Monthly Archives: November 2015

Înțelegere și interpretare. Mai există comunități interpretative?

Anunțam printr-un teaser demult, prin septembrie, că voi scrie cîndva despre posibilitățile de interpretare ale unui text literar pornind de la un concept al lui Stanley Fish: comunitate interpretativă. Firește, nu putem reproduce aici 14 pagini A4 cu ipoteze, intersectări, speculații și concluzii, prezentate deja la o conferință și promise unei edituri. Aici avem doar un scurt fragment. Să purcedem, așadar:

Stanley Fish folosea sintagma comunitate interpretativă cu un sens teoretic pentru a desemna faptul că semnificaţia unui text se construieşte în afara lui, în funcţie de ipotezele şi opţiunile culturale relative la interpretare. Fish considera că felul în care interpretează un individ este corelat cu apartenenţa la o comunitate interpretativă, care oferă un anumit mod de interpretare şi care defineşte într-un anumit sens ce înseamnă interpretare. Ce nu ştim e faptul că un individ aparţine sau nu comunităţii din care facem parte noi, deoarece orice act de comunicare în care ne-am putea implica pentru a afirma dacă aparţinem aceleiaşi comunităţi ar fi interpretat. Şi toate acestea din cauza faptului că nu cunoaştem limitele interpretării, neputînd să ne sustragem comunităţii interpretative din care face parte.

Convingerea că lectura unui roman ca Jacob se hotărăște să iubească de Cătălin Dorian Florescu din mai multe perspective, din care nu lipsește cea sociologică, este cît se poate de productivă mi-a fost confirmată de existenţa unui site special dezvoltat de Heimatortsgemeinschaft (HOG) Triebswetter şi dedicat comentării istoriei ficţionale conţinută de Jacob se hotărăşte să iubească: http://www.balzer-franz.de/hog-trw/Roman-Salut.htm. Este încă o dovadă că ficţiunea literară atunci cînd abordează problema identitară poate produce interesante dislocări de energii şi de semnificaţii. Romanul lui Florescu a provocat reacţii violente din partea comunităţii locuitorilor die Triebswetter, emigraţi în Germania, şi care s-au proiectat imersiv în actul lecturii în spaţiul ficţional, ajungînd să interpeleze mass-media, pe autor şi pe editorul acestuia, reproşîndu-i următoarele:

„Acesta nu este un roman istoric al şvabilor din Banat, aceasta nu este o epopee a familiei Obertin, aceasta este o criminalizare a strămoşilor noştri din Lotaringia, aceasta este o falsificare eclatantă a identităţii şvabilor din Banat, aceasta este o descriere înjositoare a locuitorilor din Triebswetter. Folosirea numelui real al localităţii Triebswetter şi a tuturor numelor de familie reale, care mai există şi astăzi, care au fost preluate cu caracter înjositor împreună cu povestiri scurte din Cartea de Familii din Triebswetter nu sînt pentru o temă într-un roman, care nu deosebeşte între realitate şi ficţiune: povestirea este ficţiune, iar numele persoanelor, şvabilor şi a localităţii sunt reale. Jakob (scris cu k, este scrierea germană) este un om mănios şi rău şi Jacob (scris cu c, este scrierea română a acestui prenume) este cel bun şi plăcut explică totul (înjosirea/naţionalismul) din privinţa mea. Autorul face ‚o joacă’ cu identităţi, pe care el le poate schimba, schimbînd numai o literă din prenumele folosit (interviu din Thüringer Allgemeine). Acest roman este o insultă, înjosire şi discriminare a tuturor VICTIMELOR a dictaturii comuniste Române.”

Fireşte, că pe de altă parte, cei care se identifică drept români ar putea şi ei să protesteze folosind citate scoase din context, cum ar fi:

„Puţinii oameni de pe drum n-au întors capetele, nu m-au recunoscut şi nici eu pe ei. Erau români care locuiau acum în casele deportaţilor. Se vedea bine după hainele şi feţele lor. Nici un neamţ n-ar fi spart seminţe de floarea-soarelui între dinţi, uitîndu-se între timp liniştit, aproape absent, la vaca legată de gard, care păştea paşnic.” (Florescu, 2014: p. 276)

sau

„Nu, în români nu puteai avea încredere. Îşi făceau prea mult de lucru cu paharul ca să-şi amintească bine.” (Florescu, 2014: p. 277).

