De ce mă tem eu

Nu-s filosof, și din acest motiv nu pot scrie un eseu despre frică. Nu o pot face la modul abstract. Nici studii despre reprezentări ale fricii în diverse epoci istorice sau în anumite societăți nu mă văd în stare să întreprind. Of course că scriu sub imperiul noilor zori ai politicii americane. Alegerea lui Donald Trump – era să scriu Duck, dar deja e o poantă ieftină – ca președinte al Statelor Unite ale Americii a provocat un val de reacții care nu se mai oprește. Probabil că peste trei zile sau o săptămînă va fi fiind deja un subiect dezbătut la rece, cu nuanțe și observații pertinente. Dar, acum, la cald, dincolo de bășcălie sau de isterie, aș vrea să mărturisesc că am o temere. O mărturisire ce n-are alt motor decît vanitatea: vreau să rămînă scris aici, ca să am dovada faptului că spun ce gîndesc (Balanțele mereu au dreptate, noi știm asta). Well, victoria lui Donald Trump mă face să cred definitiv că, dincolo de puterea de persuasiune dovedită de omulețul roșcat, decisiv a fost altceva. Decisivă e simpla realitate în care trăiesc majoritățile anului 2016 și cărora le place să audă un anumit discurs. Sună vag și în același timp a truism irelevant. A, să o spun atunci pe șleau: proporția celor care nu mai cred în politicile și discursurile incluzive, de acceptare a Celuilalt, a ajuns la cifra decisivă. Acest segment de populație, fie că vorbim despre Marea Britanie sau Statele Unite, înseamnă un număr suficient de votanți încît să încline balanța de partea aia. Da, e din ce în ce mai evident că populismul (care nici nu mai e de stînga sau de dreapta, căci observ teme și soluții amestecate, descărnate de principii ideologice) cîștigă tot mai mult teren în societățile occidentale. Ce mai! Deja e în careul nostru deja și ne bagă gol după gol.

Temerea mea majoră? Victoria lui Trump legitimează discursul urii. Ura devine un soi de normă discursivă. Bunul simț, respectul, datele factuale sînt numai bune de șters la fund, așa cum a demonstrat-o votul pentru Brexit. E un fel de suspendare a rațiunii să accepți că un discurs de genul acesta poate să ne conducă spre ceva bun. (Dar, hei!, noi ar fi trebuit să știm asta, aici în spațiul carpato-danubiano-pontic, căci noi trăim pe pielea noastră de ani de zile efectele…)

P.S. Știam că lumea e un mediu ostil, că oamenii sînt animale nu doar politice, că trăim în realități multiple, că oamenii știu să citească, dar că nu înțeleg ce citesc. Dar tot mai speram, naivul de mine, să găsim soluții raționale. Azi am învățat să devin pesimist. Adică realist.

Advertisements