Caragiale naturalist?

Cu ocazia faptului că recent am pregătit o lucrare (marcînd finalul acestui sezon de conferințe, căci eu aici mă opresc!) despre Caragiale și una dintre nuvelele lui, anume O făclie de Paște [trad. ger. Eine Osterkerze], a trebuit să revin asupra problematicii naturalismului unei anumite părți a operei lui Caragiale, unde se regăsesc și Năpasta, și La Hanul lui Mînjoală ș.a.

Nu mai revin asupra verdictului asumat în timpul facultății, combătînd convențional și canonic-școlăresc poziția lui G. Călinescu pentru a face pe plac profesorului de atunci. Rețin doar, și mă simt dator cumva să reiau aici și acum, un comentariu din volumul lui Florin Manolescu Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (Cartea Românească, 1983), care rămîne unul dintre cele mai bune studii despre Caragiale. Așadar:

„Naturalismul” lui Caragiale, inclusiv principiul documentării și al dreptului de existență literară al mediilor de jos, a fost explicat pentru prima dată, în chip mai coerent, și opus literaturii romantice și sentimentale de la sfîrșitul secolului XIX, încă din aprilie 1885, după căderea comediei D-ale carnavalului, de către tinerii Stemi (Ștefan C. Mihăilescu) și Niger (N.G. Rădulescu-Niger), în broșura Caragiale fluierat. „Se acuză autorul acestei piese că a întrebuințat cuvinte triviale. O! moraliștilor – cari, printre rînduri, lăsați în scrierile voastre să se citească și să se vadă chiar cele mai mari porcării – păreați a vă scandaliza pentru că d-nu Caragiali a pus în gura viilor făpturi ale piesei sale cuvintele cu care ele se servesc în viața lor reală de toate zilele! […]

Nu voiți să vedeți lucrurile așa cum se petrec în realitate, tocmai pentru că ele prezintă o mai mare putere de viață, și publicul o mai mare plăcere de-a le vedea.

Și în fine, pentru că simțiți dominațiunea ce va avea în curînd să exercite Naturalismul, asupra scenei noastre; ceea ce va aduce moartea romantismului și patetismului operilor d-voastre.

Zadarnică e dar opozițiunea crîncenă ce-i faceți noului și puternicului gen, naturalismul.” (pp.10-11)

Ei bine, eu cred că predicția celor doi autori avea să se împlinească mult mai tîrziu, în secolul 21, în piesele de teatru sau bucățile literare semnate de tineri autori și care au cunoscut în spațiul românesc o eflorescență demnă poate de o direcție diferită…

Advertisements