Category Archives: Muzică

Iarăși despre limbi

Bună dimineața, stimate cititoare și stimați cititori.

Am ales să aștern în această dimineață cîteva precizări și comentarii, provocate de lecturarea unei „recenzii” de o pagină (!) publicată de „Observatorul cultural” – una dintre cele două publicații tipărite pe care le mai cumpăr. E drept că materialul cu pricina putea fi citit online, dar știți cum e: sunetul foii de ziar, cerneala care-ți mai rămîne uneori pe degete…

IMG_2364

Așadar, sub semnătura lui Andrei Zbîrnea, la pagina 23, este publicat materialul intitulat Sólstafir, variațiuni într-o limbă inventată, cumva dedicat celui mai recent album al trupei amintite mai sus, un album pe care eu îl găsesc ceva mai rafinat decît precedentele, pe numele său Berdreyminn. Am pus ghilimele termenului recenzie, deoarece doar un paragraf din patru îi este dedicat albumului. Să ne înțelegem, structural nu ar fi o problemă. Doar că – extrem de bine intenționat – autorul, cautînd să configureze onest un context mai larg al felului în care înțelegem muzica islandeză, ajunge să aștearnă în preambulul foarte lung o propoziție care m-a descumpănit atît de tare încît era să renunț la lectură:

Lucrurile au devenit și mai complicate atunci cînd m-am apropiat de noul val muzical provenit din Islanda. Multe dintre trupele pe care le-am ascultat folosesc și limba maternă în propriile compoziții. Altele nu cîntă în nici o altă limbă decît islandeza. Múm, Sigur Rós, Samaris, Sólstafir și, nu în cele din urmă, legendara Björk sînt doar cîteva exemple.

Mă refer la ultima propoziție. Cum? Samaris, Björk, Sólstafir cîntă numai în islandeză? Well… întîmplarea (sau nu :D) face ca eu să cunosc toate numele de mai sus. Cei mai mulți știu bine că Björk nu e deloc exemplul cel mai potrivit pentru aserțiunea de mai sus:

Cît despre celelalte nume, nu mă voi apuca să le popularizez discografiile complete, însoțite de versuri. Pun doar link-uri care ilustrează că a cînta ȘI în altă limbă decît islandeza este de fapt o regulă:

Să fi vrut autorul să spună altceva, așa cum am eu o bănuială? Posibil, dar ceea ce se înțelege e ceea ce se înțelege.

Și nu, nu fac asta pentru a-mi dezvălui playlist-ul sau pentru a-mi sublinia încă o dată în plus caracterul de ascultător de „nișă” atît de reproșat de un bun prieten. Nu, fac asta cu dragoste – de aceea Björk apare cu cîntecelul de mai sus – și cu bucurie. O bucurie generată de faptul că astfel de artiști sînt pomeniți și, de ce nu?, popularizați de revistele noastre culturale (Aron Biro face asta de mult timp în „Dilema Veche”).

Și tot din spirit de comuniune,  mai adaug o observație. Nu se poate ca în ediția datată 24-30 august 2017 (Nr. 886, Anul XVIII/serie nouă), recenzia să se încheie astfel:

Dacă nu i-ați văzut la Sibiu în 2016, aveți șansa de a-i cunoaște pe islandezi la Festivalul Rockstadt Extreme Fest, între 10 și 13 august [subl. n.], la Rîșnov. Remarcabilă audiție!

Cum să nu se poată?! Iată că se poate!

Advertisements

Cum mi-am petrecut sfîrșitul Paștelui

Pe scurt: cu Jonna Lee. Sau ionnalee. Sau iamiamwhoiam. Cum așa? De unde pînă unde?

