Once Upon a Time

Once upon a time it was… Actually, no. Povestea asta de fapt a început fix în urmă cu un an, pe 23 noiembrie 2014. Chiar în urmă cu un an, aterizam pe „Fraport” cu o cursă Tarom, pe ruta Iași-București-Frankfurt/Main. Ar fi trebuit să se întîmple pe 1 noiembrie, dar nu s-a putut din motive birocratice, independente de voința mea sau a partenerilor germani de la Universitatea „Johannes Gutenberg” din Mainz.

Așadar, ar fi cazul unui „raport anual”, dacă tot m-am hotărît să țin un jurnal de lector. Doar că, retrospectiv privind, constat cu un ciudat și paradoxal amestec de seninătate și frustrare că experiența pe care ar trebui s-o rezum într-o postare pe blog se sustrage deschiderii confesive. Căci, nu-i așa, un jurnal este confesiv, altfel de ce ar fi public? Ei bine, unele lucruri pot fi mărturisite, altele nu.  Nu pentru că ar fi ceva special de păstrat în sertar, ci pentru că așa aleg eu. În locul confesiunii, am să „desenez” o schemă. Ba chiar mai puțin, o enumerare:

ambiții mari, realizări parțiale.

Aș putea fi mai clar, dar amănuntele – adevărat, numai unele dintre ele, în general alea faine – au fost consemnate aici pe blog. Ceea ce contează este feeling-ul personal, pînă la urmă. Căci știi cum e, degeaba se uită unii din tribune la tine admirîndu-ți realizările, degeaba te huiduie alții pentru greșelile și inadecvările din teren. Important e cum te simți cînd te uiți în oglindă, la vestiar, după ce picăturile de apă îți domolesc încordarea și tristețea/euforia de după meci. (De multe ori am avut senzația că meciul disputat a fost ba de box, ba de șah.) Într-o analiză personală, punînd față-n față plusurile și minusurile înșirate de-a lungul unui an de zile, poți risca ușor să te plasezi la „cota zero” sau doar puțin peste. Dar, se prea poate să  greșești calculele. Mai ales atunci cînd judeci emoțional. Dar, dacă scoatem din calcul emoția, ce mai rămîne din om?

P.S. Meciul continuă, nu contează scorul la pauză.

Advertisements