O poveste care nu se termină

Am ales titlul de mai sus doar pentru a nu repeta – plagia? hmvai! – titlul lui Michael Ende, Povestea fără sfîrșit. Căci dezbaterea despre adaptarea cinematografică a unei povești se transformă pe nesimțite într-o… poveste fără sfîrșit. Cum eu despre adaptare și intermedialitate am mai scris, n-are rost o expunere teoretică. Am să mă autocitez, totuși: „mă tem să mă uit la un anumit film”. Săptămîna trecută discutam cu studenții mei despre orizontul de așteptare în contextul adaptărilor cinematografice ale unor texte literare, și le-am mărturisit lipsa mea de curaj cinefil cînd vine vorba despre unul dintre cele mai așteptate filme: A Tale of Love and Darkness, semnat de Natalie Portman. Un film produs în 2015 și existent la raft din 2016, care aștepta de cca. trei luni să fie rulat la cinematograful din dormitorul meu.

Mi-am luat, în sfîrșit, inima-n dinți și am purces la vizionare. Experiența a fost una pozitivă căci așteptarea fusese, după cum sugeram mai sus, circumspect calibrată. Povestea lui Amos Oz e atît de seducătoare încît ai nevoie să îți antrenezi detașarea atît de necesară înțelegerii istoriei narate, a legăturilor umane și sociale, a sentimentelor și percepțiilor existente în povestea lui Oz. Da, da, te seduce și te prinde în mrejele-i atent țesute, dar fără viclenie de către autor. Iar ceea ce e decisiv în text – focalizarea – e aproape imposibil de „asamblat” în film. Ceea ce „vezi” în text s-ar putea „să nu vezi” în film. Duioșia, emoția conștientizată, înțelepciunea, toate sînt subtil instrumentate la nivel de discurs de către Oz… Cel puțin pentru mine, varianta cinematografică a Poveștii lui Amos Oz se anunța ca una dezamăgitoare din cauza fragmentării și decupării la care urma să fie supus textul în proiectul ecranizării sale. Motiv pentru care Natalie Portman mă avertizează în genericul de final: avem de-a face cu „a film based on the novel”, așa cum orice scenarist inteligent își alege restricțiile. Căci fidelitatea, banala fidelitate, pare singura preocupare a cititorilor care-și văd ciopîrțite romanele sau poveștile preferate pe celuloid. Dar oare de ce regizoarea decupează într-un moment bine ales (căci pariul e imprimarea în memorie) și propoziția asta: visele dezamăgesc atunci cînd devin realitate? Semnificația aleasă de Portman poate nu e doar cea istorico-politică, așa cum e ea asumată de Oz:

“Israel is a dream come true and, as such, it is disappointing. The taste of disappointment is not in the nature of Israel, it is in the nature of dreams.” (Amos Oz)

Dacă se referă chiar la visul de „a vedea” cartea prin ochii unui regizor? Glumesc, desigur. Și nu, nu vreau să afirm că filmul ar fi o dezamăgire, deși îl găsesc prea calofil și cumva centrat pe abilitatea inegalabilă a Nataliei Portman de a da viață durerilor și interiorizării Faniei. La rîndul lui, Amir Tessler îl întruchipează foarte reușit pe Amos, copilul. Și nu, filmul nu e atît de trist pe cît decretează recenziile. Trist mi se pare că filmul nu poate fi înțeles decît de cititorii lui Oz. E într-adevăr „scrisoarea de dragoste” a Nataliei Portman, dar nu neapărat către Israel, ci către Amos Oz.

Advertisements