Category Archives: Cărți

Cea mai faină dedicație

De mult timp nu am văzut o dedicație mai jucăușă și plină de adevăr. O captatio benevolentiae mai mult decît adecvată. Îi aparține lui Stephen M. Tomecek și deschide volumul Experimenting with everyday science: Art and architecture, 2010, NY: Chelsea House/Infobase Publishing. Iat-o:

In memory of Leonardo, Raphael, Michelangelo, and Donatello — four great masters who not only inspired countless artists, but also served
as role models for four equally impressive ninja turtles.

51xae3qtbjl-_sx383_bo1204203200_

Advertisements

Autorii mei preferați?

Cu precizarea că sînt un povestitor prost, adică fără memoria detaliilor sau a cauzalităților (pe care le rețin numai cînd mă antrenez), reiau aici un răspuns dat recent la întrebarea „În afara autorilor pe care îi predai, ție ce alți autori îți plac?”…

Mențiunea de mai sus trebuia făcută neapărat, căci deunăzi am narat și parafrazat din memorie primele rînduri dintr-unul dintre volumele mele preferate, scris de unul dintre cele mai spectaculoase personaje ale vremurilor noastre: Roberto Saviano. Din Gomora, mai exact. Tradusă la noi în 2009, de Corina Petroff și Adriana Stănescu pentru Editura Univers: Gomora. O călătorie în imperiul economic și în visul de dominație al camorrei.

Și cum să nu te captiveze un autor care începe cadențat, puternic și insolit? Prima pagină, primul capitol:

Containerul se legăna în timp ce macaraua îl muta pe vapor. Ca și cum ar fi plutit în aer, sprider-ul, mecanismul cu care se agață containerul de macara, nu reușea să stăpînească mișcarea. Ușile prost închise se deschiseră și începu să plouă cu zeci de trupuri. Păreau manechine. Dar pe pămînt capetele se spărgeau, ca și cum ar fi fost cranii adevărate. Și chiar erau cranii. Ieșeau din container bărbați și femei. Chiar și cîte un copil. Morți. Congelați, așezați unii peste alții. În rînd, stivuiți precum heringii în cutie. Erau acei chinezi care nu mor niciodată. Nemuritorii care își trec documentele de la unul la altul. Iată unde sfîrșiseră. Trupurile pe care fanteziile cele mai îndrăznețe și le imaginau gătite prin restaurante, îngropate în grădinile de pe lîngă fabrici, aruncate în gura Vezuviului. Erau acolo. Cădeau cu zecile din container, cu numele notat pe o bucățică de carton legată cu o sforicică în jurul gîtului. Puseseră cu toții bani deoparte pentru a fi îngropați în orașele lor din China. Li se lua un procent din salariu, în schimb li se garanta o călătorie de întoarcere, atunci cînd mureau. Un loc într-un container și o groapă într-un petic de pămînt chinezesc.

(Roberto Saviano, Gomora, 2009, București, Univers: 9.)

Saviano, Rushdie

Roberto Saviano și Salman Rushdie: ‘Free Speech and Lawless Violence’, conferință la Academia Regală, Stockholm, 25 noiembrie 2008. Photo credit: Claudio Bresciani/AFP/Getty Images)

P.S. Aaa, că și ecranizările merită urmărite, fie ele lung-metraj (2008) sau serial (2014), e un adevăr cît se poate de evident. Vom vorbi cu altă ocazie, poate, despre formulele de adaptare ale lui Matteo Garrone și ceilalți patru regizori.

Dickens despre procese

Micuțul reclamant sau pîrît, căruia i s-a făgăduit un cal nou de lemn cînd se va soluționa procesul Jarndyce, a crescut, a avut un cal adevărat, și a trecut în trap pe cealaltă lume.

(Charles Dickens, Casa umbrelor, traducere și note de Costache Popa, Iași: Polirom, 2016: 14)

Cred că asta înseamnă să fii scriitor înzestrat… Cu condiția să ai parte și de un traducător bun.

O traducere și un traducător bun

Nu știu alții cum sînt, dar eu cînd mă întîlnesc cu o traducere bună simt nevoia să împart bucuria și cu alți cititori. Mai ales cînd e vorba despre poezie. Căci nu e meșteșug ușor să traduci poezie. Ce spun eu meșteșug? Poezia cere poezie…

Cum plecat am fost din țară timp de aproape doi ani, am ratat lansarea traducerii în română a volumului Liebesgedichte a lui Berltolt Brecht. Sub titlul Cum cucerești un înger, Editura Art a publicat poemele erotice brechtiene, în superba traducere a lui Horațiu Decuble. Cum sugeram mai sus, Decuble nu e doar traducător. Cine îl cunoaște știe că a debutat în 1988 în revista ieșeană „Dialog”, iar în 2001 și-a reunit poeziile în volumul Epistole și… alte poeme.

