Un brand sau o familie?

„The North Face” nu e un brand. E o familie. Poate sună ca un clișeu; dar nici că-mi pasă, căci am în spatele acestei afirmații o povestioară dragă mie. De dată recentă.

Se făcea că mă întorceam în ultima duminică a lunii februarie din vacanța de iarnă, de la Innsbruck. Nu am petrecut în vestita și dorita stațiune montană decît ultimele două zile ale unui sejur austriac de 9 zile  (vorbim cu altă ocazie despre punctele atinse cu ocazia respectivă). Am avut de parcurs cu trenul distanța Innsbruck – Wiesbaden, via Kufstein-München-Stuttgart-Mannheim. Adică vreo 615 km, ce aveau să fie parcurse în 6 ore și 39 minute. Chiar așa a și fost, punctualitatea a fost la ea acasă, cu toate că…

Cu toate că în localitatea austriacă Kufstein schimbarea trenului a durat ceva mai mult și mi-a produs o nedumerire, nerostită cu voce tare. Și asta nu din frică, ci din lipsa timpului de reacție. Trenul de München era tras la linia 1 și părea că toată lumea din gară urmează să se urce în el. „Hai mai repede, că iar n-o să prind loc dacă nu mă grăbesc”, îmi zic. (Asta pentru că de la Innsbruck călătorisem în picioare, trenul de Viena fiind hiperaglomerat.) Bun făcut, măresc pasul, dar în primul vagon observ că nu e loc (e plin de femei cu burqa), apoi nici în al doilea (numărul de burqa crește parcă și mai mult), iar la urcarea în al treilea vagon, o doamnă în uniformă, drăguță, avînd desigur ochii verzi, îmi spune că numai pe ușa aceea se poate urca în tren și numai după prezentarea pașaportului către autorități, pe care dintr-o dată încep să le văd cît sînt de prezente: de la poliția federală pînă la controlul feroviar. Arăt buletinul și mă urc în trenul care – iată – urma să treacă din Austria în Germania cîțiva refugiați sirieni. La Rosenheim au fost transferați sub escorta a vreo 6 polițiști fermi și civillizați, cam vreo 40-60 de persoane, bărbați și femei, cu copii foarte mulți. A căror privire nu poate fi descrisă. Ce am văzut în ochii lor? Speranță? Disperare? Gol? Iritare? Melancolie? Frică? Toate la un loc, cred. E unul din acele momente în care căutarea cuvintelor îți usucă gura și simți că te ustură ochii mai tare ca niciodată. Priveliștea care s-a derulat prin fața lor a dispărut în mai puțin de 8-10 minute, timp suficient pentru mine să îmi stăvilesc puținele lacrimi de care sînt în stare cînd mă încearcă o emoție puternică. Și, de asemenea, timp suficient pentru americanul din fața mea să scoată iPhone-ul și să fotografieze un moment poate unic pentru el („They broke my heart…”).

20160228_164457

E momentul serii, căci de la Kufstein pînă la Rosenheim, avusesem parte de o călătorie banal de normală, într-un tren normal de provincie care a oprit la fiecare 5-6 minute prin satele Bavariei, de unde a cules studenți sau schiori amatori. O călătorie marcată de poveștile unui pasager american, pe numele său Giuseppe (52 ani), fiu al unor emigranți catalani, stabiliți în SUA, statul Minnesota. Și cu o pasiune mărturisită numai după ce m-a studiat puțin: a notat geanta tip duffel „The North Face” burdușită, grea și imposibil de pus pe raftul de sus (are un volum de 90 litri), s-a uitat apoi la bocancii din picioare și la softshell-ul de pe mine; după ce mi-a confirmat că locul din fața lui este frei, m-a întrebat dacă vin de la Innsbruck și dacă fac climbing. Am răspuns bucuros: da, respectiv nu. „Well, you see… I like mountains, but not in that way. What I do is pure wandering, trekking, hiking. The Germans would call it Wandern” am completat eu scena cu sfială. „Me too.” m-a liniștit el. „Actually, when I was young I used to try climbing”. Tipul avea, de fapt, la activ altitudini asiatice de 5-6000 metri, cîteva vîrfuri din America de Sud, vulcani de prin Mexic și cîte puțin din Mont Blanc, Matterhorn. Desigur, Rocky Mountains de prin Colorado… Cel mai mult, însă, mi-a lăudat parcul național Gran Paradiso, pe care mi l-a recomandat fără ezitare. (Ai auzit, Bogdan? Facciamo un giro?) Alpii, you know, rămîn cei mai faini…

