Festival de-o seară: Mono (Japan) & Solstafir (Live in Wiesbaden, 2015)

Disclaimer: Această cronică de concert se dedică celor care au curajul să meargă la concerte de muzică rock și își asumă numeroase riscuri. Cele mai dureroase pot fi stigmatul social și privirea condescendentă, dar unii plătesc chiar cu viața dăruirea lor pentru ceea ce se numește muzică rock (Altamont e o poveste de mult intrată în manualele de istorie). Scriu aceste rînduri în contextul producerii unui incendiu într-un club din București, în urma căruia – la data redactării acestui text – au murit 27 de persoane. De asemenea, în spital au fost internate 184 de persoane. Printre victime se numără și artiști rock. Un concert al unei trupe (Goodbye to Gravity) s-a transformat într-o tragedie. Simt nevoia să transmit din acest colț de blog gîndurile mele cele mai bune către toți cei care au pe cineva implicat acolo. Și celor care înțeleg astfel de povești. Celor care nu înțeleg – din păcate foarte mulți -, nu le pot transmite nimic. Sper să nu trebuiască să mă uit vreodată în ochii lor, ai acelora care cred că a asculta muzică rock (că e heavy-, black-, thrash-, death-metal contează doar pentru recenzenți și producători) echivalează cu a-ți vinde sufletul diavolului și cu a avea o relație cotidiană cu moartea. (Ce rockeri ar fi fost Christopher Marlowe sau Johann W. Goethe!)

Despre concert numai de bine. Dacă într-o zi de joi ai avea cursuri de predat și o lucrare sau articol tot de predat („Sfîntul Deadline”), ce-ai face miercuri seara? Exact, același lucru l-am făcut și eu. Și l-aș mai face: participare la un concert. În această miercuri – adică pe 21 octombrie – s-au adunat, în centrul cultural Schlachthof din Wiesbaden, într-un singur concert trei trupe: The Ocean, Mono (Japan) și Sólstafir. Conform logicii unor teologi, comentatori și „oameni de bine” de pe la noi, din moment ce alegi să mergi la un club care se cheamă Abator (cam asta înseamnă Schlachthof) ar fi firesc să mori lovit de cuțit. Oh je!

Despre prima trupă – The Ocean (The Ocean Collective) – nu am aproape nimic de spus. Căci pur și simplu nu mi-a plăcut. Un amestec obositor de metalcore cu progresiv, practicat în turneu cu șapte omuleți pe scenă (putea lipsi fata cu violoncelul?) O voce puternică altfel, dar care mie mi se pare plată și neconvingătoare. Ce are bun trupa asta este partea de merchandising și imagine: au mai multe modele de tricouri la vînzare în acest turneu decît vikingii islandezi care, totuși, sînt headliners. Adaug că și producția e bună. Și să fiu totuși sincer pînă la capăt, pretențiile muzicale ale acestor nemți se pretează mai bine cu muzica de studio. E sigur mai digerabil un album, decît un concert cu ei. Înțeleg perfect dorința lor de a face albume conceptuale, dar pentru asta chiar îți trebuie multă inteligență. Mai multă.