Cum cucerești un înger. Poeme erotice (traducere din limba germană, tabel cronologic și postfață de Gabriel Horațiu Decuble, București: Editura Art, 2015) e un volum de poezie – ba nu, e acel volum – care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui îndrăgostit. Îndrăgostit de poezie, la ce altceva vă gîndeați?

cum-cuceresti-un-inger-poeme-erotice_1_fullsize

Über die Vitalität

1

Die Hauptsache ist die Vitalität

Die habt ihr nach Branntweingenuß

Ein gesundes junges Weib, das geht

Auf die Vitalität, weil es muß.

2

Die Weiber liegen zu Klumpen geballt

Die Peitsche nehmt mit ihnen ins Bett!

Doch geht’s auch im Grünen: das heißt, es geht halt

mit der nötigen Vitalität.

3

Die Vitalität, die schafft es auch

Beim dümmsten Engel. Die Vitalität.

So daß er euch rasend auf seinem Bauch

Um die letzten Dinge anfleht.

4

Die Vitalität, sie befaßt sich nicht

Mit der Seele und dem Gemüt

sie befaßt sich mehr mit dem zweiten Gesicht

Und dem Weib als Gestüt.

5

Der Vitalität sind die Folgen egal

Die Vitalität mach sich alles bequem.

Es gibt keine Hemmung. Zum Beispiel Baal

War als Mensch nicht angenehm.

(Darum bitt ich Gott früh und spät

Um Vitalität.)

Despre vârtute

1

Cînd vine vorba, și nu-i șagă, de vîrtute,

Dă-i cu coniac, că n-o obții pe nebăute.

Altfel, muierea mai tînără, cu nurii

Ei, ți-o scoală, c-așa-s legile naturii.

2

Muierile-s inerte, cum stau ghemotoc,

Luați dar’ și biciul  după voi în pat!

Ba chiar și-n bălării: nu-i chestie de noroc

Unde și cum, ci de vîrtute, garantat.

3

Face posibilă, vîrtutea, și rezolvarea scurtă

A celui mai tembel din îngeri. Huit! și leop! –

Parcă-l și vezi aterizat pe burtă

Cum te imploră să-l mîntuiești cu dop.

4

Vîrtutea nu stă-n suflet ți nu dă stări de grație,

Chiar dacă o contempli ca vechii isihaști.

Ea mai curînd purcede din imaginație,

Din cum percepi muierea ca pe o iapă-n grajd.

5

Vîrtutea nu ia-n calcul urmările – ar fi banal!

Vîrtutea face doar contactul mai plăcut

Și orice jenă să dispară. De exemplu Baal,

Ca bărbat, era mai degrabă slut.

(La Domnul mă rog, zi de zi,

să-mi dea vîrtute, să pot trăi.)

Despre cititori, again

Cititorul trebuie să aparțină unui club de lectură.

Cititorul trebuie să se identifice cu eroul sau eroina.

Cititorul trebuie să se concentreze asupra unghiului socio-economic.

Cititorul trebuie să prefere o poveste cu acțiune și dialog uneia fără.

Cititorul trebuie să fi văzut cartea ecranizată într-un film.

Cititorul trebuie să fie un autor în devenire.

Cititorul trebuie să aibă imaginație.

Cititorul trebuie să aibă memorie.

Cititorul trebuie să aibă un dicționar.

Cititorul trebuie să aibă ceva simț artistic.

Ce să fie? Doar un chestionar conceput de Vladimir Nabokov, pe vremea cînd preda la un colegiu de provincie, după cum reiese din prelegerea Cititori buni și scriitori buni. Răspunsurile de mai sus au fost date la întrebarea „Cum ar trebui să fie un cititor, pentru a fi un cititor bun?”. Ei bine, înainte de a alege și noi patru răspunsuri – un număr limitat de Nabokov însuși – poate merită să avem în vedere felul în care definește Nabokov cititorul și lectura:

În mod paradoxal, o carte nu poate fi citită: poate fi recitită. Un bun cititor, un cititor matur, un cititor activ și creativ este un recititor.

Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, traducere de Cristina Rădulescu, București: Thalia, 2004, pp. 2-3)

nabokovs-america-11-814

Photo: New Yorker

O poveste care nu se termină

Am ales titlul de mai sus doar pentru a nu repeta – plagia? hmvai! – titlul lui Michael Ende, Povestea fără sfîrșit. Căci dezbaterea despre adaptarea cinematografică a unei povești se transformă pe nesimțite într-o… poveste fără sfîrșit. Cum eu despre adaptare și intermedialitate am mai scris, n-are rost o expunere teoretică. Am să mă autocitez, totuși: „mă tem să mă uit la un anumit film”. Săptămîna trecută discutam cu studenții mei despre orizontul de așteptare în contextul adaptărilor cinematografice ale unor texte literare, și le-am mărturisit lipsa mea de curaj cinefil cînd vine vorba despre unul dintre cele mai așteptate filme: A Tale of Love and Darkness, semnat de Natalie Portman. Un film produs în 2015 și existent la raft din 2016, care aștepta de cca. trei luni să fie rulat la cinematograful din dormitorul meu.

