Monthly Archives: January 2016

Economiile mele, ce să fac cu ele?

Azi am primit un foarte interesant mesaj de la banca mea:

Din 1 aprilie 2016, rata anuala a dobanzii pentru contul tau de economii va deveni 1%.
Ca si pana acum, dobanda se aplica doar pentru sume de maximum 1.000.000 lei, iar tot ce depaseste aceasta valoare nu beneficiaza de dobanda.

Pînă acum chiar mă frămîntau întrebări de genul: „Oare unde să-mi investesc economiile mele?”, „Să risc la bursă?”, „Să investesc în piața imobiliară?”. Ei, acum m-am liniștit, căci mi-am dat seama că o dată cu noile dobînzi, economiile mele riscă să rămînă blocate la ciorap sau să se devalorizeze. Că la 1% dobîndă, ca să cîștig ceva ar trebui să am în cont în jur de 990.000 de lei. Și nu-i cazul. M-am liniștit, pot dormi liniștit.

Renunț la CD-uri

După descoperirea HighRes Audio, acum e rîndul să descopăr iTunes Store. Asta pentru că download-ul ilegal iese din discuție pe teritoriul german, iar muzica pe suport fizic nu prea mai are rost să fie achiziționată și depozitată în portierele automobilului (ultimul loc în care mai folosesc CD-uri audio).

Screen Shot 2016-01-17 at 14.53.57

Ce mai citesc

Chiar pe nerăsuflate. Și asta mie nu mi se întîmplă foarte des. Nu pentru că aș fi un cititor sceptic și foaaaarte selectiv, ci pentru că asta mi-e viața: citesc mereu. Și cum nu scriu recenzii decît foarte rar și aproape exclusiv pentru reviste academice fără circulație, nu voi încerca aici și acum să recenzez volumul pe care îl citesc momentan (mai am cîteva pagini de parcurs). Și nici nu aș dezvălui ce mai citesc, dacă nu ar fi vorba despre ceva foarte important și profund: A fi evreu după Holocaust de Imre Tóth (București: Humanitas, 2015, traducere din limba franceză de Gina Vieru). Un volum semnat de un filosof și istoric al matematicii, după cum ni-l prezintă pagina de gardă, și care s-a născut la Satu Mare în 1921 și a murit în 2010 la Paris. A predat la universitățile din București și Regensburg (30 ani la aceasta din urmă), cunoscînd foarte bine istoria intelectuală a universităților germane, motiv suplimentar pentru a citi volumul de față pentru unii dintre noi. Un volum din care aflăm lucruri mai mult decît interesante despre Ludwig Wittgenstein, Gottlob Frege, Felix Klein, Hugo Dingler, Pierre Duhem ș.a. Poate e prea tranșant autorul cu privire la aportul general al „științei germane” postbelice, poate subiectiv pe alocuri (căci avem de-a face cu un autor evreu), însă luciditatea și inteligența cu care scrie despre antisemitism și Holocaust merită subliniate. E un apel indirect și sensibil la rațiune. Cu gust amar, mă hazardez să afirm că rațiunea, din păcate, a fost folosită de-a lungul istoriei tocmai parcă pentru a ilustra că omul este animalul cel mai feroce și mai viclean. Și pentru că recenziile sau semnalele sau ce vor fi vrut autorii să scrie sînt mai mult decît superficiale (Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Țicu Goldstein), am să vă fac poftă de citit prin intermediul unui citat:

Către sfîrșitul anilor ´30, tatăl meu mi-a propus să plec să-mi continui studiile în Germania, la Seminarul lui Martin Buber din Frankfurt pe Main. tata era un om foarte credincios, mare cunoscător al Talmudului și al Cabalei. L-am privit cu mirare. „Dar, tată, mai întîi, tu știi că sînt comunist. Și apoi: Hitler?!” S-a uitat la mine calm, zîmbind. „Că ești comunist, o știu prea bine, dar, crede-mă, ai să-ți dai seama că ceea ce-ți trebuie e școala – cea mai bună. Cît despre Hitler – a izbucnit în rîs -, ce Hitler?! Cîți Hitleri nu a cunoscut istoria evreilor! Hitlerii vin și se duc. Evreii rămîn și continuă să studieze”. Și Neville Chamberlain era convins că se poate discuta cu Führerul pe un ton calm, că există posibilitatea reală de a-l domoli. Dar Führerul s-a dovedit a fi ipocrit numai atunci cînd a fost vorba să-i convingă pe Chamberlain și Daladier că și el, ca oricare alt politician, nu era decît un mincinos ale cărui discursuri înflăcărau masele. Doar că, în privința evreilor, Führerul nu mințea cîtuși de puțin. Era sincer: nici o contradicție între vorbele și faptele sale.

Știu, nu se încheie cu un citat, dar aici sîntem pe un blog. Subiectiv, personal și… frugal.

P.S. Voi reveni sigur asupra acestui volum.

In Defense of Academic Writing

No, academic articles rarely yield snappy titles. They’re hard to summarize. Seriously, the next time you see an academic, corner them and ask them to summarize their latest research project in 140 characters — I dare you. But trust me, people — you don’t want to call for an end to academese. Because without detailed, nuanced, reflexive, overly-cited, and yes, even hedging writing, there can be no progress in thought.

Source: In Defense of Academic Writing

Sexualitatea înseamnă mereu mai mult

Cum cartea Charlottei Roche a făcut valuri mari în 2008, ecranizarea nu putea fi mai puțin revoltătoare și oripilantă. Totuși, Feuchtgebiete nu e deloc superficial. Și mă refer la film cînd afirm asta. Dincolo de pretextul erotic care ar fi putut fi suficient pentru o ecranizare – cînd am văzut titlul german am știut din prima clipă la ce se referă -, spectatorul ar face bine să observe ironia biciuitoare și privirea ageră de care dă dovadă antieroina Helen și pe care regizorul a exploatat-o foarte bine. În carte nu e vorba numai de sexualitatea feminină și de imaginea corpului feminin. Nu altceva ar afirma David Wnendt, căci acesta este numele regizorului filmului lansat în 2013.

Eram curios să văd acest film, căci chiar și acum după 7 ani, se vorbește permanent despre nesimțirea de care dă dovadă în scris Charlotte Roche, care mă intrigă de cîte ori se exprimă. Și cum încă nu testasem cum încetinește clientul VPN streaming-ul, l-am urmărit aici. Și mi-a plăcut. Căci mereu îmi plac filmele nesimțite care pleacă de la texte nesimțite. Cu o condiție: să nu fie subțiri.

Trailer:

Și, da, dacă vă întrebați de unde o știți pe Charlotte Roche, aveți dreptate: era prezentatoare la VIVA, un fel de MTV nemțesc, mai avangardist și electronic.