La cea din urmă, românii ar putea replica, folosind şi ei următorul citat:

„Coloana de care, cai şi oameni s-a oprit abia acolo unde avea să fie mai tîrziu Triebswetter. Au început să sape prima dintre cele patru gropi din care şi-au scos pămîntul pentru case. Cîrciuma a fost înălţată încă înaintea bisericii [subl.n.].” (Florescu, 2014: p. 218)

În ultimul citat, este vorba despre venirea și stabilirea șvabilor în mica localitate bănățeană Tomnatic.

Altfel spus, nu contează cine scrie, contează cine și cum citește!

Once Upon a Time

Once upon a time it was… Actually, no. Povestea asta de fapt a început fix în urmă cu un an, pe 23 noiembrie 2014. Chiar în urmă cu un an, aterizam pe „Fraport” cu o cursă Tarom, pe ruta Iași-București-Frankfurt/Main. Ar fi trebuit să se întîmple pe 1 noiembrie, dar nu s-a putut din motive birocratice, independente de voința mea sau a partenerilor germani de la Universitatea „Johannes Gutenberg” din Mainz.

Așadar, ar fi cazul unui „raport anual”, dacă tot m-am hotărît să țin un jurnal de lector. Doar că, retrospectiv privind, constat cu un ciudat și paradoxal amestec de seninătate și frustrare că experiența pe care ar trebui s-o rezum într-o postare pe blog se sustrage deschiderii confesive. Căci, nu-i așa, un jurnal este confesiv, altfel de ce ar fi public? Ei bine, unele lucruri pot fi mărturisite, altele nu.  Nu pentru că ar fi ceva special de păstrat în sertar, ci pentru că așa aleg eu. În locul confesiunii, am să „desenez” o schemă. Ba chiar mai puțin, o enumerare:

ambiții mari, realizări parțiale.

Aș putea fi mai clar, dar amănuntele – adevărat, numai unele dintre ele, în general alea faine – au fost consemnate aici pe blog. Ceea ce contează este feeling-ul personal, pînă la urmă. Căci știi cum e, degeaba se uită unii din tribune la tine admirîndu-ți realizările, degeaba te huiduie alții pentru greșelile și inadecvările din teren. Important e cum te simți cînd te uiți în oglindă, la vestiar, după ce picăturile de apă îți domolesc încordarea și tristețea/euforia de după meci. (De multe ori am avut senzația că meciul disputat a fost ba de box, ba de șah.) Într-o analiză personală, punînd față-n față plusurile și minusurile înșirate de-a lungul unui an de zile, poți risca ușor să te plasezi la „cota zero” sau doar puțin peste. Dar, se prea poate să  greșești calculele. Mai ales atunci cînd judeci emoțional. Dar, dacă scoatem din calcul emoția, ce mai rămîne din om?

P.S. Meciul continuă, nu contează scorul la pauză.

În loc de bilanț anual

Aceste rînduri așteaptă de mult timp să fie așternute și încolăcite în editorul de text de pe laptop. Și nu pentru că ar reprezenta răspunsuri la niște întrebări care răsună în mintea mea de mai bine de o lună. Unii știu, alții nu știu: în septembrie a avut loc, la Berlin, consfătuirea anuală a lectorilor de română răspîndiți la cele 44 de lectorate care asigură predarea limbii române în străinătate, la nivel universitar. (Consfătuire urmată de o conferință foarte reușită la Uni Leipzig, ca să completăm imaginea.) A fost o bună ocazie să cunosc niște oameni pe care îi știam de la distanță; sau să îmi revăd foști colegi – inclusiv de gimnaziu și de liceu; să urmăresc discursuri verbale și mai ales non-verbale ale unor oficialități de pe la noi: ministrul care la ora aceasta e premier interimar, secretari de stat, un ambasador, rectori, prorectori ș.a. Universitatea mea de proveniență (UAIC) a fost privilegiată, căci în locul rectorului a trimis o delegație (aplaudată cu real temei) de la Facultatea de Litere: decan, prodecan, șefa școlii doctorale. A fost un privilegiu să nu fie prezent rectorul universității mele, un demagog-model (nu că alții n-ar fi!), de o competență discutabilă (cum? la voi e la fel?) și care reușește la fiecare apariție publică să te facă să te întrebi ce medicamentație i-o fi fost prescrisă… În fine, nu atacurile la persoană mă interesează. Motiv pentru care nici nu voi dezvălui la cine anume mă refer mai jos. Importante sînt întrebările și motivațiile unor educatori sus-puși.

