Monthly Archives: November 2016

O poveste care nu se termină

Am ales titlul de mai sus doar pentru a nu repeta – plagia? hmvai! – titlul lui Michael Ende, Povestea fără sfîrșit. Căci dezbaterea despre adaptarea cinematografică a unei povești se transformă pe nesimțite într-o… poveste fără sfîrșit. Cum eu despre adaptare și intermedialitate am mai scris, n-are rost o expunere teoretică. Am să mă autocitez, totuși: „mă tem să mă uit la un anumit film”. Săptămîna trecută discutam cu studenții mei despre orizontul de așteptare în contextul adaptărilor cinematografice ale unor texte literare, și le-am mărturisit lipsa mea de curaj cinefil cînd vine vorba despre unul dintre cele mai așteptate filme: A Tale of Love and Darkness, semnat de Natalie Portman. Un film produs în 2015 și existent la raft din 2016, care aștepta de cca. trei luni să fie rulat la cinematograful din dormitorul meu.

Mi-am luat, în sfîrșit, inima-n dinți și am purces la vizionare. Experiența a fost una pozitivă căci așteptarea fusese, după cum sugeram mai sus, circumspect calibrată. Povestea lui Amos Oz e atît de seducătoare încît ai nevoie să îți antrenezi detașarea atît de necesară înțelegerii istoriei narate, a legăturilor umane și sociale, a sentimentelor și percepțiilor existente în povestea lui Oz. Da, da, te seduce și te prinde în mrejele-i atent țesute, dar fără viclenie de către autor. Iar ceea ce e decisiv în text – focalizarea – e aproape imposibil de „asamblat” în film. Ceea ce „vezi” în text s-ar putea „să nu vezi” în film. Duioșia, emoția conștientizată, înțelepciunea, toate sînt subtil instrumentate la nivel de discurs de către Oz… Cel puțin pentru mine, varianta cinematografică a Poveștii lui Amos Oz se anunța ca una dezamăgitoare din cauza fragmentării și decupării la care urma să fie supus textul în proiectul ecranizării sale. Motiv pentru care Natalie Portman mă avertizează în genericul de final: avem de-a face cu „a film based on the novel”, așa cum orice scenarist inteligent își alege restricțiile. Căci fidelitatea, banala fidelitate, pare singura preocupare a cititorilor care-și văd ciopîrțite romanele sau poveștile preferate pe celuloid. Dar oare de ce regizoarea decupează într-un moment bine ales (căci pariul e imprimarea în memorie) și propoziția asta: visele dezamăgesc atunci cînd devin realitate? Semnificația aleasă de Portman poate nu e doar cea istorico-politică, așa cum e ea asumată de Oz:

“Israel is a dream come true and, as such, it is disappointing. The taste of disappointment is not in the nature of Israel, it is in the nature of dreams.” (Amos Oz)

Dacă se referă chiar la visul de „a vedea” cartea prin ochii unui regizor? Glumesc, desigur. Și nu, nu vreau să afirm că filmul ar fi o dezamăgire, deși îl găsesc prea calofil și cumva centrat pe abilitatea inegalabilă a Nataliei Portman de a da viață durerilor și interiorizării Faniei. La rîndul lui, Amir Tessler îl întruchipează foarte reușit pe Amos, copilul. Și nu, filmul nu e atît de trist pe cît decretează recenziile. Trist mi se pare că filmul nu poate fi înțeles decît de cititorii lui Oz. E într-adevăr „scrisoarea de dragoste” a Nataliei Portman, dar nu neapărat către Israel, ci către Amos Oz.

Advertisements

Research Fellowships in Germany — Irina Dumitrescu

Along with Berit Andersson, I’ve put together a list of research fellowships in Germany open to scholars in the humanities, along with a few tips for applying. You can find it at In the Middle here: http://www.inthemedievalmiddle.com/2016/11/research-fellowships-in-germany-for.html

via Research Fellowships in Germany — Irina Dumitrescu

Din nou despre citit

Un simplu semnal: biblioteca personală se bucură de prezența unuia dintre autorii pe care îi citesc cu maximă plăcere. De obicei în The New York Review of Books sau în The Guardian. Este vorba despre Alberto Manguel, al cărui volum A Reader on Reading a apărut, în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu și avînd titlul Un cititor în pădurea din oglindă, la Editura Nemira.

Am ales un citat, pentru a le face poftă unor amici, de la clasă sau de aiurea:

Limitată sau nu, puterea cititorului nu se poate moșteni; trebuie învățată. Deși venim pe lume ca niște creaturi pornite să caute înțelesul a orice, să găsească sens în gesturi, sunete, culori și forme, descifrarea codului comun de comunicare al societății este un talent ce trebuie dobîndit. Vocabularul și sintaxa, nivelurile de înțelegere, redarea sintetizată a unui text, compararea unor texte, toate acestea sînt tehnici ce trebuie predate celor care intră în comunitatea societății, pentru a le oferi întreaga putere a lecturii. Și totuși, ultimul pas din cadrul procesului trebuie învățat de unul singur: să descoperi într-o carte cronica propriei experiențe.

