Monthly Archives: February 2016

Dicționar integrat

Screen Shot 2016-02-20 at 12.03.09

Adică dicționarul integrat în Mac OS, care poate fi accesat instantaneu în timp ce citești un .pdf, de exemplu, fără a mai avea nevoie să instalezi soft adițional. Și nici MS Word – că mi se suflă din cafenea că și Word are dicționar preinstalat -, pe care unii îl preferă în continuare, după ce migrează de pe PC pe Mac. Eu deocamdată scriu în Pages, nu simt nevoia stringentă de a reveni la Word. Probabil cînd voi descoperi că funcții pe care le foloseam cîndva nu sînt disponibile în Pages, am să îmi reconsider poziția. Unde mai pui că oricum Pages (alături de Numbers, Keynotes) e instalat la cumpărarea unui Macbook Pro. Deschizi cutia, pornești Mac-ul și te poți apuca de scris. Simple as that. Iar dicționarul la care mă refer îți dă posibilitatea de a accesa definiții din Thesaurus, Apple sau Wikipedia. Cu traducere opțională în limba locală, în cazul de față limba germană. Servus! 

Advertisements

Câte ore munceşte un prof?

Foarte de acord.

diacritica

4 ore pe zi, nu? Dacă nu cumva chiar mai puţin. Da’ tupeu’ pe ei cât casa! Să vă povestesc, că ştiu.

Ziua de muncă a profului nu începe cu juma’ de oră pauză de cafea şi ţigară cu colegii. Profu’, dacă vrea să-nceapă cu pauza de cafea, tre’ să vină mai devreme la serviciu – pe timpul lui. (Voi cafeaua de la 9 v-o beţi pe timpul vostru sau pe timpul&banii patronului, capitalistul dracului?) Dar şi dacă vine, vine degeaba – colegii sunt la ore, aşa că mai bine-şi bea cafeaua acasă. În plus, când ai ore de la şapte jumate, nu-ţi arde de socializări la cafeluţa de la ora 7 – îţi iei doza maximă de cofeină acasă, la 6:30.

Cele 4-5 ore de muncă ale profului nu continuă cu cititul de mailuri personale, bloguri, saituri de ştiri şi ziare. (Nu vă stuchiţi în sân a piei, drace!

View original post 842 more words

The Uncomfortable Reflections of Steven Wilson’s Hand. Cannot. Erase.

Birds of feather flock together.

The Metal Pigeon

I think I’ve come to a dawning realization about my relationship as a fan and listener towards Steven Wilson’s work: Very succinctly told, I greatly prefer either his pure pop and/or metal-influenced styles, the and/or added in because often times they’re one and the same (or they’re pushed right up against each other). Its in Wilson’s more “prog” sounding moments where I tend to lose focus as a listener, or perhaps more accurately, patience. Its why I felt left out of the loop with his past two solo releases, 2013’s The Raven That Refused to Sing and even more so on its 2011 predecessor Grace For Drowning. The former was a sweepingly dark, 70s progressive rock inspired album that in homage to its influencing era, had a myriad of wandering instrumental explorations that sometimes worked and sometimes didn’t (cue “The Holy Drinker”). I generally thought of it as a…

View original post 1,649 more words

Happy Returns

Happy Returns is a haunting and beautiful song written by the most acclaimed ‘prog god’ of our days, Steven Wilson himself. Superbly backgrounded on the stage by a nice video, with one of the most beautiful actresses I`ve ever seen (actually, she is a model: Caroline „Carrie” Grzybowska – give her a big like!). And played live together with Craig Blundell, Adam Holzman, Dave Kilminster, and, yes!, Nick Beggs, a very, very exquisite bass player (just watch his fingers, just listen to his voice):
Happy Returns 
Hey brother, happy returns
It’s been a while now
I bet you thought that I was dead
But I’m still here, nothing’s changed
Hey brother, I’d love to tell you
I’ve been busy
But that would be a lie
‘Cause the truth is
The years just pass like trains
I wave but they don’t slow down

Hey brother, I see the freaks
Dispossessed on day release
Avoiding the police
I feel I’m falling once again
But now there’s no one left to catch me

Hey brother, I feel I’m living in parentheses
And I’ve got trouble with the bills
Do the kids remember me?
Well I got gifts for them
And for you more sorrow
But I’m feeling kind of drowsy now
So I’ll finish this tomorrow

Cine caută găsește

Am găsit, în sfîrșit, cu ajutorul acestei minuni a lumii contemporane care este You Tube, înregistrarea conversației dintre Daniel Barenboim și Edward Said, din 1999, de la Weimar. Cînd, împreună firește, au înființat Divanul apuseano-răsăritean… ca să traducem în maniera lui Goethe. Ce altceva să facă pentru a aduna oamenii laolaltă? Căci, totuși, muzica rămîne liantul cel mai puternic, trecînd peste linii de demarcație ca etnia, ideologia sau apartenența politică.

Sigur că pentru mine traseul descoperirii a fost dinspre Said (doar a predat literatură comparată la Columbia University; dar a fost mai mult decît atît: dincolo de controverse, una dintre mințile briliante ale secolului 20) spre Barenboim (astăzi probabil cea importantă figură a scenei muzicale germane, dar nu numai). Iar pe Said, înainte de a-l citi  (eram leneș si pe vremea aia), l-am putut vedea chiar în anul decesului său în acest interviu:

Faceți politică?

Fie că faceți politică, fie că sînteți doar chibiți, înainte de a repeta pe nemestecate stereotipii, promisiuni deșarte sau jumătăți de adevăr, aruncați, vă rog, un ochi aici:

http://ec.europa.eu/regional_policy/en/information/maps/social_progress

Un instrument care ne arată cam pe unde ne situăm, în Europa noastră comunitară. O hartă, un index al dezvoltării sociale, pe regiuni. Rezultat al unui proiect comun al Comisiei Europene, Social Progress Imperative și Orkestra – Basque Institute of Competitiveness.

În format Excel aici.