A doua trupă a serii a fost Mono. Care trebuie să se semneze Mono (Japan) ca să nu fie confundată. Și ar fi mare păcat să fie confundată. Căci cei patru simpatici japonezi reușesc de cîțiva ani buni să scoată numai albume foarte bune. Cînd spun simpatici, sînt zgîrcit; și, poate, ghiciți la ce mă refer: secția ritmică are ceva special. Da, pe lîngă un baterist carismatic (Yasunori Takada), la bass o descoperim pe minunata Tamaki Kunishi, care face și clape. Și le-a făcut bine și de această dată, mai ales atunci cînd a căzut amplificarea de pe tobe și a improvizat cît a fost nevoie pînă la remedierea sunetului. Cam 3-4 minute. Știu totul pentru că am stat chiar în spatele mixerului și am urmărit cam toate manevrele serii. Ceilalți doi membri ai trupei sînt chitariștii Takaakira Goda și Yoda (adică Hideki Suematsu). Ei bine, ca unul care nu am ascultat – încă! – discografia completă a japonezilor, nu pot să fac o ierarhie personală a albumelor; știu doar că For My Parents (2012) îmi place mai mult decît The Last Dawn/Rays of Darkness (2014). Nu am argumente convingătoare, pare pur și simplu mai închegat. Despre genul abordat? Totul se plasează în zona Mogwai, God is an Astronaut, Explosions in the Sky, Godspeed You! Black Emperor ș.a., deci post-rock. Un post-rock care ar trebui să comunice incomunicabilul, zice Goto. Ca în poezia modernă. Printre influențele asumate public se numără Bullet for My Valentine, Ennio Morricone, Henryk Gorecki și chiar Beethoven. (O paranteză rapidă: albumul de anul acesta al celor la GY!BE – Asunder, Sweet and Other Distress – sună absolut fabulos.)  Firește c-am fost subiectiv mai sus cînd am remarcat-o în mod special pe Tamaki. Toți cei patru stăpînesc instrumentele excelent și transmit prin ele toată pasiunea pentru o muzică foarte intensă. Multora le provoacă reverii, nostalgii, lacrimi, vene umflate. Pe mine m-a făcut să mă detașez de tensiunea acumulată în ultimele săptămîni, căci, se știe bine, începutul unui an nou universitar poate fi complicat. Detașare, detașare, dar chiar vorbim despre soundscapes în cazul acestui gen de muzică. Dacă alții „văd” stele, nebuloase și planete mai mult sau mai puțin imaginare printre acordurile corzilor de chitară întinse la extrem și „pedalate” (Fender-urile alea sînt trase prin efecte Morley, Marshall și Pro Co), eu mă „văd” printre nori, deasupra unui pămînt prietenos și miraculos în același timp. Nu există pentru mine, imagine mai spectaculoasă decît cea a pămîntului văzut de sus, ziua, cînd poți distinge sau intui ce survolezi. De exemplu, oameni mici, mici, cu gînduri mari, mari. În încheiere: la un moment dat îmi șopteam în gînd că am fost mai interesat și mai curios să aud Mono în concert, nu pe Sólstafir. La fel gîndeau mulți spectatori, doar că unii dintre ei chiar cu voce tare.

Și totuși. Atmosfera și-așa electrificată s-a încins de tot în momentul cînd au urcat pe scenă cei patru islandezi de la Sólstafir, adică Aðalbjörn “Addi” Tryggvason (frontmanul cu chitară și voce), Sæþór Maríus “Pjúddi” Sæþórsson (supermeseriașul ăla cu pălărie permanentă de cowboy, de la chitară) și Svavar “Svabbi” Austmann (surprinzătorul bass cu codițe împletite). Wait a minute! aud în cască… Ai zis că erau patru și ai dat doar trei nume. Well, omul pe care îmi doream enorm de mult să îl văd live, de fapt lipsește deja de cîteva luni din formație: Guðmundur Óli Pálmason! Da, tipul ăla calm și meditativ de la tobe, care a compus piese încă de la începuturile formației (1995). Motivele pentru care omul nu mai bate în tobe scapă multora, inclusiv lui. Puteți citi mărturisirea lui aici pe WordPress, pe care am reluat-o și eu cu foarte mare mîhnire, recunosc. Evident că acesta e motivul pentru care nu știu al patrulea nume de pe scenă… E adevărat, înlocuitorul s-a mișcat bine de tot, iar tobele au sunat extrem de potrivit. De fapt, tot set-up-ul sonor a fost excelent pentru sala în care s-a cîntat. Și, care, cam pe la ora 22 fără 10 minute, cînd au început islandezii, se umpluse deja, așadar cred că eram cam 1000 de suflete. Toate sincronizate cu ceea ce se întîmpla pe scenă. Și asta pentru că aveau în față autorii a cel puțin trei albume de un nivel extraordinar de bun, și anume Masterpiece of Bitterness (2005), Köld (2008) și Svartir Sandar (2011). Nici Ótta (2014) nu e rău deloc. Și piese ca MiðaftannPale Rider, Fjara și, desigur, Goddess of Ages au sunat foarte impresionant de exact. Perfect! În fond, n-ar trebui să ne mirăm prea tare, căci vorbim despre o trupă care se ia foarte în serios cînd prestează pe scenă sau în studio. Ce-or consuma ei de le iese totul așa de bine rămîne să mărturisească undeva, cîndva. Cert e că merită fiecare bănuț un astfel de concert. Un concert care abia acum se explică de ce era anunțat că începe la 19.45. Să tot ai două trupe în deschidere! Prog, post-rock și post-metal. O mai bună combinație nu se putea pentru un adevărat festival de-o seară.

Fără fotografii de această dată. Nu că nu ar exista. Nu le postez pentru că vreau să încercăm să ne imaginăm cum ar fi concertele fără spectatori. A?

Advertisements