M-a învins sistemul

Nu mă refer la acel sistem invocat ca un fraier de fostul președinte Emil Constantinescu. Ci la ceva muuult mai simplu: Facebook people. Și acum veți spune: „Bine, bă, dar în orice rețea de socializare TU îți alegi friends sau followers, așa că dacă ai ajuns să te plîngi de ei, e problema ta. Grow up, man! Real world is not Schlaraffenland or Cockaygne”.

Bine, știu și eu că Facebook e o replică imperfectă a lumii reale (mulți comentatori îi contestă această virtute, insistînd asupra artificialității relațiilor din social-media): e un spațiu unde, pe lîngă momente și locuri frumoase pe care sîntem tentați mereu să le împărtășim, facem loc tot mai des părerilor de orice fel. Căci românul – dar nu numai! – de cînd s-a născut are păreri despre orice și oricînd: înainte de, în timpul și după alegeri sau referendumuri, despre doctorate, despre autostrăzi, despre vitamine, despre energia nucleară, despre emigranți, despre vaccin, despre conspirații, despre civilizații antice, despre hrana sănătoasă, despre educație, despre fotbal – ho, ho, ho! Dacă am dezbate încă ar mai fi ceva. Dacă ne-am limita la simple afirmații sau sharing iarăși ar fi bine. Dar cred că ne găsim într-un moment în care nu ne mai putem opri din militantism, activism, bășcălie și „părerologie”. Nu credeam să ajung atît de repede să-i dau dreptate lui Umberto Eco: pe net orice idiot are dreptul la o părere, indiferent de gradul său de educație. Ceea ce ar fi cumva suportabil, dacă nu ar avea consecințe nefaste asupra climatului general: o dată emisă o prostie e suficient să ai doi-trei adepți ca să capete validare. Ba mai mult: chiar valoare de adevăr. Indestructibil, definitiv.

Cum niciodată nu mi-a plăcut să mă lupt pentru adevăruri evidente, i-am lăsat pe oameni să își folosească singuri libertatea de a distinge între alb și negru, între bine și rău. Baiul e că oamenii – și mă furnică palma să generalizez, dar mă abțin – au uitat să își folosească organul acela numit creier. Înghit prea ușor idei dintre cele mai trăznite sau de-a dreptul nefaste, care au fost deja mestecate de alții și dovedite ca fiind nocive. Aruncă dejecții, fără pic de autocenzură sau discernămînt. Într-un astfel de spațiu eu nu mai am energie să exprim ceva. Nu pledez pentru o (imposibilă) cenzurare a Internetului, nici pentru o lume uniformizată de vreo reglementare. Deloc. Dar îmi iau libertatea de a mă însoți cu oameni care cred și ei ca eurodeputatul scoțian Alyn Smith, care afirma zilele trecute, într-un context diferit, că

We need cool heads and warm hearts.

În acest scop, prima dintre măsurile pe care le iau cu privire la prezența mea pe Facebook stă sub semnul „Mai răruț, că e mai drăguț”. Iar dacă stau și mă gîndesc la următoarele trei saptămîni (ups!, de fapt două luni), în care am de lucru cît pentru un întreg institut de cercetare și zece comisii de evaluare, poate chiar încetez să mai dau vreo raită pe, totuși!, foarte utila platformă Facebook. Don’t worry, Mark Zuckerberg, căci un client mai puțin activ nu înseamnă pierderi financiare semnificative…

P.S. Normal că fac un astfel de anunț, că nu de lipsă de narcisism am fost suspectat eu vreodată.

Advertisements