În loc de bilanț anual

Aceste rînduri așteaptă de mult timp să fie așternute și încolăcite în editorul de text de pe laptop. Și nu pentru că ar reprezenta răspunsuri la niște întrebări care răsună în mintea mea de mai bine de o lună. Unii știu, alții nu știu: în septembrie a avut loc, la Berlin, consfătuirea anuală a lectorilor de română răspîndiți la cele 44 de lectorate care asigură predarea limbii române în străinătate, la nivel universitar. (Consfătuire urmată de o conferință foarte reușită la Uni Leipzig, ca să completăm imaginea.) A fost o bună ocazie să cunosc niște oameni pe care îi știam de la distanță; sau să îmi revăd foști colegi – inclusiv de gimnaziu și de liceu; să urmăresc discursuri verbale și mai ales non-verbale ale unor oficialități de pe la noi: ministrul care la ora aceasta e premier interimar, secretari de stat, un ambasador, rectori, prorectori ș.a. Universitatea mea de proveniență (UAIC) a fost privilegiată, căci în locul rectorului a trimis o delegație (aplaudată cu real temei) de la Facultatea de Litere: decan, prodecan, șefa școlii doctorale. A fost un privilegiu să nu fie prezent rectorul universității mele, un demagog-model (nu că alții n-ar fi!), de o competență discutabilă (cum? la voi e la fel?) și care reușește la fiecare apariție publică să te facă să te întrebi ce medicamentație i-o fi fost prescrisă… În fine, nu atacurile la persoană mă interesează. Motiv pentru care nici nu voi dezvălui la cine anume mă refer mai jos. Importante sînt întrebările și motivațiile unor educatori sus-puși.

Să le iau pe rînd.

1) Una dintre colegele mele (excelent pregătită și o prezență mereu agreabilă – mi-ar plăcea să fiu reprezentat de ea într-o agenție diplomatică) a fost întrebată de un rector (nu spui care, am promis) de ce nu se întoarce „acasă” ca să promoveze la gradul de profesor (ultimul grad pe care-l visează muritorii de rînd din universități).

2) Alt lector (plin de har și foarte iubit de studenți) a fost întrebat cînd se întoarce „acasă” pentru că, probabil, nu „se” merită să-și piardă vremea ca lector de limbă română.

3) Unii lectori au fost întrebați dacă în timpul petrecut la lectorat și-au scris articolele și cărțile necesare punctajului pentru, iarăși, promovare. („Că doar n-o să ramîneți toată viața lectori?”)

Firește că nu pot răspunde în numele colegilor mei. Nici măcar în numele meu nu voi răspunde direct persoanei care m-a întrebat dacă nu organizez și eu „ceva” (manifestările științifice se decontează, dar numai pentru unii). Pot doar să scot în evidență un tipar de gîndire, ba chiar o mentalitate ce bîntuie din plin culoarele, birourile și sălile de clasă din România. Trec repede peste faptul că nu știu care e imaginea lectorilor de română în ochii celor din țară, cu excepția prezumției conform căreia noi predăm străinilor „Ana are mere”. A, și că nu mîncăm salam cu soia. Pe aia cu „Ana are mere” o știu bine, căci chiar eu o folosesc ca imagine atunci cînd vreau să închei discuția referitoare la cursurile predate străinilor. (Uite, acum parcă încep să mă simt vinovat…) Nu știu ce cred cei de acasă că am face noi la universități cum ar fi cea din Heidelberg (nr. 1 în Germania), sau la Humboldt Universität din Berlin, sau la Columbia University din New York, sau la cele din Salamanca, Cracovia, Paris, Oxford, Lund, Tel Aviv ș.a.m.d. Lista e lungă și impresionantă la modul cel mai autentic. Și nu spun asta pentru a trage spuza pe turta noastră. Între noi fie vorba, JGU Mainz nu face parte din vreo „Ivy League” a nemților și nici la nivel european nu e foarte cunoscută (e în top 200 mondial, top 15 la nivel național). Pentru cititorii mei poate contează ierarhiile. Pentru mine nu atît de mult, căci comparăm echipe de Champions League cu echipe care își cumpără jambierele și fanioanele din bani aduși de acasă. Unde mai pui, că în anumite țări, în interiorul aceleiași universități există facultăți bogate și facultăți sărace în care nici măcare orele suplimentare nu pot fi plătite. Un lucru e clar, în universitățile occidentale sau orientale (avem lectorat și la New Delhi, asta pînă nu renunță statul român) „sigur” îți pierzi vremea încercînd să predai o limbă marginală cum e limba română (spun asta privind cu invidie la interesul constant pentru limbi ca spaniola, chineza sau… portugheza). Sincer vorbind, JGU Mainz e una dintre acele universități unde e o adevărată provocare să pui pe tapet perioade, autori sau curente ale literaturii române. (Eu am șansa să predau și un curs de Introducere în cultura română, care îmi oferă ocazia să abordez o diversitate de teme, direcții și dezvoltări.) Uneori poate fi de-a dreptul frustrant să afli cît de puțini știu că Henri Coandă a fost român sau că Eugène Ionesco s-a născut la Slatina. Sau faptul că studenții progresează lent cînd vine vorba de conjugarea vreunui verb. Ei, cum să te cobori să rezolvi astfel de situații din înălțimile amețitoare ale cursurilor pe care le ții în mod obișnuit acasă? Cum să renunți la cercetările deosebit de originale și relevante pe care ai ocazia să le derulezi în universitățile românești, generos finanțate de stat, fundații, comunități și uniuni transfrontaliere? Cum să accepți să fii un simplu meșteșugar printre străini, cînd acasă ai putea fi „profesor plin”, abilitat să îndrumi doctorate, poate chiar destine? Cum așa? Întrebările se pun de obicei din perspectiva „noastră”, a ăstora care merităm, fără dubii sau mustrări de conștiință, toate titlurile științifice. (Eventual și toate funcțiile.)

Sincer, nu știu. Fiecare are răspunsul lui. Eu unul am luat foarte greu decizia de a prelua lectoratul de la Mainz. Știu că m-am despărțit foarte greu de studenții mei de la masterat, care și acum îmi scriu mesaje și e-mail-uri sensibile și inteligente. Ei mi-au făcut plecarea mai mult decît foarte grea. Dar și plină de semnificație. Nu dau detalii, căci altceva e important în acest moment: lumina în care se văd oamenii de acasă. Și îmi vine să le șoptesc conspirativ: a fi deștept e ușor. A fi de folos e mai greu.

P. S. Nu e un răspuns la întrebările de mai sus, e doar o constatare de moment din partea cuiva care are sentimentul că învață din nou mersul pe jos. Și nu simte deloc că ar pierde vremea…

Advertisements