Să le iau pe rînd.

1) Una dintre colegele mele (excelent pregătită și o prezență mereu agreabilă – mi-ar plăcea să fiu reprezentat de ea într-o agenție diplomatică) a fost întrebată de un rector (nu spui care, am promis) de ce nu se întoarce „acasă” ca să promoveze la gradul de profesor (ultimul grad pe care-l visează muritorii de rînd din universități).

2) Alt lector (plin de har și foarte iubit de studenți) a fost întrebat cînd se întoarce „acasă” pentru că, probabil, nu „se” merită să-și piardă vremea ca lector de limbă română.

3) Unii lectori au fost întrebați dacă în timpul petrecut la lectorat și-au scris articolele și cărțile necesare punctajului pentru, iarăși, promovare. („Că doar n-o să ramîneți toată viața lectori?”)

Firește că nu pot răspunde în numele colegilor mei. Nici măcar în numele meu nu voi răspunde direct persoanei care m-a întrebat dacă nu organizez și eu „ceva” (manifestările științifice se decontează, dar numai pentru unii). Pot doar să scot în evidență un tipar de gîndire, ba chiar o mentalitate ce bîntuie din plin culoarele, birourile și sălile de clasă din România. Trec repede peste faptul că nu știu care e imaginea lectorilor de română în ochii celor din țară, cu excepția prezumției conform căreia noi predăm străinilor „Ana are mere”. A, și că nu mîncăm salam cu soia. Pe aia cu „Ana are mere” o știu bine, căci chiar eu o folosesc ca imagine atunci cînd vreau să închei discuția referitoare la cursurile predate străinilor. (Uite, acum parcă încep să mă simt vinovat…) Nu știu ce cred cei de acasă că am face noi la universități cum ar fi cea din Heidelberg (nr. 1 în Germania), sau la Humboldt Universität din Berlin, sau la Columbia University din New York, sau la cele din Salamanca, Cracovia, Paris, Oxford, Lund, Tel Aviv ș.a.m.d. Lista e lungă și impresionantă la modul cel mai autentic. Și nu spun asta pentru a trage spuza pe turta noastră. Între noi fie vorba, JGU Mainz nu face parte din vreo „Ivy League” a nemților și nici la nivel european nu e foarte cunoscută (e în top 200 mondial, top 15 la nivel național). Pentru cititorii mei poate contează ierarhiile. Pentru mine nu atît de mult, căci comparăm echipe de Champions League cu echipe care își cumpără jambierele și fanioanele din bani aduși de acasă. Unde mai pui, că în anumite țări, în interiorul aceleiași universități există facultăți bogate și facultăți sărace în care nici măcare orele suplimentare nu pot fi plătite. Un lucru e clar, în universitățile occidentale sau orientale (avem lectorat și la New Delhi, asta pînă nu renunță statul român) „sigur” îți pierzi vremea încercînd să predai o limbă marginală cum e limba română (spun asta privind cu invidie la interesul constant pentru limbi ca spaniola, chineza sau… portugheza). Sincer vorbind, JGU Mainz e una dintre acele universități unde e o adevărată provocare să pui pe tapet perioade, autori sau curente ale literaturii române. (Eu am șansa să predau și un curs de Introducere în cultura română, care îmi oferă ocazia să abordez o diversitate de teme, direcții și dezvoltări.) Uneori poate fi de-a dreptul frustrant să afli cît de puțini știu că Henri Coandă a fost român sau că Eugène Ionesco s-a născut la Slatina. Sau faptul că studenții progresează lent cînd vine vorba de conjugarea vreunui verb. Ei, cum să te cobori să rezolvi astfel de situații din înălțimile amețitoare ale cursurilor pe care le ții în mod obișnuit acasă? Cum să renunți la cercetările deosebit de originale și relevante pe care ai ocazia să le derulezi în universitățile românești, generos finanțate de stat, fundații, comunități și uniuni transfrontaliere? Cum să accepți să fii un simplu meșteșugar printre străini, cînd acasă ai putea fi „profesor plin”, abilitat să îndrumi doctorate, poate chiar destine? Cum așa? Întrebările se pun de obicei din perspectiva „noastră”, a ăstora care merităm, fără dubii sau mustrări de conștiință, toate titlurile științifice. (Eventual și toate funcțiile.)

