Monthly Archives: December 2016

Ziua în care nu am fost român

Prin luna iulie a acestui an – încă sîntem în 2016 -, am decis că trebuie să ajung în capitala fotbalului, adică la Madrid. În calitate de fan nu de ieri, de azi al Realului, trebuia neapărat să ajung la templul Estadio „Santiago Bernabéu”. A, mai era ceva: și Cervantes și Shakespeare au murit in 1616. Motiv pentru care, pe lîngă multe alte manifestări, la Biblioteca Națională a Spaniei puteai vizita – între aprilie și septembrie – o expoziție intitulată Los Amores a Shakespeare. Sus primeros traducciones en España.

Bun făcut, mi-am luat bilet de avion pentru un zbor în august, am găsit o cazare ieftină pe Gran Via, în buricul tîrgului, și cu o seară înainte de decolare, mi-am făcut check-in-ul prin aplicația de smartphone a Lufthansei. Natürlich, mi-am ales un loc la fereastră, căci era ultima oară (hm, cine știe?!) cînd urma să mai zbor pe deasupra celor două orașe în care am locuit și predat aproape doi ani: Mainz și Wiesbaden. De pe culoar, le zic celor doi pasageri de pe același rînd de scaune Guten Tag, entschuldigen Sie mich… , ăia intuiesc și se ridică pentru a-mi face acces la locul meu de la fereastră. No, detaliile procedurale le cunoașteți, n-are rost să continuu. Gata, decolăm, iar eu, așezat strategic pe partea dreaptă, reușesc să arunc o privire curioasă spre locuința mea efemeră, de la o altitudine care tot dospea și creștea… Firește că în timp ce aeronava urca spre nori, eu fotografiam în rafală în lumina caldă a serii, căutînd cadre cît mai clare –  ceea ce vă doresc și dumneavoastră, cu rugămintea să îmi dați de știre dacă reușiți. Gut, în tot acest răstimp, pasagerii de lîngă mine – ăia pe care îi ridicasem ca să mă așez la locul meu – au cam început să vorbească între ei, exact în limba și graiul din citatele de mai jos:

– Mă, e frig, ce proastă am fost că am pus geaca sus în bagaj. / – Da, draga miea, și mie mi se pare că e cam rece. Uite și la ăsta, s-a apucat să pozeze cu smartu’. Nu o să-i iasă nimic, deja se face întuneric. Și din cauza lui nu vedem noi nimic pe geam. Fraeru’. / Lasă, puișor, că încep ăștia serviciul la bord și o să mîncăm, poate bem ceva.

Firește, în scurt timp blondele însoțitoare de bord ale Lufthansei – nein, not that Heidi – ne-au adus meniul zilei (nu-mi amintesc prea bine, dar cred că a fost ceva piept de pui cu piure sau paste); motiv numai bun pentru a începe iarăși comentariile:

– Băi, e cam rece porția mea, a ta cum e? / Măă, a mea e cam fierbinte, și mi se pare că e și cam prea sărate. Ăla ce e? Unt? Așea ca aperitiv, pă chifla aia merge. Cum e vinul, pui? / Dragă, mi se pare ieftineală și e cam sec așea, mai bine luam drecului un alb sau whiskey. Dacă au zgîrciții ăștia.

Sătul, mi-am pus niște muzică în căști după cina rapidă și paharul de Dornfelder (soiul ăsta se oferă în Lufthansa; adaug doar că e mult mai bun meniul decît în subsidiara Austrian Airlines, care m-a pus să aleg între o clementină și o ciocolățică într-o cursă de seară). Așadar, avînd în urechi acordurile Vetusta Morla, nu am mai fost atent la nenea de lîngă mine, deși afișa la mînă un ceas care îmi păruse inițial un Panerai Marina Luminor. Nu, nu era. Și tănțica oricum tăcuse, căci s-a pus pe dormit, parcă pentru a nu simți frigul (știți comutatorul ăla de sus, nu? de acolo închizi fluxul de aer condiționat). Anyway, după ce „am zărit în zare”, mult în dreapta, un fel de Atlantic – chiar era golful Biscaya -, mi-am scos tableta ca să mai citesc cîteva pagini electronice. Moment în care îl aud iar pe vecin:

– Băi, ăsta în ce limbă citește? Ce nație o fi? / Habar n-am, nu văd prea bine, pare engleză. Deci ar putea fi orice.

No, vedeți, cu ocazia asta am aflat că – oricît m-aș strădui – nu par român. Hm, eu credeam că moaca mea nu poate fi decît de român. Mai uitați-vă o dată la fotografia mea…

P.S. Cînd Zainab – doctorandă la New York University – sugera că figura mea ar fi a unui afgan, am crezut că-și bate joc de mine. De fapt, era un compliment. I love her!