Ei, totul a început cu… Coachella Festival. Mai corect spus: Coachella Valley Music and Arts Festival 2017, transmis live pe trei canale de YouTube. Un fenomen, nu doar un simplu festival pe care încearcă să îl copieze organizatorii cu caș la gură… Despre ce și cum la Coachella puteți citi aici un material din „New Yorker”, avîndu-l în centru pe Paul Tollett, creierul acestei minunate întîmplări californiene pe care o puteți urmări și în week-end-ul 21/23 Aprilie. Live, repet, pe trei canale YouTube.

C9NG1wOUwAAruNl

Well, revenind la Jonna Lee, lucrurile sînt simple. Urmărind evoluția norvegienilor de la Röyksopp, mă întrebam alături de un foarte bun prieten cine e de data asta pe scenă, alături de Svein Berge și Torbjørn Brundtland: Robyn? Jonna Lee? Karin Drejer Andersson? Susanne Sundfør? Anneli Drekker? (Nu că le-am cunoaște pe toate colaboratoarele ăstora, dar ne-a ajutat www-ul să ne punem această întrebare.)

După identificarea Jonnei Lee, ei bine, după acest moment mai mult decît important, a urmat… revelația. Am descoperit încă o dată – probabil a mia oară – cît de special este din punct de vedere muzical Nordul… Îi spun Nord, căci trasarea unor granițe de exemplu între Norvegia black-metal-ului și jazz-ului contemporan și Suedia death-metalul-ui și muzicii electronice (chillwave, ethereal, dark ambiental pop sau noir electronic bla, bla) ar fi doar una convențională și instrumentală. Și de ce să nu includem în aceeași paradigmă Finlanda unora ca Sentenced, Amorphis sau Swallow the Sun? Sau faroezele insule ale lui Eivør? Sau Islanda celor de la Solstafir sau Björk? Danemarca lui King Diamond ce minus ar avea? Ei bine, trebuie să recunosc – tot a mia oară – că nu știu dacă există mulți artiști sau case de producție de prin cartierele din Göteborg, Stockholm, Bergen sau Jyväskylä (oare oi fi scris corect?) care să mă dezamăgească. E un mediu muzical care mereu nu te va surprinde: originalitatea, insolitul, profunzimea sau invizibilul făcut vizibil fac casă bună.

No, după acest ocol contextual, hai să vă arăt de ce îmi place Jonna Lee. Jonna Emily Lee Nilsson mai exact, născută în Linköping, pe 3 octombrie. (Ei, o Balanță este cel mai bine înțeleasă tot de o Balanță.) Are o biografie destul de interesantă, cu o fugă de acasă, cu pendulări între Londra (alta e scena indie aici…) și Stockholm, cu încercări de a înțelege lumea, dar și cu o serie de recunoașteri a modului ei de a scrie și produce muzică: nominalizată și cîștigătoare a unor premii MTV O Music Awards și Grammis (ho, nu săriți, e vorba de premiile suedeze, am scris bine), pentru creativitate și inovație.

Discografia nu e nici stufoasă, nici umflată de nevoia de vînzări. Deocamdată. Jonna Lee a lansat albumele 10 Pieces, 10 Bruises (2007), This War (EP 2008), This is Jonna Lee (2009), iar sub identitatea iamamiwhoami a lansat bounty (album digital, 2010-2011, în 2013 ca CD fizic), IN CONCERT, „online concert installation” după cum îi spune, și album (2010), kin (2012), BLUE (2014), CONCERT IN BLUE, concert online și album live (2015). Și-a dorit majuscule, am scris cu majuscule!

iamamiwhoami a început în 2009 ca un proiect online audiovizual, realizat de Jonna Lee și Claes Björklund. Upload-ul a fost însoțit de mailuri pe adresa jurnaliștilor muzicali, a bloggerilor, trimise de pe o adresa anonimă, motiv pentru care s-a crezut că în spatele proiectului ar sta nume ca Björk, Goldfrapp, Trent Reznor sau… Lady Gaga, ba chiar Christina Aguilera. Ha, ha! Sau mai corect: ah! Despre secretul care face miezul campaniei de marketing și imagine a Jonnei Lee s-a scris deja suficient de mult, astfel încît astăzi lucrurile sînt mai mult decît clarificate. De aceea, acum cea de urmărit este ionnalee, numele sub care activează mai nou, cu un material nou:

Pe lîngă numeroasele video-uri legale de pe YouTube (responsabil de imaginile superbe și de cinematografie este John Strandh), există o colecție și pe iTunes care poate fi încercată în căști. Spotify sau Apple Music oferă și ele posibilitatea să parcurgeți discografia.

