Despre relativitate, via Christopher Nolan

Pentru că nu pot scrie cronică de film (la filme și fotbal, oricum se pricep toți degustătorii), am să fac referire la un aspect: pe IMDB, util după umila mea părere numai pentru informații referitoare la tech specs și cast, două dintre filmele pe care le-am urmărit recent sînt despărțite, în notare, doar de 0,5 puncte.

Astfel, The Martian (r. Ridley Scott, 2015) are nota 8.1 (pe scara de la 1 la 10), în timp ce Interstellar (r. Christopher Nolan, 2014) are nota 8.6. No, într-o lume în care totul pare cuantificabil (de la scientometrie pînă la titlul de „cel mai bun sportiv al anului”), o astfel de diferență plasează cele două filme cam în aceeași ligă, cu excepția cazului în care criteriul de demarcație al ligilor ar fi nota 8.5. Repet, nu scriu cronică de film; punctez doar cîteva aspecte.

Cele două filme au în comun doi dintre cei mai buni actori hollywoodieni, dar inegali rău în cazul celor două filme: Jessica Chastain și Matt Damon. Chastain mi s-a părut mai bună în filmul lui Nolan, Damon mai bun în filmul lui Scott (cu limite și nuanțe, căci aici are rol principal). Ambii însă inferiori lui Matthew McConaughey – foarte bun. Nu și Anne Hathaway, cam decorativă.

În esență, ambele filme fac vorbire despre despre singurătate, în moduri diferite, avînd la bază ecuații diferite. Despre singularitate, de asemenea. Despre supraviețuire. Despre explorare. Despre specia umană și despre responabilitatea față de ea. Despre relativitatea spațiului, a timpului, a dimensiunilor pe care le măsurăm (superbe și inteligent articulate ondulațiile din filmul lui Nolan!). Despre, poate visul cel mai provocator al omului: de a călători în timp (despre ontologie, cu altă ocazie). Despre destin. Despre cît de mic și de mare este omul deopotrivă.

Da, dar cum o face Nolan și cum o face Scott… Dacă filmul lui Scott este superficial la nivel de scenariu, nu același lucru se poate spune despre cel al lui Nolan, scris de la zero împreună cu fratele său, Jonathan Nolan. Adevărat este că frații Nolan au avut parte de ajutorul unui fizician, Kip Thorne. Le-a ieșit un Interstellar inteligent, profund dacă rîcîi puțintel pojghița imagistică, avînd o coloană sonoră de-a dreptul magnifică, semnată de Hans Zimmer. (Scott a ales o coloană sonoră mizerabilă, fiind de-a dreptul ridicolă insistența pe colecția de muzică a personajului numit Melissa Lewis, interpretată de Chastain.) Pe de altă parte, nici cartea care stă la baza Marțianului nu este una lipsită de valoare: se spune că romanul lui Andy Weir e foarte bine documentat, plin de matematică. Plus că Scott a încercat să producă o poveste cît mai realistă cu putință. Poate de aia nici nu i-a ieșit, căci ceea ce contează la final e rezultatul: nu convinge.

Advertisements