Monthly Archives: December 2015

Diary of Dreams @ Batschkapp, Frankfurt (2015)

Cu o foarte mare întîrziere, postez acum kurz und knapp cîteva impresii de la concertul Diary of Dreams, din 2015, de la Frankfurt. Întîrzierea este perfect explicabilă în context german: la concert am ajuns mai tîrziu cu 40 minute, căci pe autostradă avusese loc un accident, cu 7 vehicule implicate, fix înainte de ieșirea de pe A3, eu continuînd pe A661 spre Offenbach. Dar explicația pertinentă e legată de faptul că un upload de aproximativ 300 MB mi-ar fi luat 4 zile (!) prin intermediul conexiunii (Deutsche Telekom) pe care o am în Freudenberg, cochetul cartier din Wiesbaden de unde poți admira celebra podgorie Rheingau. Așa că am preferat să folosesc fibra optică a autohtonului RDS, care bate la funduleț ofertele rezidențiale ale providerilor nemți de internet. (Conexiunile business au lățime de bandă decentă, dar – ha, ha! – la prețuri inumane.)

În deschiderea concertului au evoluat elvețienii de la The Beauty of Gemina. Care au cîntat corect în primul rînd, foarte profi. Nici nu am o imagine fidelă a întregii prestații, deoarece am prins doar ultimele 4 piese ale serii, din motivele arătate mai sus. Fără bis, că, deh, lumea venise pentru alți eroi.

Am simțit un adevărat șoc la apariția pe scenă a celor 4 băieți de la Diary of Dreams conduși de Adrian Hates. Sala a explodat pur și simplu! Un val de căldură și un curent de hohote de bucurie a învăluit totul, dublînd efectul torid al aburilor de pe scenă. Un public foarte colorat, de toate vîrstele și coafurile posibile: de la adolescente goth cu plasă ruptă pe te miri unde, pînă la moșnegei cu pletele netăiate de pe vremea cînd underground în Germania însemna Blixa Bargeld, Nick Cave sau Joachim Witt…

Au cîntat tot ce-ți dorește inimioara: de pe Psychoma, de pe One of 18 Angels, de pe Freak Perfume, de pe Nekrolog 43, de pe preferatul meu If, de pe Grau im Licht – miezul turneului de promovare din 2015, de fapt. Unul dintre momentele de vîrf ale vieții mele de spectator în anul de grație 2015. Mi-e foarte greu să mai fac ierarhii la sfîrșitul acestui an, dar în mod cert aș mai merge cel puțin o dată la același concert, cu același playlist, cu același setup de lumini.

Mai jos, una dintre piesele din acea seară: Sinferno. Cam pe la al patrulea bis.

 

Hey!

Give me some time to calm down
Hold back your invocation
A fatal step. The wrong direction
Hide the face that shows compassion

Keep your voice down now
to choke insanity in my head

Embrace the silent soldiers
Your talk beyond all bearing
Identify the only suspect
Sacrifice your rational thinking

Give back my liberty
Paint black my misbelief

Advertisements

Cînd mor cuvintele?

Imaginile din această postare nu sînt demne de a fi numite fotografii. Rămîn, cu resemnare, niște simple poze făcute cu un telefon mobil. Puteam folosi, foarte adevărat, DSLR-ul din dotare. Dar prin fereastra unui avion? Oricît de „lufthansian” ar fi serviciul de maintenance al unei aeronave, tot lasă dîre… Așa că importante nu sînt neapărat imaginile și lipsa lor de calitate, cît ideea de a sta drept mărturie la ceea ce ar trebui să fie povestit aici. Corect: ceea ce ar trebui, nu ce va fi povestit. Dar hai să fiu sincer pînă la capăt: nu povestesc nimic acum. Căci nu poate fi redată în cuvinte experiența zborului deasupra Alpilor. Îi mai văzusem din zbor, dinspre Berlin spre Viena (într-o iarnă friguroasă, dar cu mult soare) și dinspre Bergamo spre Bacău (într-o vară cu cer senin). Dar ceea ce văzusem era ori de la prea mare distanță, ori de prea aproape.

