Stare de film alb-negru

Disclaimer: Aceasta nu este o cronică de film. Vă voi direcționa spre cîteva cronici la finalul acestui scurt text.

Un text pe care îl vreau subiectiv. Luați-l ca pe o formă de recomandare. Raportarea la acest film este una prea personală, de aceea șansele să experimentați receptarea la fel ca mine se îndreaptă cumva spre zero. Este vorba despre Blancanieves, film regizat de Pablo Berger și apărut în 2012. O Albă ca zăpada mută, în alb-negru. Că e alb-negru mi se pare atît de firesc, încît nici nu îmi pot imagina de ce cineva ar lansa un film color sau benzi colorate pornind de la basmul Fraților Grimm. Doar că filmul lui Pablo Berger e mai mult decît o ecranizare, ba mai mult poate și decît o adaptare – dacă terminologia și bunul simț nu m-ar obliga să ramîn fidel acestui termen. (Între noi fie vorba, rămîne o adaptare. Pentru că am arătat deja în „Philologica Jassyensia”, no. 21/2015, cum înțeleg eu adaptarea, vizualitatea și intermedialitatea, vă pun aici studiul cu pricina.) De ce ar fi mai mult?

Well, de fapt Blancanieves poate fi o experiență autonomă, chiar dacă jocul intertextual este transparent. E o experiență imersivă într-o lume a cititului pe buze, a ascultării unei muzici care e foarte bine acordată cu stările și evenimentele derulate pe peliculă, cu săgeți și priviri inteligent, difuz, inventiv aruncate în cotloanele unei culturi pe care o numim spaniolă, în sensul cel mai generic și stereotipic (îți cam vine să te gîndești la Ortega y Gasset, Goya sau… Butragueno). Și dacă iubești filmul spaniol sau felul în care regizorii spanioli sondează profunzimile, vei savura în tăcere povestea cu toreadori. Căci da, cei șapte pitici sînt… Sau mai bine, nu, fără spoilers. După umila mea părere, e una dintre acele „bijuterii” care, indiferent de starea cu care te așezi în fața ecranului, te absoarbe pe parcurs inevitabil și iremediabil (are 104 minute). Mai direct spus: e scrutarea simplă, dar care vede esențialul.

Impulsul primar de a vedea acest film însă nu are nimic de-a face cu preocupările mele pentru adaptare sau rescriere filmică a textului literar; cît despre aplecarea spre basm nici nu poate fi vorba… E mai superficial de-atît: e un film în care joacă una dintre actrițele mele preferate, Maribel Verdú. Mai exact María Isabel „Maribel” Verdú Rollán. O actriță pe care am descoperit-o prin anii ‘90, într-un serial spaniol, cam de duzină, al cărui titlu nici nu mi-l amintesc. Însă îmi amintesc privirea ei pătrunzătoare; se pare că, de asemenea, am anticipat fooaarte corect capacitatea ei de a intra în pielea unor personaje foarte diverse, conferindu-le o autenticitate rară. Ceilalți o cunosc din Y tu Mama También (2001, Alfonso Cuarón) sau Pan‘s Labyrinth (2006, Guillermo del Toro). Sau, mai ales, din Belle Epoque (1992, Fernando Trueba) ! O actriță cu opțiuni pe care le înțeleg foarte bine:

she never really answered the call of Hollywood, although she worked with Francis Ford Coppola in “Tetro” (2009). She has “small ambitions,” she admitted. “I only dream of a happy personal life. I am not interested in that world [of glitz and glamour], only in interesting films.

Read more: http://entertainment.inquirer.net/180839/maribel-verdu-is-not-interested-in-hollywood#ixzz43XZMQTe6

Ce să ne mai ascundem după cireș, e o actriță pe care o iubesc și mi-am propus să îi văd filmele. Pe toate, chiar dacă-s vreo 60. Știu că exagerez, dar cum vorbim despre spanioli, e explicabil, nu-i așa?

Cum am mai spus în toate ocaziile, la film și fotbal se pricepe toată lumea, dar eu mă opresc aici. Dacă vreți niște recenzii convingătoare și de bun-simț, le aveți aici: Roger Ebert, Peter Bradshaw, Jorge Latorre. Ultima e cea mai consistentă.

Advertisements