Author Archives: mr. constantinescu

Iarăși despre limbi

Bună dimineața, stimate cititoare și stimați cititori.

Am ales să aștern în această dimineață cîteva precizări și comentarii, provocate de lecturarea unei „recenzii” de o pagină (!) publicată de „Observatorul cultural” – una dintre cele două publicații tipărite pe care le mai cumpăr. E drept că materialul cu pricina putea fi citit online, dar știți cum e: sunetul foii de ziar, cerneala care-ți mai rămîne uneori pe degete…

IMG_2364

Așadar, sub semnătura lui Andrei Zbîrnea, la pagina 23, este publicat materialul intitulat Sólstafir, variațiuni într-o limbă inventată, cumva dedicat celui mai recent album al trupei amintite mai sus, un album pe care eu îl găsesc ceva mai rafinat decît precedentele, pe numele său Berdreyminn. Am pus ghilimele termenului recenzie, deoarece doar un paragraf din patru îi este dedicat albumului. Să ne înțelegem, structural nu ar fi o problemă. Doar că – extrem de bine intenționat – autorul, cautînd să configureze onest un context mai larg al felului în care înțelegem muzica islandeză, ajunge să aștearnă în preambulul foarte lung o propoziție care m-a descumpănit atît de tare încît era să renunț la lectură:

Lucrurile au devenit și mai complicate atunci cînd m-am apropiat de noul val muzical provenit din Islanda. Multe dintre trupele pe care le-am ascultat folosesc și limba maternă în propriile compoziții. Altele nu cîntă în nici o altă limbă decît islandeza. Múm, Sigur Rós, Samaris, Sólstafir și, nu în cele din urmă, legendara Björk sînt doar cîteva exemple.

Mă refer la ultima propoziție. Cum? Samaris, Björk, Sólstafir cîntă numai în islandeză? Well… întîmplarea (sau nu :D) face ca eu să cunosc toate numele de mai sus. Cei mai mulți știu bine că Björk nu e deloc exemplul cel mai potrivit pentru aserțiunea de mai sus:

Cît despre celelalte nume, nu mă voi apuca să le popularizez discografiile complete, însoțite de versuri. Pun doar link-uri care ilustrează că a cînta ȘI în altă limbă decît islandeza este de fapt o regulă:

Să fi vrut autorul să spună altceva, așa cum am eu o bănuială? Posibil, dar ceea ce se înțelege e ceea ce se înțelege.

Și nu, nu fac asta pentru a-mi dezvălui playlist-ul sau pentru a-mi sublinia încă o dată în plus caracterul de ascultător de „nișă” atît de reproșat de un bun prieten. Nu, fac asta cu dragoste – de aceea Björk apare cu cîntecelul de mai sus – și cu bucurie. O bucurie generată de faptul că astfel de artiști sînt pomeniți și, de ce nu?, popularizați de revistele noastre culturale (Aron Biro face asta de mult timp în „Dilema Veche”).

Și tot din spirit de comuniune,  mai adaug o observație. Nu se poate ca în ediția datată 24-30 august 2017 (Nr. 886, Anul XVIII/serie nouă), recenzia să se încheie astfel:

Dacă nu i-ați văzut la Sibiu în 2016, aveți șansa de a-i cunoaște pe islandezi la Festivalul Rockstadt Extreme Fest, între 10 și 13 august [subl. n.], la Rîșnov. Remarcabilă audiție!

Cum să nu se poată?! Iată că se poate!

Advertisements

Cea mai faină dedicație

De mult timp nu am văzut o dedicație mai jucăușă și plină de adevăr. O captatio benevolentiae mai mult decît adecvată. Îi aparține lui Stephen M. Tomecek și deschide volumul Experimenting with everyday science: Art and architecture, 2010, NY: Chelsea House/Infobase Publishing. Iat-o:

In memory of Leonardo, Raphael, Michelangelo, and Donatello — four great masters who not only inspired countless artists, but also served
as role models for four equally impressive ninja turtles.

51xae3qtbjl-_sx383_bo1204203200_

Ce mai e de făcut în Tirol?

După ce am mers cu trenul, cu mașina, cu telecabina și funicularul, cu piciorul și bocancul pe Nordkette, fie vara, fie iarna, ce mi-aș mai putea dori să fac în Tirol?

Well, ia să vedem ce au făcut alții, aici.

