La ce-i bun scrisul

Da, oricît de controversat ar fi Harold Bloom, continuu să subliniez că The Western Canon (1994) rămîne fundamental pentru înțelegerea literaturii, căci răspunde simplu la întrebarea simplă De ce scriem?: pentru că vrem să devenim imortali… (De fapt, după lecturarea volumului The Anxiety of Influence, din 1973, tot la aceeași concluzie ajungem.) Iar dacă scriitorii nu vor să recunoască sau pur și simplu nu conștientizează mecanismul (e perfect posibil, nu vă hliziți, cunosc eu cîțiva), o fată simplă, dar profundă, mărturisea asta cînd avea 15 ani, în aprilie 1944. Well, era aproape la o lună după ce ministrul olandez* al educației, culturii și științei, Gerit Bolkestein, a declarat la Radio Oranje (în exil la Londra) că după război se vor aduna mărturiile, jurnalele și volumele scrise sub ocupația nazistă. Așa că Anne Frank va rescrie jurnalul întru posteritate. Dar totuși:

O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit! Și de aceea îi sînt atît de recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a dat la naștere posibilitatea de a mă dezvolta și de a scrie, deci de a exprima tot ce este în mine!

(Jurnalul Annei Frank, versiunea definitivă, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, București: Humanitas, 2011, p. 287)

* V-ați prins că am folosit termenul generic „olandez” intrat în limba curentă (la noi, dar și în alte limbi romanice) cu sensul „neerlandez”, adică locuitor în Țările de Jos, nu doar în provinciile Noord- sau Zuid-Holland. (De aia prefer limbile germanice celor romanice, deoarece niederländische Sprache sau Niederland n-ar lăsa loc de interpretări.) Este că limba e o convenție?

Advertisements