A zbura spre sud, la ora 11 și ceva, într-o banală zi de decembrie, dinspre Frankfurt spre Barcelona se poate dovedi o experiență mai intensă decît vizitarea propriu-zisă a destinației. După ce am văzut din aer Matterhorn (Nordwand, da?) și Mont Blanc, de la 11 000 m altitudine, consider că pot muri împăcat. Pentru unii Roma, pentru alții Parisul. Pentru mine Alpii sînt buricul lumii și locul în care aș putea trăi o eternitate. Nu pentru că aș fi cățărător, ci pentru că nimic nu e mai îmbătătător și revigorant deopotrivă.

Pur și simplu nu se poate scrie ce simți atunci cînd te afli deasupra celor 4 810 metri ai Alpilor. Încercarea de a reda măreția momentului pălește în fața imaginilor adînc înfipte în memoria afectivă. Cuvintele mor în fața atotputerniciei munților…

Scurtă istorie

Ca să nu avem îndoieli și să fie clar pentru totdeauna: oricîte pase negre ar marca traseul echipei și oricît de mercantilistă ar fi afacerea numită Real Madrid, eu voi fi alături de ea. O adevărată doamnă nu se părăsește la ananghie. Niciodată, de fapt.

Totul a început în urmă cu 30 ani, adică în 1985. Natürlich, îmi amintesc foarte bine, căci atunci am avut parte de o Cupa UEFA foarte disputată, cu meciuri extrem de spectaculoase (Dinamo București a fost eliminată de Vardar Skopje, normal că îmi amintesc și asta…). O ediție cîștigată de Real Madrid, dar nu oricum, ci după răsturnarea unor rezultate dezastruoase în tur (în optimi, în sferturi, în semifinale – o nebunie contra Interului milanez). Meciul decisiv, de unde a început ascensiunea și spectacolul total al acelei ediții, a fost cel contra nemților de la Borussia Mönchengladbach, în optimi: 1-5 în tur, 4-0 în retur. Important de spus e că nemții la ora aia aveau o echipă foarte frumoasă, care îi alinia pe Frank Mill, Uli Borowka, Uwe Rahn, Ewald Lienen sau Michael Frontzeck, antrenată de nimeni altul decît Jupp Heynckes, antrenorul care l-a făcut fotbalist pe Lothar Matthäus. „Ai mei” erau antrenați de Luis Molowny și se numeau: Camacho (!), Gallego (!), Gordillo, Chendo (!), Salgueiro, Juanito (!), Vasquez (!), Michel (!), Santillana (!), Butragueno (!), Hugo Sanchez (!), Valdano (omu’ care în cantonament citea cărți de Desmond Morris!)…

Ei, astăzi, la această oră Real e în urma Barcelonei, a rivalei Atletico, după o înfrîngere fadă la Villareal. Și? Așa-i în sport… azi sus, mîine jos. Unii își declară amorul față de echipa de suflet numai cînd sînt în vîrf. Eu nu.

Cînd eram mic

Cînd eram mic – ca mulți dintre voi – băteam mingea toată ziua. Chiar și cînd eram la școală. În loc să fiu atent la ore, mă gîndeam la terenul pe care jucam fotbal. De asemenea, la cronicile de meci, indiferent de divizie, care apăreau în „Sportul”. Ziar la care tatăl meu a trebuit să facă abonament anual, căci altfel nu se mai putea. În loc să îmi fac temele, ieșeam cu băieții și băteam mingea pînă se întuneca. În loc să îmi văd de lecturile suplimentare, eu citeam de mai multe ori cărțile lui Ioan Chirilă (alea despre mondialele din 1982, 1986)… Și, desigur, organizam campionate de fotbal cu nasturi, căruia în zona noastră i se mai spunea, în maghiară, gomb-foci. Nu erau nasturi artizanali, ci exista chiar un joc pe care îl puteai cumpăra din librării. Doar că, plictisiți de design-ul original, noi ne-am apucat să producem „echipament” în culorile echipelor pe care le dețineam, antrenam și impresiariam simultan. În partea superioară lipeam hîrtie decupată circular, pe care era desenat în partea de jos șortul, iar în partea de sus tricoul, cu număr pe el; iar la mijloc scris, cu pixul, numele jucătorului. Echipa mea (sau mai bine spus cea mai importantă dintre ele, căci am vaga senzație că fiecare antrenam și jucam cu vreo 2-3 echipe) avea un echipament cu albastru și roșu. Ha, ha, nu, nu era Steaua – nici măcar în coșmar nu am fost vreodată stelist. Era echipa pe care la ora aceea o antrena un nene cu părul alb și care se numea Miguel Muñoz, figură legendară a Realului. Din Madrid, of course. Așadar, echipa mea era naționala Spaniei.