Eh, de fapt, dacă îți instalezi cartierul general la Innsbruck, poți face toate sporturile. Și multe alte lucruri faine, dar nu despre ele vorbim aici.

Autorii mei preferați?

Cu precizarea că sînt un povestitor prost, adică fără memoria detaliilor sau a cauzalităților (pe care le rețin numai cînd mă antrenez), reiau aici un răspuns dat recent la întrebarea „În afara autorilor pe care îi predai, ție ce alți autori îți plac?”…

Mențiunea de mai sus trebuia făcută neapărat, căci deunăzi am narat și parafrazat din memorie primele rînduri dintr-unul dintre volumele mele preferate, scris de unul dintre cele mai spectaculoase personaje ale vremurilor noastre: Roberto Saviano. Din Gomora, mai exact. Tradusă la noi în 2009, de Corina Petroff și Adriana Stănescu pentru Editura Univers: Gomora. O călătorie în imperiul economic și în visul de dominație al camorrei.

Și cum să nu te captiveze un autor care începe cadențat, puternic și insolit? Prima pagină, primul capitol:

Containerul se legăna în timp ce macaraua îl muta pe vapor. Ca și cum ar fi plutit în aer, sprider-ul, mecanismul cu care se agață containerul de macara, nu reușea să stăpînească mișcarea. Ușile prost închise se deschiseră și începu să plouă cu zeci de trupuri. Păreau manechine. Dar pe pămînt capetele se spărgeau, ca și cum ar fi fost cranii adevărate. Și chiar erau cranii. Ieșeau din container bărbați și femei. Chiar și cîte un copil. Morți. Congelați, așezați unii peste alții. În rînd, stivuiți precum heringii în cutie. Erau acei chinezi care nu mor niciodată. Nemuritorii care își trec documentele de la unul la altul. Iată unde sfîrșiseră. Trupurile pe care fanteziile cele mai îndrăznețe și le imaginau gătite prin restaurante, îngropate în grădinile de pe lîngă fabrici, aruncate în gura Vezuviului. Erau acolo. Cădeau cu zecile din container, cu numele notat pe o bucățică de carton legată cu o sforicică în jurul gîtului. Puseseră cu toții bani deoparte pentru a fi îngropați în orașele lor din China. Li se lua un procent din salariu, în schimb li se garanta o călătorie de întoarcere, atunci cînd mureau. Un loc într-un container și o groapă într-un petic de pămînt chinezesc.

(Roberto Saviano, Gomora, 2009, București, Univers: 9.)

Saviano, Rushdie

Roberto Saviano și Salman Rushdie: ‘Free Speech and Lawless Violence’, conferință la Academia Regală, Stockholm, 25 noiembrie 2008. Photo credit: Claudio Bresciani/AFP/Getty Images)

P.S. Aaa, că și ecranizările merită urmărite, fie ele lung-metraj (2008) sau serial (2014), e un adevăr cît se poate de evident. Vom vorbi cu altă ocazie, poate, despre formulele de adaptare ale lui Matteo Garrone și ceilalți patru regizori.

Dickens despre procese

Micuțul reclamant sau pîrît, căruia i s-a făgăduit un cal nou de lemn cînd se va soluționa procesul Jarndyce, a crescut, a avut un cal adevărat, și a trecut în trap pe cealaltă lume.

(Charles Dickens, Casa umbrelor, traducere și note de Costache Popa, Iași: Polirom, 2016: 14)

Cred că asta înseamnă să fii scriitor înzestrat… Cu condiția să ai parte și de un traducător bun.

Cum mi-am petrecut sfîrșitul Paștelui

Pe scurt: cu Jonna Lee. Sau ionnalee. Sau iamiamwhoiam. Cum așa? De unde pînă unde?

Ei, totul a început cu… Coachella Festival. Mai corect spus: Coachella Valley Music and Arts Festival 2017, transmis live pe trei canale de YouTube. Un fenomen, nu doar un simplu festival pe care încearcă să îl copieze organizatorii cu caș la gură… Despre ce și cum la Coachella puteți citi aici un material din „New Yorker”, avîndu-l în centru pe Paul Tollett, creierul acestei minunate întîmplări californiene pe care o puteți urmări și în week-end-ul 21/23 Aprilie. Live, repet, pe trei canale YouTube.