Vă las să urmăriți un concert din 2014. Iar dacă aveți timp pentru a face o călătorie prin lumea Jonnei, plină de referințe mitologice și folclorice, găsiți toate videoclipurile aici. Neapărat, încă o dată spun, urmăriți-l și pe John Strandh, fără de care imageria ar fi fost altfel.

P.S. Orice asemănare cu Cocteau Twins… nu e întîmplătoare. 😉

Björk, neverending love

Nu știu cîți știu cît de mult o iubesc pe Björk. Prietenii apropiați știu. Sau aceia la distanță – dar care îmi cunosc foarte bine gusturile muzicale.

Că nu îmi pot imagina nu doar muzica, ci cultura contemporană fără albumele, filmele și concertele ei e un enunț pe care am să-l repet de cîte ori va fi nevoie. Textele, compozițiile, costumele, vocea și pronunția – un amestec pe care nu accept ca cineva să-l pună sub semnul întrebării. Dar că mi se pare o femeie extrem de senzuală nu v-am spus niciodată, nu-i așa? Acum pot recunoaște asta, căci în 1990 – cînd ea cînta cu The Sugarcubes (acum nu mai există Super Channel) – nu aveam cum să mărturisesc asta. Eram minor, ce naiba!…

Amorphis: Live in Frankfurt (Batschkapp, 2016)

Sînt mai mult decît convins de reacțiile rockerului care știe că fac referire la un concert din primăvara anului 2016. Pe 16 aprilie am ajuns la concertul finlandezilor de la Amorphis, pe care i-am așteptat ca pe niște zei. Or fi fiind ei zei, dar pentru mine concertul nu a avut nimic special: corect executat totul, dar cu o trupă de deschidere care pe mine m-a chinuit realmente, Textures. Mi s-au părut imposibil de slabi, așa că trec repede peste ei. Așa cum și peste concert am să trec în viteză, punctînd că – acolo în sală – mie nu mi s-au mai părut așa de fluide piesele prezentate, avînd un tempo mai lent. Poate a fost doar o impresie de moment, ce știu eu…

 

Și vorbim despre un concert din cadrul turneului „Under the Red Cloud”, nu despre ăla la care „amorfișii” au cîntat în deschidere la Nightwish (prin toamnă, tot la Frankfurt). Aia plictiseală!

Am și o setlist a concertului, cu precizarea că My Kantele și Thousand Lakes l-au avut în prim-plan vocal pe Tomi Koivusaari, care la vremea compunerii și lansării acelor albume era vocalistul original. Așadar:

  1. Shades of Gray
  2. Narrow Path
  3. Sampo
  4. Silver Bride
  5. Against Widows
  6. The Wanderer
  7. My Kantele
  8. Thousand Lakes
  9. Into Hiding
  10. Nightbird’s Song
  11. The Smoke
  12. You I Need
  13. Enchanted by the Moon
    Encore:
  14. Skyforger Intro
  15. Sky Is Mine
  16. Black Winter Day
  17. House of Sleep

Just listened: The Pineapple Thief – Your Wilderness (Kscope, 2016)

