Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase. Tour @ Alte Oper Frankfurt (2016)

19 Ianuarie 2016. Primul concert pe anul acesta. Bilet cumpărat înainte cu 3 luni. Preț decent, loc decent, la balcon, într-o sală cam de 2500 locuri (Große Saal). Steven Wilson ne-a anunțat că vede în fața ochilor „an exquisite audience in the most exquisite place”, și asta – sînt convins – nu a spus-o doar pentru a gîdila orgoliul localnicilor. Apoi a adăugat, punctînd aparenta inadecvare a sălii: „Do feel free! Express yourself!” (Spun aparentă deoarece omu’ a mai cîntat aici, la Alte Oper, și dacă ar fi crezut că nu iese bine show-ul sigur se muta la Batschkapp sau Jahrhunderthalle.) Publicul l-a ascultat, mai ales în partea a doua a concertului, și s-a manifestat în picioare, lipit de scenă sau mai bine zis îmbrățișînd scena. Pe parcursul concertului, Steven Wilson a stimulat rivalitatea cu Münchenul, aruncînd săgeți spre bavarezii care n-au prea interacționat cu trupa: „Where’s the worst audience? In Munich, of course. When we wanted them to sing along with us, it was a total graveyard”. Sigur că exagera, dar fum fără foc ați mai văzut?

Conform anunțului de presă, concertul a fost gîndit în jurul albumului Hand. Cannot. Erase, apărut în 2015 și conform intuițiilor din propria mea recenzie a ocupat locul 1 în mai toate clasamentele retrospective ale anului 2015 (din UK sau Germania, nu de altundeva). Motiv pentru care tot ce a mai fost interpretat în plus a reprezentat o încîntare pe de o parte, o surpriză pe de altă parte. Și dacă nu ar fi vorba despre Steven Wilson, aș enumera doar piesele care au gravitat în jurul lui Hand. Cannot. Erase. Însă merită trecut în revistă tot concert playlist-ul, căci e interesant cum s-au succedat piesele în partea a doua. Firește, avînd proiectate în fundal imaginile de-acum celebre din videoclipurile lucrate perfect de Lasse Hoile. Așadar, First Regret, 3 Years Older, Hand. Cannot. Erase., Perfect Life, Routine (moment în care pe scenă apare Ninet Tayeb, al cărei țipăt la final de piesă dă o cu totul altă dimensiune poveștii muzicale, pur și simplu paralizînd preț de o secundă sala întreagă…), Home Invasion (intensitatea în creștere), Regret #9, Transience, Ancestral (atît de plină și colorată de Ninet este piesa asta cîntată live, încît atunci cînd am fost întrebat ce piesă e, nu am fost deloc sigur pe mine), Happy Returns, Ascendant Here On… Apoi, după pauză, piese de pe alte albume, unele deja cunoscute din alte formule sub care a mai evoluat Steven Wilson: Drag Ropes (Storm Corrosion), Open Car (Porcupine Tree),  My Book of Regrets (de pe noul și scurtul, dar excelentul album, 4 1/2), Index (venită din Grace for Drowning), Lazarus (pe care a dedicat-o lui David Bowie, profitînd de faptul că și acesta a inserat pe ultimul lui album un Lazăr), Don´t Hate Me (duet Wilson & Tayeb, căci piesa fusese compusă în această idee, dar cei din PT l-au lăsat de izbeliște neparticipînd la părțile vocale ale piesei; aici simt nevoia să îmi exprim convingerea că măcar în concert putea să-i țină partea John Wesley, chitaristul de turneu), Vermillioncore (4 1/2, pam pam), Sleep Together. Și se lasă cortina, așa cum se vede și în scurtul video de mai jos (doar atît am filmat).

A urmat, firește, un bis, encore, spuneți-i cum doriți compus din: Space Oddity, asta a fost surpriza totală și sensibilă – mi s-au umezit ochii! – a unei seri care, în felul acesta, a rămas memorabilă (Ninet Tayeb included), și The Sound of Muzak, oho, o piesă veche, de pe In Absentia (2002), album (alături de Coma Divine) datorită căruia m-am atașat de Porcupine Tree forever.

Cît despre execuție, producție și interacțiune, ce pot spune? Ca minus: în spațiul de față nu era nevoie de creșterea volumului, s-ar fi auzit clar și limpede cu cîțiva decibeli în minus. Nu mă așteptam la așa o eroare, Sir Steven Wilson! Pardon, adevăratul Sir al serii a fost Nick Beggs, bass. Un basist mai mult decît charismatic și priceput, pe care am mai avut ocazia să îl văd în vara lui 2015, cu trupa lui Steve Hackett, în turneul Genesis Revisited. Și atunci, și acum a magnetizat publicul. Mai ales că a avut ocazia să-și etaleze  valențele de vocalist. Unul foarte bun, de altfel. Cunoscătorii îl cunosc din alte trupe: Kajagoogoo sau The Mute Gods. (33 ani despart cele două clipuri!) Clăparul Adam Holzman nu reprezintă o surpriză. Dar trebuie să subliniez că are părți atît de reușite pe albumul Hand. Cannot. Erase. încît nu îmi mai pare atît de rău că nu am apucat să îl văd pe Richard Barbieri, Wunderman-ul claviaturilor la PT. Ajung în acest fel, la minusul acestui concert: absența a doi Aristocrats, adică a bateristului Marco Minnemann și a chitaristului Guthrie Govan, cei doi fiind în turneu iberic și trebuind să fie înlocuiți de Craig Blundell, respectiv Dave Kilminster. Blundell este un baterist extraordinar de bun (e părerea unora de prin Pendragon, Rainbow sau King Crimson, da?), dar nu neapărat pe gustul meu. Îl prefer pe Minnemann, pentru că e mai spontan, mai jazzy, mai colorat. Și simpatic foc. Kilminster e deja ultracunoscut, mai ales grație turneului european al lui Roger Waters din 2013, The Wall, turneu cu ocazia căruia ne-a dat să înțelegem cît de necesar i-ar mai fi acum lui Roger Waters un David Gilmour. Deloc. De, fapt, asta demonstrează și Steven Wilson, și de aia e la fel de bun ca Roger Waters: că atîta timp cît știi să compui și ai ceva a spune, nu contează cine sînt instrumentiștii din jurul tău. Concepția e cea care îl face pe un artist mare. În lipsa ei, artistul rămîne un meșteșugar. Nici asta nu e puțin, right?

Și ca să nu ziceți că-s om rău, iată și un video cu momentul special al serii (filmarea nu îmi aparține):

Advertisements