C9NG1wOUwAAruNl

Well, revenind la Jonna Lee, lucrurile sînt simple. Urmărind evoluția norvegienilor de la Röyksopp, mă întrebam alături de un foarte bun prieten cine e de data asta pe scenă, alături de Svein Berge și Torbjørn Brundtland: Robyn? Jonna Lee? Karin Drejer Andersson? Susanne Sundfør? Anneli Drekker? (Nu că le-am cunoaște pe toate colaboratoarele ăstora, dar ne-a ajutat www-ul să ne punem această întrebare.)

După identificarea Jonnei Lee, ei bine, după acest moment mai mult decît important, a urmat… revelația. Am descoperit încă o dată – probabil a mia oară – cît de special este din punct de vedere muzical Nordul… Îi spun Nord, căci trasarea unor granițe de exemplu între Norvegia black-metal-ului și jazz-ului contemporan și Suedia death-metalul-ui și muzicii electronice (chillwave, ethereal, dark ambiental pop sau noir electronic bla, bla) ar fi doar una convențională și instrumentală. Și de ce să nu includem în aceeași paradigmă Finlanda unora ca Sentenced, Amorphis sau Swallow the Sun? Sau faroezele insule ale lui Eivør? Sau Islanda celor de la Solstafir sau Björk? Danemarca lui King Diamond ce minus ar avea? Ei bine, trebuie să recunosc – tot a mia oară – că nu știu dacă există mulți artiști sau case de producție de prin cartierele din Göteborg, Stockholm, Bergen sau Jyväskylä (oare oi fi scris corect?) care să mă dezamăgească. E un mediu muzical care mereu nu te va surprinde: originalitatea, insolitul, profunzimea sau invizibilul făcut vizibil fac casă bună.

No, după acest ocol contextual, hai să vă arăt de ce îmi place Jonna Lee. Jonna Emily Lee Nilsson mai exact, născută în Linköping, pe 3 octombrie. (Ei, o Balanță este cel mai bine înțeleasă tot de o Balanță.) Are o biografie destul de interesantă, cu o fugă de acasă, cu pendulări între Londra (alta e scena indie aici…) și Stockholm, cu încercări de a înțelege lumea, dar și cu o serie de recunoașteri a modului ei de a scrie și produce muzică: nominalizată și cîștigătoare a unor premii MTV O Music Awards și Grammis (ho, nu săriți, e vorba de premiile suedeze, am scris bine), pentru creativitate și inovație.

Discografia nu e nici stufoasă, nici umflată de nevoia de vînzări. Deocamdată. Jonna Lee a lansat albumele 10 Pieces, 10 Bruises (2007), This War (EP 2008), This is Jonna Lee (2009), iar sub identitatea iamamiwhoami a lansat bounty (album digital, 2010-2011, în 2013 ca CD fizic), IN CONCERT, „online concert installation” după cum îi spune, și album (2010), kin (2012), BLUE (2014), CONCERT IN BLUE, concert online și album live (2015). Și-a dorit majuscule, am scris cu majuscule!

iamamiwhoami a început în 2009 ca un proiect online audiovizual, realizat de Jonna Lee și Claes Björklund. Upload-ul a fost însoțit de mailuri pe adresa jurnaliștilor muzicali, a bloggerilor, trimise de pe o adresa anonimă, motiv pentru care s-a crezut că în spatele proiectului ar sta nume ca Björk, Goldfrapp, Trent Reznor sau… Lady Gaga, ba chiar Christina Aguilera. Ha, ha! Sau mai corect: ah! Despre secretul care face miezul campaniei de marketing și imagine a Jonnei Lee s-a scris deja suficient de mult, astfel încît astăzi lucrurile sînt mai mult decît clarificate. De aceea, acum cea de urmărit este ionnalee, numele sub care activează mai nou, cu un material nou:

Pe lîngă numeroasele video-uri legale de pe YouTube (responsabil de imaginile superbe și de cinematografie este John Strandh), există o colecție și pe iTunes care poate fi încercată în căști. Spotify sau Apple Music oferă și ele posibilitatea să parcurgeți discografia.

Vă las să urmăriți un concert din 2014. Iar dacă aveți timp pentru a face o călătorie prin lumea Jonnei, plină de referințe mitologice și folclorice, găsiți toate videoclipurile aici. Neapărat, încă o dată spun, urmăriți-l și pe John Strandh, fără de care imageria ar fi fost altfel.

P.S. Orice asemănare cu Cocteau Twins… nu e întîmplătoare. 😉