Ce încerc eu să povestesc aici? Nu e un text despre vreo întîmplare fotbalistică, mai ales că, în pofida pasiunii constante, performanțele mele fotbalistice sînt inexistente: nu m-am ținut niciodată serios de treabă, lucru observat de cei doi antrenori pe care i-am avut la CSȘ Miercurea-Ciuc în scurta mea carieră de junior: domnul Ionaș și domnul Meszaros. Dacă nu cumva oi fi reținut aiurea numele… Totuși, în acea perioadă, de căutări identitare timpurii și, desigur, fără sistemă, intuiția a jucat un rol important, marcant, în cele din urmă. „Cu ce echipă ții?” e o întrebare mai complexă decît pare la prima vedere. Nu am timp și nici răbdare să caut prin cărțile istoricului englez Eric Hobsbawm să culeg citate în folosul argumentării; nici la Umberto Eco nu vreau să apelez. De Radu Cosașu mi-e și rușine să pomenesc, căci texte mai savuroase sau mai inteligente decît ale lui nu a scris nimeni în limba română despre fotbal. Autorii invocați au arătat deja că „a ține” cu o echipă are de-a face cu identitatea pe care o construim pas cu pas, pe traseul devenirii noastre. (Mamă, cum sună…) Asta nu înseamnă altceva decît că a ține cu X sau Y înseamnă că te identifici într-o anumită măsură cu sportivul sau team-ul respectiv. Una e sa-ți placă o echipă, alta e să ții cu o echipă. (Mie îmi plac zeci de echipe, dar nu țin cu toate. Plăcerea oricum e efemeră.) Dacă nu ai nimic în comun (dobîndit sau moștenit, nu contează cum) cu ăia pe care îi urmărești alergînd după minge ca s-o bage în ațe, e mai simplu: urmărești cu detașare traseele mingii și sprinturile paralele de pe benzi ș.a.m.d.

Așadar, să trecem la subiect, căci un text nu poate trăi numai din introducere. Să ții cu Spania în anii ´80 – cînd germanii,  argentinienii, italienii sau francezii culegeau titlurile de campioni europeni sau mondiali, putea fi frustrant. Dar, așa cum observa Ioan Chirilă, numele stadioanelor spaniole aveau ceva aparte: „Balaídos” la Vigo, „San Mamés” la Bilbao, „La Romareda” la Zaragoza, Camp Nou la Barcelona sau „La Rosaleda” la Málaga. Despre Santiago Bernabéu aș vrea să scriu cu altă ocazie. Și cum Spania a avut mereu jucători carismatici, a alege să-l pui în poartă pe Arconada, apoi pe barcelonezul Zubizarreta, în apărare pe Gallego și Camacho, la mijloc pe Michel, iar în atac pe Santillana și apoi pe El Buitre nu reprezenta o alegerea grea. Îmi amintesc că atunci cînd România a învins Spania cu 3-1, prin 1987 parcă, amicii mei mă consolau… Vremuri de care acum îmi vine să rîd, desigur. Identificarea cu istoria realmente regală a echipei Real Madrid nu mi-am trădat-o nicicînd. Și nici nu o voi face, căci sînt încăpățînat de fidel. Totuși, recent am primit o lovitură grea, profundă. Cam în felul următor…

