Iubirea de țară: o alegere

Nu am copii, deci nu știu ce înseamnă să-ți iubești copiii. Nu am soție, nu știu cum e să-ți iubești soția. Am însă părinți și prieteni. Mulți. Și-s cei mai faini oameni pe care aș putea să-i numesc prieteni. Diverși. Încăpățînați, vii, imposibili uneori. Dar îi iubesc. Așa cum îi iubesc și pe părinți. Și dacă nu știați, aflați acum: copiii nu-s obligați să-și iubească părinții. Știu, fără a intra acum în detalii bibliografice sau de altă natură, că iubirea este alegere. Alegi să-ți iubești părinții. Așa cum sînt ei. Nu din datorie – nu mai e iubire. Nu dintr-un sentiment al vinovăției. Ci cu gîndul că, mai mult sau mai puțin conștienți de ceea ce fac, ei au ales să îți dea ceva foarte prețios și demn de a fi trăit: o viață. Imagine that: dacă nu ai fi în viață ai putea citi astea? Te-ai putea gîndi la asta? Ai fi știut vreodată ce înseamnă să fii iubit(ă)? Cum te simți cînd ești iubit(ă) așa cum ești tu? Fără condiții, fără „dacă ai face asta sau asta…” (Poate iubirea mea e un soi de recompensă pentru darul primit? Hm…)

No, poate că la fel stau lucrurile și în ceea ce privește o țară (o echipă, o idee, o asociație). Da, dincolo de un teritoriu – care e și el victimă sau fruct al unor condiții mai bune sau mai potrivnice, dincolo de oamenii care-l ocupă vremelnic – cu sînge mai amestecat sau nu, țara e o construcție. E o identitate construită din fragmente pe care le lipești în inima ta sau în mintea ta mai degrabă, cu amintirile tale, cu speranțele tale legate de ceea ce înseamnă pentru tine ceea ce numești țară. Te identifici cu acele elemente, fragmente. Ubi bene ibi patria e o propoziție arhicunoscută. Zice-se că de fapt Cicero ar fi adaptat-o după Patria est ubicumque est bene a lui Marcus Pacuvius. Unde mi-e bine acolo mi-e patria zice azi individul, bucuros că trăiește într-o epocă a granițelor diluate și a identităților multiple. Bine poate însemna pace, pîine mai albă sau de secară, un job mai bine plătit, locul în care te-ai îndrăgostit iremedabil de cineva și încă alte două-trei milioane de lucruri. Și atunci ideea de teritorialitate, de rădăcină sau de atașament față de valori și tradiții dobîndite – nu alese, nu asumate, pot să nu conteze deloc. Toate astea sînt realități pe care e sănătos să le recunoaștem. Dar realități sînt și moștenirile cu care umblăm prin lume; purtăm cu noi o istorie personală, dar și una colectivă.

Foarte adevărat, omul e egoist, alege și își asumă provocările care au sens pentru el ca individ unic și irepetabil. Probabil nici nu-i pasă de ceilalți, oricum i-ar defini pe „ceilalți”. Și de multe ori sub pojghița de patriotism afișată se ascund motivații personale, unele meschine chiar. E vorba de caracter pînă la urmă. Dincolo de nevoi însă pot exista principii, valori; unii oameni chiar le au. Și nu cred că trebuie să ne speriem de cei care folosesc sintagme ca „iubire de patrie” sau „dragoste de țară”. Mai ales azi cînd avem concepte și dezbateri intelectuale libere prin care putem pune sub semnul întrebării „țara”. În ceea ce mă privește, am ales să port mereu în mine, pentru mine, dar și pentru toți care vor să mă cunoască acel colț de lume în care m-am născut. Nu e singurul, desigur, căci pot iubi mai multe locuri, ăsta-s eu și am și ierarhiile mele personale. E  locul în care am deschis ochii. Și asta nu se uită niciodată. First place is in the first place.

Pentru că sfidarea realităților sau piedicilor e provocarea supremă, celor disperați, revoltați și convinși că România înseamnă eșec (cunosc atît de bine ce e în sufletul lor, căci uneori simt la fel), le dedic – sub semnul paradoxului – o melodie cu un titlu pe măsură, al unei trupe cu un nume înșelător, Crippled Black Phoenix:

Advertisements