e o certitudine acum: merită fiecare bănuţ investit în concertele sau albumele lor!

În încheiere, asta e ‘pohta ce-am pohtit’, adică un festival rezervat numai trupelor de progresiv. Şi cum la Progpower USA nu prea cred că pot ajunge, mă mulţumesc cu festivalul acesta, care are un mare avantaj: se petrece la o distanţă de 48 km de actuala mea casă. Şi, culmea culmilor, m-a ajutat să aflu ceva: că de fapt trupa cu cea mai bună prestaţie e fix aia bifată deja. Un amic, citind numele de pe afiş, îmi scria: Hmm, Riverside! Asta pentru că îi văzusem deja împreună, la Iaşi (OMG! Riverside în Iaşi! Şi ce dacă, mai mult de 60 oameni n-au fost în stare să adune din capitala culturală a Bahluiului…). Ştiam ce-i cu ei, avem discografiile complete – era o pohtă satisfacută asta. Şi totuşi… recunosc spăşit: Riverside au măturat pe jos cu toţi. Asta în condiţiile în care vedeţi cine a ţinut afişul…

Advertisements