Mi-am luat, în sfîrșit, inima-n dinți și am purces la vizionare. Experiența a fost una pozitivă căci așteptarea fusese, după cum sugeram mai sus, circumspect calibrată. Povestea lui Amos Oz e atît de seducătoare încît ai nevoie să îți antrenezi detașarea atît de necesară înțelegerii istoriei narate, a legăturilor umane și sociale, a sentimentelor și percepțiilor existente în povestea lui Oz. Da, da, te seduce și te prinde în mrejele-i atent țesute, dar fără viclenie de către autor. Iar ceea ce e decisiv în text – focalizarea – e aproape imposibil de „asamblat” în film. Ceea ce „vezi” în text s-ar putea „să nu vezi” în film. Duioșia, emoția conștientizată, înțelepciunea, toate sînt subtil instrumentate la nivel de discurs de către Oz… Cel puțin pentru mine, varianta cinematografică a Poveștii lui Amos Oz se anunța ca una dezamăgitoare din cauza fragmentării și decupării la care urma să fie supus textul în proiectul ecranizării sale. Motiv pentru care Natalie Portman mă avertizează în genericul de final: avem de-a face cu „a film based on the novel”, așa cum orice scenarist inteligent își alege restricțiile. Căci fidelitatea, banala fidelitate, pare singura preocupare a cititorilor care-și văd ciopîrțite romanele sau poveștile preferate pe celuloid. Dar oare de ce regizoarea decupează într-un moment bine ales (căci pariul e imprimarea în memorie) și propoziția asta: visele dezamăgesc atunci cînd devin realitate? Semnificația aleasă de Portman poate nu e doar cea istorico-politică, așa cum e ea asumată de Oz:

“Israel is a dream come true and, as such, it is disappointing. The taste of disappointment is not in the nature of Israel, it is in the nature of dreams.” (Amos Oz)

Dacă se referă chiar la visul de „a vedea” cartea prin ochii unui regizor? Glumesc, desigur. Și nu, nu vreau să afirm că filmul ar fi o dezamăgire, deși îl găsesc prea calofil și cumva centrat pe abilitatea inegalabilă a Nataliei Portman de a da viață durerilor și interiorizării Faniei. La rîndul lui, Amir Tessler îl întruchipează foarte reușit pe Amos, copilul. Și nu, filmul nu e atît de trist pe cît decretează recenziile. Trist mi se pare că filmul nu poate fi înțeles decît de cititorii lui Oz. E într-adevăr „scrisoarea de dragoste” a Nataliei Portman, dar nu neapărat către Israel, ci către Amos Oz.

Din nou despre citit

Un simplu semnal: biblioteca personală se bucură de prezența unuia dintre autorii pe care îi citesc cu maximă plăcere. De obicei în The New York Review of Books sau în The Guardian. Este vorba despre Alberto Manguel, al cărui volum A Reader on Reading a apărut, în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu și avînd titlul Un cititor în pădurea din oglindă, la Editura Nemira.

Am ales un citat, pentru a le face poftă unor amici, de la clasă sau de aiurea:

Limitată sau nu, puterea cititorului nu se poate moșteni; trebuie învățată. Deși venim pe lume ca niște creaturi pornite să caute înțelesul a orice, să găsească sens în gesturi, sunete, culori și forme, descifrarea codului comun de comunicare al societății este un talent ce trebuie dobîndit. Vocabularul și sintaxa, nivelurile de înțelegere, redarea sintetizată a unui text, compararea unor texte, toate acestea sînt tehnici ce trebuie predate celor care intră în comunitatea societății, pentru a le oferi întreaga putere a lecturii. Și totuși, ultimul pas din cadrul procesului trebuie învățat de unul singur: să descoperi într-o carte cronica propriei experiențe.

Foarte rar, însă, este încurajată achiziția acestei puteri. De la școlile de elită pentru scribii din Mesopotamia și pînă la mănăstirile și universitățile Evului Mediu și, mai tîrziu, odată cu larga răspîndire a textelor după Gutenberg și în era internetului, lectura la întreaga sa capacitate a fost mereu privilegiul celor puțini. E adevărat, în vremea noastră, majoritatea oamenilor de pe pămînt sînt în mod superficial alfabetizați, capabili să citească un anunț și să semneze un contract, dar doar pentru asta nu-i califică drept cititori. A citi înseamnă să pătrunzi un text și să-l explorezi pînă la maximul capacităților individuale, reposedîndu-l în timpul actului de reinventare. […] Cititul la cea mai înaltă capacitate poate conduce la reflecție și la îndoieli, iar acestea pot duce la obiecții și schimbare. Aceasta, în orice societate, este o inițiativă periculoasă.

Roberto Saviano azi, Orhan Pamuk sau Salman Rushdie ieri i-au dat dreptate lui Manguel.