Cînd eram mic

Cînd eram mic – ca mulți dintre voi – băteam mingea toată ziua. Chiar și cînd eram la școală. În loc să fiu atent la ore, mă gîndeam la terenul pe care jucam fotbal. De asemenea, la cronicile de meci, indiferent de divizie, care apăreau în „Sportul”. Ziar la care tatăl meu a trebuit să facă abonament anual, căci altfel nu se mai putea. În loc să îmi fac temele, ieșeam cu băieții și băteam mingea pînă se întuneca. În loc să îmi văd de lecturile suplimentare, eu citeam de mai multe ori cărțile lui Ioan Chirilă (alea despre mondialele din 1982, 1986)… Și, desigur, organizam campionate de fotbal cu nasturi, căruia în zona noastră i se mai spunea, în maghiară, gomb-foci. Nu erau nasturi artizanali, ci exista chiar un joc pe care îl puteai cumpăra din librării. Doar că, plictisiți de design-ul original, noi ne-am apucat să producem „echipament” în culorile echipelor pe care le dețineam, antrenam și impresiariam simultan. În partea superioară lipeam hîrtie decupată circular, pe care era desenat în partea de jos șortul, iar în partea de sus tricoul, cu număr pe el; iar la mijloc scris, cu pixul, numele jucătorului. Echipa mea (sau mai bine spus cea mai importantă dintre ele, căci am vaga senzație că fiecare antrenam și jucam cu vreo 2-3 echipe) avea un echipament cu albastru și roșu. Ha, ha, nu, nu era Steaua – nici măcar în coșmar nu am fost vreodată stelist. Era echipa pe care la ora aceea o antrena un nene cu părul alb și care se numea Miguel Muñoz, figură legendară a Realului. Din Madrid, of course. Așadar, echipa mea era naționala Spaniei.

Ce încerc eu să povestesc aici? Nu e un text despre vreo întîmplare fotbalistică, mai ales că, în pofida pasiunii constante, performanțele mele fotbalistice sînt inexistente: nu m-am ținut niciodată serios de treabă, lucru observat de cei doi antrenori pe care i-am avut la CSȘ Miercurea-Ciuc în scurta mea carieră de junior: domnul Ionaș și domnul Meszaros. Dacă nu cumva oi fi reținut aiurea numele… Totuși, în acea perioadă, de căutări identitare timpurii și, desigur, fără sistemă, intuiția a jucat un rol important, marcant, în cele din urmă. „Cu ce echipă ții?” e o întrebare mai complexă decît pare la prima vedere. Nu am timp și nici răbdare să caut prin cărțile istoricului englez Eric Hobsbawm să culeg citate în folosul argumentării; nici la Umberto Eco nu vreau să apelez. De Radu Cosașu mi-e și rușine să pomenesc, căci texte mai savuroase sau mai inteligente decît ale lui nu a scris nimeni în limba română despre fotbal. Autorii invocați au arătat deja că „a ține” cu o echipă are de-a face cu identitatea pe care o construim pas cu pas, pe traseul devenirii noastre. (Mamă, cum sună…) Asta nu înseamnă altceva decît că a ține cu X sau Y înseamnă că te identifici într-o anumită măsură cu sportivul sau team-ul respectiv. Una e sa-ți placă o echipă, alta e să ții cu o echipă. (Mie îmi plac zeci de echipe, dar nu țin cu toate. Plăcerea oricum e efemeră.) Dacă nu ai nimic în comun (dobîndit sau moștenit, nu contează cum) cu ăia pe care îi urmărești alergînd după minge ca s-o bage în ațe, e mai simplu: urmărești cu detașare traseele mingii și sprinturile paralele de pe benzi ș.a.m.d.