Sincer, nu știu. Fiecare are răspunsul lui. Eu unul am luat foarte greu decizia de a prelua lectoratul de la Mainz. Știu că m-am despărțit foarte greu de studenții mei de la masterat, care și acum îmi scriu mesaje și e-mail-uri sensibile și inteligente. Ei mi-au făcut plecarea mai mult decît foarte grea. Dar și plină de semnificație. Nu dau detalii, căci altceva e important în acest moment: lumina în care se văd oamenii de acasă. Și îmi vine să le șoptesc conspirativ: a fi deștept e ușor. A fi de folos e mai greu.

P. S. Nu e un răspuns la întrebările de mai sus, e doar o constatare de moment din partea cuiva care are sentimentul că învață din nou mersul pe jos. Și nu simte deloc că ar pierde vremea…

Țară de rahat?

Pentru început, să clarific acest titlu: e doar reproducerea unei sintagme, nu o profesie de credință. E o formulă obsesivă, recurentă în mediul public românesc. Una pe care o pot reproduce eventual într-o glumă (cunoașteți desigur bancul cu „atentate de rahat”). Ca să fiu clar și să nu vă dezamăgesc pe parcurs, o spun de pe acum: mă declar total împotriva acestei generalizări. Nu merită să citiți pînă la capăt dacă sperați cumva că voi arăta de ce țara mea e o țară de rahat.

Ehehe, ei bine, care e țara mea, then? Simpla libertate de a pune o astfel de întrebare denotă că la mijloc se află o alegere. Pot alege care este țara mea (orice scriitor ar explica asta mai bine). Iar din exterior, ceea ce puteți observa în cazul meu este că am ales ca țara mea să fie Germania, cam de vreun an de zile încoace. Doar că alegînd această țară, ca profesor de limba și literatura română (care e o specializare banală la prima vedere), nu am cum să rup legătura cu țara în care m-am născut. Firește că nu am ales nici să mă nasc, nici unde să mă nasc. Ce fac eu aici, dar, în Germania? Predau limba maternă, adică română. Literatura națională, adică română. În continuare patria mea rămîne una definită de limba asta.

(Nevoia unei paranteze mă cuprinde din nou: „Cui predai tu, mă, româna în Germania?” e o întrebare care mi se pune mereu… în România; recunosc, mă irită suficient de mult întrebarea. Răspund pentru ultima oară: în Germania, ca și în alte țări mai mult sau mai puțin civilizate, există interes pentru orice, așadar și pentru limba română. Asta înseamnă educație, asta înseamnă studiu.)

Recunosc, e un job complementar pentru mine. Sînt un spirit cosmopolit, ușor snob – după unii -, dornic de sincronizare sau de imersiune în Occident. Nu cred că limba română e cea mai frumoasă, cum nu cred că literatura română mișcă planetele. Profesia mea de comparatist (literatura comparată a fost în primul rînd o profesie, citiți despre Villemain, nu pot ține aici un curs) nu e un produs doar al educației, ci o alegere pe care probabil am făcut-o mai mult inconștient încă din tinerețe, atunci cînd îmi imaginam că o sa învăț limbi străine (am învățat puține și nici pe acelea foarte bine, fără falsă modestie), cînd citeam autori cu „vocație universală” în loc să mă pregătesc să depășesc faza județeană a olimpiadei de română. (E un amănunt pe care mi-l repetă profa mea de română din gimnaziu, dar pe care eu nu mi-l amintesc nici să mă pici cu ceară!) Iar ăsta e un ocol biografic care are scopul doar de a pune într-o lumină specifică poziția mea: cred că ne naștem oameni înainte de a ne naște români, sași, chinezi sau portoricani. Da, ce naște din pisică șoareci mănîncă, foarte adevărat. Doar că dezbaterea despre identitate e una foarte complexă și dacă o continuăm aici și acum, riscăm să n-o încheiem pînă la sfîrșitul WordPress-ului.