The highly awaited and anticipated album from Bruce Soord & Co. has arrived today: Your Wilderness. I am more than happy in finding out that on drums plays Gavin Harrison. I would say, if I am allowed, is a new album from Gavin Harrison & Co. So strong is this album moulded by the rhythmical section lined-up here:  Gavin himself and bass-player Jon Sykes. But also by the outstanding vocals of Bruce Soord. If you missed Porcupine Tree in last 6-7 years, you can now listen something very similar; and in saying that, I do not want to discredit The Pineapple Thief. I’d rather say they have the most mature sound developed on an album.  Not so haunting as Magnolia or Someone Here is Missing, but it has that feeling of a melancholic trip. And, yes, the touch of Gavin Harrison is deep. And the clarinet (John Helliwell) on Fend For Yourself sounds more than adequate. And you have also choir and strings to listen… The Final Thing On My Mind is the favourite song from this album of Bruce Soord. I understand why, and you should listen it. As for my part, after the first encounter I prefer Tear You Up.

“Transcendence”, the new album from Devin Townsend

Beware! A new album from Hevy Devy aka Devin Garret Townsend is ready to be launched on 9 September: Transcendence. It can be pre-ordered from here. I don’t know how “massive”  sounds, but certainly and definitely sounds at least great. It is indeed heavy, with familiar riffs, but now we may hear beyond intense sonic punctuation some serious and harmonious melodic developments. Produced by InsideOut and recorded in The Armoury Studios from Vancouver.

Failure is the single we can find on YouTube:

Just Listened: Long Distance Calling – Trips (2016, InsideOut)

Dacă ați ajuns pe acest blog și încă nu ați ascultat Long Distance Calling cred că ar trebui să faceți mai întîi un ocol (măcar) pe YouTube. Căci nu am intenția de a scrie mult despre nemții din Münster. Vreau doar să semnalez cel mai recent album al lor: Trips, pe care l-am văzut semnalat în revista Prog, no. 66 / May 2016 (aici InsideOut Music își promovează abundent artiștii).

Obișnuit cu sunetul intens, bine articulat și extrem de bine produs (ca tot ce scoate InsideOut) al unei trupe de puștani, am avut surpriza să descopăr că Long Distance Calling nu mai este o trupă exclusiv instrumentală. For example:

Nu știu ce să spun, deși mă aflu la a patra ascultare a piesei Lines. Nu sună deloc rău, mai ales dacă o asculți la volan pe niște viraje desenate pe Grossglockner (ceea ce îmi doresc să se întîmple în vacanță). Momentan singurul videoclip oficial e pentru Getaway, și necesită, să recunoaștem, nițel simț al umorului:

Mulți văd în această schimbare încă o mărturie a faptului că băieții ăștia extrem de talentați au cam schimbat macazul via retro-pop după albumul Nighthawks (2014) – pe care spășit recunosc că nu l-am ascultat. Da, și mie mi se pare ceva mai comercial decît (probabil) experimentalele Satellite Bay (2007) Long Distance Calling (2011) și Avoid the Light (2009) – în ordinea în care le-am ascultat. Jungfernflug, Fire in the Mountain sau Aurora erau prezențe cotidiene în playlist-ul meu într-o anumită perioadă (prin 2009/2011 parcă). Ceea ce v-aș fi dorit și dumneavoastră dacă aș fi avut atunci Jurnalul de lector.

 

P.S. Da, știu, am comentat extrem de puține evenimente muzicale sau albume anul ăsta. Deh, mai trebuie să și muncească cineva în casa asta. Dar sper ca pînă la începutul unui nou an universitar să revin, căci avem cîteva albume excelente apărute deja: Levin Minemann Rudess, Sivert Høyem, Gojira, Big Big Train, PJ Harvey, The Mute Gods, Mogwai (soundtrack, de fapt), Fates Warning, Ulver*, Ihsahn**. Și urmează The Pineapple Thief, Opeth, Rick Wakeman… (Da’ cine poate să scrie despre toate?)

*ATVGLVLSSCAP este albumul anului until now. Afirm asta subiectiv, emotiv și neargumentat. Pur și simplu.

**Arktis sapă adînc la rădăcina tronului pe care stă albumul de mai sus. Rar de tot poate să sune ceva atît de închegat, intens și adevărat.