Așadar, să trecem la subiect, căci un text nu poate trăi numai din introducere. Să ții cu Spania în anii ´80 – cînd germanii,  argentinienii, italienii sau francezii culegeau titlurile de campioni europeni sau mondiali, putea fi frustrant. Dar, așa cum observa Ioan Chirilă, numele stadioanelor spaniole aveau ceva aparte: „Balaídos” la Vigo, „San Mamés” la Bilbao, „La Romareda” la Zaragoza, Camp Nou la Barcelona sau „La Rosaleda” la Málaga. Despre Santiago Bernabéu aș vrea să scriu cu altă ocazie. Și cum Spania a avut mereu jucători carismatici, a alege să-l pui în poartă pe Arconada, apoi pe barcelonezul Zubizarreta, în apărare pe Gallego și Camacho, la mijloc pe Michel, iar în atac pe Santillana și apoi pe El Buitre nu reprezenta o alegerea grea. Îmi amintesc că atunci cînd România a învins Spania cu 3-1, prin 1987 parcă, amicii mei mă consolau… Vremuri de care acum îmi vine să rîd, desigur. Identificarea cu istoria realmente regală a echipei Real Madrid nu mi-am trădat-o nicicînd. Și nici nu o voi face, căci sînt încăpățînat de fidel. Totuși, recent am primit o lovitură grea, profundă. Cam în felul următor…

Simplu, cu ocazia unei scurte vizite hibernale la Barcelona. N-am să refac jurnalul de călătorie, căci nu e spectaculos. Rezumînd ironic, Barcelona e orașul ăla mare și vibrant pe care l-au vizitat toți românii, dovadă fiind selfie-urile de peste tot. Un oraș pe care nu am vrut să-l vizitez vara, din cauza aglomerației și căldurii. Aglomerat s-a dovedit și în decembrie. Dar cu o climă foarte plăcută. Dacă dai dovadă de imprudență și în timp ce vorbești la telefon uiți că ești pe malul Mediteranei, te udă valurile. Chiar dacă ai în picioare niște Meindl bavarezi impermeabili, apa tot îți intră în papuci, căci valul poate fi măricel! Dar nu-i nimic, poți merge și așa prin oraș, nu ai cum să răcești. Să mai pomenesc că eram printre puținii care umblau doar în tricou în decembrie, pe la 7 seara? Nu simt nevoia să laud aici mai mult decît e nevoie meniurile și vinurile gustate: totul stă sub semnul excelenței. Transportul, fie cu metroul, fie cu autobuzul: curat și punctual. Și o spun eu care vin din Germania, care e considerată epicentrul punctualității (ha, ha, estimez că Deutsche Bahn are zilnic întîrzieri cumulate de sute de minute!). Oamenii s-au dovedit și ei ospitalieri: la trei ore după aterizare eram în vizită la prietenii unei prietene – o petrecere molcomă de familiști (dar nu numai), ocazie cu care am aflat că pe lîngă Medem sau Trueba ar trebui să îmi notez numele unui alt regizor care s-ar putea să-mi placă: Luis Garcia Berlanga. (În Germania, într-un an de zile nu am reușit să ajung la o petrecere acasă la cineva.) O excursioară scurtă, pe gustul meu: am locuit departe de centru, în cartierul Sant Gervasi, lîngă Parcul Güell. Asta a însemnat zgomote și mirosuri autentice, cumpărături la băcănia aflată la 18 metri: –Un pan/-Si, señor. (Cam atît pot dialoga pentru moment.) Bătînd la pas orașul am avut mereu senzația că cineva mi-a furat mașina, căci e plin de Ibize roșii. Mi se pare chiar drăguț.

Cum nu pot reda aici toate întîmpările și dialogurile, mai scurtez nițel: Catalunya mi se pare regiunea cea mai potrivită temperamentului meu (nu uitați Munții Pirinei). Catalanii, sub influență franceză, sînt în general eleganți, fără excesele pe care le poți observa de obicei prin sud. Barcelona este o metropolă în care contrastează puternic zonele posh cu zone mai sărace și mai colorate. A, da! Asta vreau de fapt să spun: culoare! Am descoperit o lume plină de culoare, pe lîngă care viața din nordul Europei poate părea de-a dreptul tristă, gri. Limba catalană și ea îmi pare un monument al rafinamentului. De-a dreptul încîntătoare. Deocamdată în scris, căci e mai dificil să-i înțelegi pe catalani cînd tragi cu urechea. Poate am o șansă dacă mă apuc să le învăț limba… Hotărît lucru, catalana e una dintre cele mai frumoase limbi. Și dacă la asta mai adaug opțiunea republicană a catalanilor, mă întreb aici, cu martori: nu cumva ar fi trebuit să țin mai degrabă cu FC Barcelona?

Advertisements