Îmi mai amintesc că atunci cînd am făcut cunoștință am avut parte de un moment hazliu. Omu’ lucrează în industria IT și mi-a confirmat încă o dată că toate firmele astea au de-a face cu români. (Măcar cu atît să ne lăudăm, chiar dacă mie nu mi se pare ceva excepțional.) Giuseppe a avut numai cuvinte frumoase la adresa colaboratorilor români (pun pariu că asta le zice și polonezilor, și nemților, e normal). Dar a adăugat că îl încurcă ceva: „The only problem is that every Romanian has the same name: Catalin…” Imaginați-vă acum fața mea: „Whaaaat? Are you kiiidding me? Noooo waaaay!” și dau să îi arăt buletinul. „No, no, I believe you” mă temperează el printre hohote autentice de rîs, care îi fac pe ceilalți călători invidioși pe prietenia legată de noi ad-hoc. No, firește că am avut explicații culturale, continuate apoi cu povești personale. Ne-am spus fiecare povestea vieții, cu numeroase digresiuni și clarificări terminologice. Mai ales din partea mea, căci atît de prost am ajuns să vorbesc limbile străine încît le amestec: în loc să spun down jackett, îi ziceam daunen Jacke (purtam amîndoi același model de geacă mid-layer, „The North Face” 800 Pro) ; în loc de I have never been there – cu referire la America – am bolmojit ceva cu „ich bin wasn’t” [wtf? n.aut.] Din păcate, călătoria a durat prea puțin. Dar a fost plină.  La un moment dat am lansat săgeți de pe poziții adverse: pornind de la experiența refugiaților somalezi, repartizați într-un oraș plin de blonzi scandinavi din Montana sau Minnesota (nu mai rețin), omu’ nu părea prea deschis primirii de refugiați („There is mistrust. When mistrust appears all ends not quite well…”) Nedumerirea mea a fost supremă: cum, asta vine din partea cuiva care aparține unei culturi prin excelență etichetată drept „melting pot”? La care mi-a răspuns cu detalii despre cum (nu) se adaptează emigranții Americii… Hm, poate despre asta și este vorba: cine și de ce trebuie să se adapteze? Ce înseamnă cultură? Cutumă? Avem de-a face cu realități sau construcții conjecturale?

Eu zic că totuși sîntem toți o familie, oricît de naiv, hippie sau tezist ar suna… Pornind chiar de la un aspect accidental cum e faptul că preferăm un produs, o marcă mai deosebită, așa cum este „The North Face” (ar putea fi la fel de bine „Patagonia”, zic eu). Și ca să lămuresc statutul meu de posibil fan al mărcii: fără să îmi propun, fără să cunosc istoria mărcii, am ajuns pe nesimțite un posesor mulțumit de produsele lor. Poate chiar susținător al acestei mărci, după ce coechiperii italieni cu care am atacat Alpii Tirolezi (ce fain sună!, în realitate a fost mult mai simplu) mi-au stîrnit curiozitatea povestind despre moartea fondatorului mărcii, Doug Tompkins. Poveste care m-a făcut să învăț puțină istorie și să descopăr cît de multe valori ne pot lega:

Doug Tompkins a murit în 2015, la vîrsta de 72 ani.

Advertisements