Simplu, cu ocazia unei scurte vizite hibernale la Barcelona. N-am să refac jurnalul de călătorie, căci nu e spectaculos. Rezumînd ironic, Barcelona e orașul ăla mare și vibrant pe care l-au vizitat toți românii, dovadă fiind selfie-urile de peste tot. Un oraș pe care nu am vrut să-l vizitez vara, din cauza aglomerației și căldurii. Aglomerat s-a dovedit și în decembrie. Dar cu o climă foarte plăcută. Dacă dai dovadă de imprudență și în timp ce vorbești la telefon uiți că ești pe malul Mediteranei, te udă valurile. Chiar dacă ai în picioare niște Meindl bavarezi impermeabili, apa tot îți intră în papuci, căci valul poate fi măricel! Dar nu-i nimic, poți merge și așa prin oraș, nu ai cum să răcești. Să mai pomenesc că eram printre puținii care umblau doar în tricou în decembrie, pe la 7 seara? Nu simt nevoia să laud aici mai mult decît e nevoie meniurile și vinurile gustate: totul stă sub semnul excelenței. Transportul, fie cu metroul, fie cu autobuzul: curat și punctual. Și o spun eu care vin din Germania, care e considerată epicentrul punctualității (ha, ha, estimez că Deutsche Bahn are zilnic întîrzieri cumulate de sute de minute!). Oamenii s-au dovedit și ei ospitalieri: la trei ore după aterizare eram în vizită la prietenii unei prietene – o petrecere molcomă de familiști (dar nu numai), ocazie cu care am aflat că pe lîngă Medem sau Trueba ar trebui să îmi notez numele unui alt regizor care s-ar putea să-mi placă: Luis Garcia Berlanga. (În Germania, într-un an de zile nu am reușit să ajung la o petrecere acasă la cineva.) O excursioară scurtă, pe gustul meu: am locuit departe de centru, în cartierul Sant Gervasi, lîngă Parcul Güell. Asta a însemnat zgomote și mirosuri autentice, cumpărături la băcănia aflată la 18 metri: –Un pan/-Si, señor. (Cam atît pot dialoga pentru moment.) Bătînd la pas orașul am avut mereu senzația că cineva mi-a furat mașina, căci e plin de Ibize roșii. Mi se pare chiar drăguț.

Cum nu pot reda aici toate întîmpările și dialogurile, mai scurtez nițel: Catalunya mi se pare regiunea cea mai potrivită temperamentului meu (nu uitați Munții Pirinei). Catalanii, sub influență franceză, sînt în general eleganți, fără excesele pe care le poți observa de obicei prin sud. Barcelona este o metropolă în care contrastează puternic zonele posh cu zone mai sărace și mai colorate. A, da! Asta vreau de fapt să spun: culoare! Am descoperit o lume plină de culoare, pe lîngă care viața din nordul Europei poate părea de-a dreptul tristă, gri. Limba catalană și ea îmi pare un monument al rafinamentului. De-a dreptul încîntătoare. Deocamdată în scris, căci e mai dificil să-i înțelegi pe catalani cînd tragi cu urechea. Poate am o șansă dacă mă apuc să le învăț limba… Hotărît lucru, catalana e una dintre cele mai frumoase limbi. Și dacă la asta mai adaug opțiunea republicană a catalanilor, mă întreb aici, cu martori: nu cumva ar fi trebuit să țin mai degrabă cu FC Barcelona?

D´ale vecinului

Șiragul zilelor locuite de mine în Wiesbaden depășește lungimea unui an. Sau la fel de bine aș putea spune că de peste un an am un vecin mai special. Un domn așa… mai în vîrstă, cu niște experiențe și accidente la activ în al său Lebenslauf (CV adică). Ei bine, cu toată compasiunea pentru oamenii bolnavi, îmi permit să fac publică interacțiunea cu „Nea Fritz”, care știe că predau la Universitatea din Mainz. Firește că Fritz nu e numele real, Fritz putînd fi orice neamț, conform stereotipului hollywoodian. Cu „Nea Fritz” mă întîlnesc cel mai des atunci cînd mă urc la volan (dar și cînd parchez mașina la sosirea din călătoriile mele mai lungi sau mai scurte). Și invariabil dialogul începe cu întrebarea:

Fahren Sie nach Mainz? 

Un fel de „Vă duceți la Mainz?” Menționez că în germană se folosește verbul fahren pentru deplasarea cu un vehicul, indiferent dacă ești șofer sau pasager; indiferent dacă te deplasezi cu automobilul sau cu autocarul.) Motiv pentru care întrebarea a fost repetată cel puțin o dată pe săptămînă. Invariabil, negreșit, indubitabil. Chiar de la sosirea și stabilirea mea în cartier în toamna lui 2014.

No, joia asta pe cînd mă pregăteam să mă urc la volan pentru a merge la niște cumpărături la ceas de seară, prin ceață și întuneric, aud iar „poezia”:

Fahren Sie nach Mainz?

Și pe cînd mă pregăteam să aduc clarificări, după ce am răspuns cu un sec Nein, simpaticul vecin îmi face cu ochiul și îmi spune:

´ch mach nur Spaß… (în traducere: Doar rîd de tine.)