Revin la formula din titlu, pînă la urmă. Dacă aș alege să înșir acum cazurile de plagiat descoperite în Germania, dacă aș vorbi despre cazurile de trafic de influență, despre afacerea Edathy (parlamentar acuzat într-un dosar de pornografie infantilă), despre violențele verbale și fizice împotriva imigranților, străinilor, a „celorlalți” în general, despre existența unei mișcări PEGIDA (patrioți împotriva islamizării Germaniei), despre mișcări neonaziste, despre scandalul mitei în care este implicată federația germană de fotbal, despre strategia mizerabilă din DTM a celor de la Audi Sport, despre întîrzierile clasice ale trenurilor, despre (in)competența mecanicilor auto sau depanatorilor IT, despre birocrație (e drept, una funcțională), despre mizeria de ziar numită „Bild”, despre programele penibile și superficiale ale televiziunilor comerciale germane, despre legislația privitoare la dobîndirea cetățeniei germane, despre… , despre… , care ar fi concluzia? O țară de rahat, evident. Dar este Germania o țară de rahat? Nu. Hotărît, nu. Și nici altă țară. De ce totuși la noi e atît de frecventă concluzia deconcertantă și fatalistă cum că am avea ghinionul de a trăi într-o țară care ni s-a oferit așa, de rahat, fără ca noi să fim în vreun fel responsabili?

Am să încerc un răspuns. Parțial, subiectiv, formulat de la 1960 km de Iași. Cred că sîntem cam prea ușor de convins de vocile zgomotoase și neîntrerupte pe care le auzim peste tot. Și e omenesc, explicabil rațional, cu instrumente științifice chiar, faptul să începem să credem „adevărurile” pe care le auzim zilnic. Da, foarte adevărat este că există corupție (ohoho, nu cunosc mediu care să nu fi fost penetrat de mită), autorități incompetente, clerici inumani și profesori impostori, medici penali și avocați pătați, mizerie… Și putem completa mult și bine lista. Dar ăsta e doar un decupaj, hai să recunoaștem. Depinde ce aleg să văd. Adevărat, dacă încetez a le mai vedea cert e că nu dispar fenomenele acestea. Motiv pentru care ar trebui să ne confruntăm (eu o fac de ani de zile) cu ele, nu să le ignorăm. Și spun doar atît: dacă oamenii conștienți nu se lasă duși de val, mai există o șansă. Rîdem de mase că sînt proaste și că nu votează „cum trebuie” (pe de altă parte, oricum cineva trebuie să tragă la jug și să joace rolul prostului)? Rîdem de studenții „proști”? Rîdem de „fraierii” de credincioșii care se autoflagelează? Rîdem de polițistul „prost”, că are puține clase? Și așa mai departe… Rîdem, rîdem, dar cu ne alegem? Ce se schimbă? Vrem să se schimbe ceva? Păi dacă schimbarea nu vine de la cei emancipați, ce putem spera de la cei pe care-i ironizăm la un șpriț? Reiau unul dintre subtitlurile mele preferate, și care-i aparține lui Sorin Adam Matei: „Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului”. Ei, cum ar fi?

Ca o concluzie provizorie: nu țara e de rahat. Poate doar niște caractere. Acele caractere pe care nu am reușit să le ținem departe de fotoliul de parlamentar sau de șef, șefuleț, rectoraș ș.a.m.d. Iar singurul de căcat e căcatul.

P.S. Știți cîte lucruri faine se petrec în România? Știți cîți oameni mișto au proiecte semnificative?

Dilemă

Unii știu, alții nu, dar astăzi s-a desfășurat a treia ediție a Simpozionului de Studii Românești, organizat de Universitatea „Johannes Gutenberg” din Mainz, sub genericul Räume und Menschen in Geschichte, Literatur und Politik Rumäniens (19.-21. Jahrhundert). Bun, nu despre Caragiale voi vorbi aici (care, oricum, nu a provocat căderea de pe scaun a vreunui spectator)… Ci despre o reîntîlnire:

– Halo, halo, ce mă bucur că te revăd! Chiar mă buucuuur, nu o zic din complezență. Ce faci, tu, aici?

– Hei, și eu mă bucur. Dar… ce cauți TU aici? De cînd ești venit? Cu bursă sau doar în trecere, cu conferința?

– Ah, păi predau aici. Sînt lector, am venit anul trecut la Mainz, la lectoratul de aici. Predau română, adică exact ce făceam în 2007, la Konstanz, cînd ne-am cunoscut…

– Aa, was? Dar tu la Konstanz erai profesor, lector? Eu credeam că ești student, unul venit cu „Erasmus”…

– )_!˘€^¨¸{‘¿œæ∞±©ƒđßå∑®θi” mi-am zis eu în gînd!

Acum, în liniște, chiar mă întreb cu sinceritate și nedumerire: o fi de bine, o fi de rău?