Also, mon amour

Mi-ar plăcea să fiu cronicar de film, mi-ar plăcea ca măcar prietenii mei să țină cont de recomandările mele cinefile, mi-ar plăcea să fiu citat, căci de vanitate nu duc lipsă nici eu. Glumesc, firește… Prefer libertatea de a scrie numai despre lucrurile care au semnificație pentru mine. Fie că e vorba despre o carte, un autor, o întîmplare sau un film.

Proaspăt vizionat, argintiul urs de la Berlinala din acest an, Ana, mon amour este un astfel de film: impresionant. Nu neapărat la nivel de discurs, și afirm asta în pofida faptului că nu am citit Luminița, mon amour al lui Cezar-Paul Bădescu, punctul de plecare al acestui film. Așadar nu pot evalua dacă și pînă unde avem de-a face cu o adaptare mai mult sau mai puțin reușită, provocatoare. Și dacă tot am început cu referiri la discurs, sînt dator să semnalez minusurile scenariului: nu cronologia scenelor mi se pare inadecvată (de asta doar cititorii sau spectatorii leneși se pot plînge). Și nici nuditatea erotică (da, există și altfel de nuditate) așa-zis excesivă, ci lungimea scenelor. Nu faptul că regizorul alege – în scop demonstrativ și explanatoriu – să arate pe peliculă păr pubian, reziduri defecate sau spermă e discutabil, ci tăietura ușor cam lungă a acestor acte. Sînt de părere că în film ai voie să arăți orice, poate chiar totul, cu condiția să fii coerent și să folosească argumentării. Iar în cazul filmului lui Netzer, avem de-a face cu o investigație cît se poate de coerentă a felului în care un bărbat și o femeie își împart existența. E vorba totuși de natura complexă, profundă și (ne)controlabilă a relațiilor interumane, a mecanismelor mai mult sau mai puțin vizibile prin care oamenii își justifică alegerile. Cît e iubire? Cît e dependență? Cît e calcul? Cît e conștiență?

Introspecția la care te invită Ana, mon amour e de durată. Personal, scriu aceste rînduri la cîteva ore bune – care se vor transforma în zile – de la terminarea filmului și mărturisesc că nu m-am gîndit la nimic altceva decît la rolul pe care îl joacă în existența noastră sexualitatea, influența părinților, a paradigmelor diferite de cunoaștere, a … Evident că te recunoști în anumite situații pe care filmul le exploatează, căci e ca și cum te-ai uita într-o oglindă ciobită, care reflectă parțial și incongruent experiențele tale cele mai intime. Fie ele cu un om pe care l-ai iubit și cu care ai împărțit nopți și zile, fie cu părinții (naturali sau nu), fie cu slujitori ai bisericii. Ironia, în doze inegale – în funcție de temă: autoerotismul, spovedania, confesiunea psihoterapeutică – nu face decît să echilibreze efortul introspectiv la care este provocat spectatorul. Nu e un film de sîmbătă seara dacă ești comod. Dar e un film necesar dacă vrei să te cunoști. Eu doar m-am recunoscut.

Că Vlad Ivanov joacă excepțional, că Marius Postelnicu duce în spate bine de tot povara tipologică sînt realități care deja au fost remarcate. Carmen Tănase e convingătoare și ea. Dar că Diana Cavallioti dă expresie unui spectru aproape complet de abandonuri și căderi, exaltări și răceli trebuie subliniat și repetat de fiecare cronică.

Advertisements