Foarte rar, însă, este încurajată achiziția acestei puteri. De la școlile de elită pentru scribii din Mesopotamia și pînă la mănăstirile și universitățile Evului Mediu și, mai tîrziu, odată cu larga răspîndire a textelor după Gutenberg și în era internetului, lectura la întreaga sa capacitate a fost mereu privilegiul celor puțini. E adevărat, în vremea noastră, majoritatea oamenilor de pe pămînt sînt în mod superficial alfabetizați, capabili să citească un anunț și să semneze un contract, dar doar pentru asta nu-i califică drept cititori. A citi înseamnă să pătrunzi un text și să-l explorezi pînă la maximul capacităților individuale, reposedîndu-l în timpul actului de reinventare. […] Cititul la cea mai înaltă capacitate poate conduce la reflecție și la îndoieli, iar acestea pot duce la obiecții și schimbare. Aceasta, în orice societate, este o inițiativă periculoasă.

Roberto Saviano azi, Orhan Pamuk sau Salman Rushdie ieri i-au dat dreptate lui Manguel.

Björk, neverending love

Nu știu cîți știu cît de mult o iubesc pe Björk. Prietenii apropiați știu. Sau aceia la distanță – dar care îmi cunosc foarte bine gusturile muzicale.

Că nu îmi pot imagina nu doar muzica, ci cultura contemporană fără albumele, filmele și concertele ei e un enunț pe care am să-l repet de cîte ori va fi nevoie. Textele, compozițiile, costumele, vocea și pronunția – un amestec pe care nu accept ca cineva să-l pună sub semnul întrebării. Dar că mi se pare o femeie extrem de senzuală nu v-am spus niciodată, nu-i așa? Acum pot recunoaște asta, căci în 1990 – cînd ea cînta cu The Sugarcubes (acum nu mai există Super Channel) – nu aveam cum să mărturisesc asta. Eram minor, ce naiba!…

De ce mă tem eu

Nu-s filosof, și din acest motiv nu pot scrie un eseu despre frică. Nu o pot face la modul abstract. Nici studii despre reprezentări ale fricii în diverse epoci istorice sau în anumite societăți nu mă văd în stare să întreprind. Of course că scriu sub imperiul noilor zori ai politicii americane. Alegerea lui Donald Trump – era să scriu Duck, dar deja e o poantă ieftină – ca președinte al Statelor Unite ale Americii a provocat un val de reacții care nu se mai oprește. Probabil că peste trei zile sau o săptămînă va fi fiind deja un subiect dezbătut la rece, cu nuanțe și observații pertinente. Dar, acum, la cald, dincolo de bășcălie sau de isterie, aș vrea să mărturisesc că am o temere. O mărturisire ce n-are alt motor decît vanitatea: vreau să rămînă scris aici, ca să am dovada faptului că spun ce gîndesc (Balanțele mereu au dreptate, noi știm asta). Well, victoria lui Donald Trump mă face să cred definitiv că, dincolo de puterea de persuasiune dovedită de omulețul roșcat, decisiv a fost altceva. Decisivă e simpla realitate în care trăiesc majoritățile anului 2016 și cărora le place să audă un anumit discurs. Sună vag și în același timp a truism irelevant. A, să o spun atunci pe șleau: proporția celor care nu mai cred în politicile și discursurile incluzive, de acceptare a Celuilalt, a ajuns la cifra decisivă. Acest segment de populație, fie că vorbim despre Marea Britanie sau Statele Unite, înseamnă un număr suficient de votanți încît să încline balanța de partea aia. Da, e din ce în ce mai evident că populismul (care nici nu mai e de stînga sau de dreapta, căci observ teme și soluții amestecate, descărnate de principii ideologice) cîștigă tot mai mult teren în societățile occidentale. Ce mai! Deja e în careul nostru deja și ne bagă gol după gol.

Temerea mea majoră? Victoria lui Trump legitimează discursul urii. Ura devine un soi de normă discursivă. Bunul simț, respectul, datele factuale sînt numai bune de șters la fund, așa cum a demonstrat-o votul pentru Brexit. E un fel de suspendare a rațiunii să accepți că un discurs de genul acesta poate să ne conducă spre ceva bun. (Dar, hei!, noi ar fi trebuit să știm asta, aici în spațiul carpato-danubiano-pontic, căci noi trăim pe pielea noastră de ani de zile efectele…)

P.S. Știam că lumea e un mediu ostil, că oamenii sînt animale nu doar politice, că trăim în realități multiple, că oamenii știu să citească, dar că nu înțeleg ce citesc. Dar tot mai speram, naivul de mine, să găsim soluții raționale. Azi am învățat să devin pesimist. Adică realist.