De ce Simfonia nr. 5 a lui Gustav Mahler?

Pentru că e una dintre preferatele mele. Nu sînt nici meloman, nici muzicolog, nici măcar muzician ratat. Și totuși îmi place muzica. De multe feluri și din diferite epoci. Dar dacă adaug că mi s-a spus cîndva că am urechi de tablă, atunci rezultă clar și definitiv că n-ar trebui să scriu sau să vorbesc despre muzică… Urechi de tablă? What does it mean? Afirmația respectivă a fost făcută cu ani în urmă de un bun și sincer prieten, regizorul Alex Condurache, cu referire directă la faptul că mai merg la concerte de sau că mai ascult… jazz. Dacă ar fi știut, însă, că mai ascult și Kreator, de exemplu, sau chiar Hocico, ce ar mai fi spus? Firește, dezbaterea despre muzică poate fi interminabilă. Mă rog, există cronicari sau critici care au răspunsuri definitive și mereu știu „cum se ascultă corect” un compozitor sau o trupă. Îi compătimesc, căci dacă mă gîndesc la Mozart, Lennon sau Glass, aceștia sigur au compus mereu cu gîndul de a fi ascultați „așa cum trebuie”. Și cu asta închei… introducerea.

Cum eu pe Gustav Mahler l-am descoperit prin intermediul Simfoniei nr. 5 (în C minor), sub bagheta dirijorului Rafael Kubelik, e clar că aceasta face parte dintr-un soi de canon personal. Alături de… hm, știu că e important sistemul de referință pentru cititor, care fără un context se poate simți dezorientat. Dar parcă prefer să-i dau cititorului libertatea de a-mi judeca și singur textul, produs al unei minți subînțeles subiective. Căci aici nu dau lecții, nici sentințe. Pur și simplu împărtășesc impresii și experiențe. A, unii dintre cititori mai cunosc școli, curente, influențe, perioade și fragmente din istoria muzicală a lumii. Ba chiar și noțiuni de tehnică a compoziției. Cum ar fi contrapunctul, pe care îl întîlnim și în scrieri literare, cel mai celebru exemplu fiind Punct-Contrapunct al lui Aldous Huxley. În partea a treia a acestei simfonii, Mahler a exploatat foarte intens această tehnică, dusă pe cele mai înalte culmi, se spune, de către Bach.

Dar adevăratul motiv pentru care îmi place această simfonie a lui Mahler e faptul că la fiecare ascultare simt, aud și savurez cum caracterul unitar al compoziției este dat de numeroasele instrumente care participă și pe care le identifici clar pas cu pas: instrumente de suflat (oboi, clarinet, trombon, fagot, flaut, trompetă – mai ales!, corn, tubă), percuție (am numărat vreo 8 elemente), corzi (toate, inclusiv harpa, sună minunat, dar cel mai catifelat și intens puls îl are contrabasul!). Desigur, nu e o structură orchestrală nemaiîntîlnită. Nicidecum. Însă în cazul de față, parcă mai mult decît în alte locuri, sună aproape perfect. Mai ales dacă participă la un program care se deschide, blînd, cu Mozart: Simfonia nr. 23 pentru pian și orchestră în A-dur, avînd-o la pian pe Mari Kodama. O pianistă foarte bine cotată, nu fără temei, cu un repertoriu în care domină, conform caietului de program, Bach, Schumann, Schönberg.

Ei bine, cum spuneam, într-o astfel de succesiune tumultul compoziției lui Mahler se simte mult mai tare, căci orcît de intens ar fi finalul mozartian (amintind cumva de Nunta lui Figaro), nimic nu se compară cu debutul Simfoniei nr. 5 (culmea e că începe cu Trauermarsch, marș funeral),  în care percuția îți trezește toate simțurile și te ține în priză pînă la final, deși pentru Mahler e una dintre cele mai convenționale simfonii. Dar, sub bagheta dirijorului Hermann Bäumer, nici nu am simțit cînd a trecut o oră și un sfert… Mulțumesc Staatstheater Mainz și Orchestrei Filarmonice din Mainz, care, în sfîrșit, a avut în ofertă ceva pe gustul meu.

Cum nu am găsit înregistări video cu orchestra bavareză condusă de Kubelik, am ales spre exemplificare una cu Leonard Bernstein, care a avut sentimente speciale pentru această simfonie:

Advertisements