Category Archives: Muzică

Happy Returns

Happy Returns is a haunting and beautiful song written by the most acclaimed ‘prog god’ of our days, Steven Wilson himself. Superbly backgrounded on the stage by a nice video, with one of the most beautiful actresses I`ve ever seen (actually, she is a model: Caroline „Carrie” Grzybowska – give her a big like!). And played live together with Craig Blundell, Adam Holzman, Dave Kilminster, and, yes!, Nick Beggs, a very, very exquisite bass player (just watch his fingers, just listen to his voice):
Happy Returns 
Hey brother, happy returns
It’s been a while now
I bet you thought that I was dead
But I’m still here, nothing’s changed
Hey brother, I’d love to tell you
I’ve been busy
But that would be a lie
‘Cause the truth is
The years just pass like trains
I wave but they don’t slow down

Hey brother, I see the freaks
Dispossessed on day release
Avoiding the police
I feel I’m falling once again
But now there’s no one left to catch me

Hey brother, I feel I’m living in parentheses
And I’ve got trouble with the bills
Do the kids remember me?
Well I got gifts for them
And for you more sorrow
But I’m feeling kind of drowsy now
So I’ll finish this tomorrow

Advertisements

Cine caută găsește

Am găsit, în sfîrșit, cu ajutorul acestei minuni a lumii contemporane care este You Tube, înregistrarea conversației dintre Daniel Barenboim și Edward Said, din 1999, de la Weimar. Cînd, împreună firește, au înființat Divanul apuseano-răsăritean… ca să traducem în maniera lui Goethe. Ce altceva să facă pentru a aduna oamenii laolaltă? Căci, totuși, muzica rămîne liantul cel mai puternic, trecînd peste linii de demarcație ca etnia, ideologia sau apartenența politică.

Sigur că pentru mine traseul descoperirii a fost dinspre Said (doar a predat literatură comparată la Columbia University; dar a fost mai mult decît atît: dincolo de controverse, una dintre mințile briliante ale secolului 20) spre Barenboim (astăzi probabil cea importantă figură a scenei muzicale germane, dar nu numai). Iar pe Said, înainte de a-l citi  (eram leneș si pe vremea aia), l-am putut vedea chiar în anul decesului său în acest interviu:

De ce Simfonia nr. 5 a lui Mahler?

Pentru că e una dintre preferatele mele. Nu sînt nici meloman, nici muzicolog, nici măcar muzician ratat. Și totuși îmi place muzica. De multe feluri și din diferite epoci. Dar dacă adaug că mi s-a spus cîndva că am urechi de tablă, atunci rezultă clar și definitiv că n-ar trebui să scriu sau să vorbesc despre muzică… Urechi de tablă? What does it mean? Afirmația respectivă a fost făcută cu ani în urmă de un bun și sincer prieten, regizorul Alex Condurache, cu referire directă la faptul că mai merg la concerte de – sau că mai ascult deseori – jazz. Dacă ar fi știut, însă, că mai ascult și Kreator, de exemplu, sau chiar Hocico, ce ar mai fi spus? Firește, dezbaterea despre muzică poate fi interminabilă. Mă rog, există cronicari sau critici care au răspunsuri definitive și mereu știu „cum se ascultă corect” un compozitor sau o trupă. Îi compătimesc, căci dacă mă gîndesc la Mozart, Lennon sau Glass, aceștia sigur au compus mereu cu gîndul de a fi ascultați „așa cum trebuie”. Și cu asta închei… introducerea.

Cum eu pe Gustav Mahler l-am descoperit prin intermediul Simfoniei nr. 5 (în C minor), sub bagheta dirijorului Rafael Kubelik, e clar că aceasta face parte dintr-un soi de canon personal. Alături de… hm, știu că e important sistemul de referință pentru cititor, care fără un context se poate simți dezorientat. Dar parcă prefer să-i dau cititorului libertatea de a-mi judeca și singur textul, ca produs al unei minți subînțeles subiective. Căci aici nu dau lecții, nici sentințe. Pur și simplu împărtășesc impresii și experiențe. A, unii dintre cititori mai cunosc școli, curente, influențe, perioade și fragmente din istoria muzicală a lumii. Ba chiar și noțiuni de tehnică a compoziției. Cum ar fi contrapunctul, pe care îl întîlnim și în scrieri literare, cel mai celebru exemplu fiind Punct-Contrapunct al lui Aldous Huxley. În partea a treia a acestei simfonii, Mahler a exploatat foarte intens această tehnică, dusă pe cele mai înalte culmi, se spune, de către Bach.

Dar adevăratul motiv pentru care îmi place această simfonie a lui Mahler e faptul că la fiecare ascultare simt, aud și savurez cum caracterul unitar al compoziției este dat de numeroasele instrumente care participă și pe care le identifici clar pas cu pas: instrumente de suflat (oboi, clarinet, trombon, fagot, flaut, trompetă – mai ales!, corn, tubă), percuție (am numărat vreo 8 elemente), corzi (toate, inclusiv harpa, sună minunat, dar cel mai catifelat și intens puls îl are contrabasul!). Desigur, nu e o structură orchestrală nemaiîntîlnită. Nicidecum. Însă în cazul de față, parcă mai mult decît în alte locuri, sună aproape perfect. Mai ales dacă participă la un program care se deschide, blînd, cu Mozart: Simfonia nr. 23 pentru pian și orchestră în A-dur, avînd-o la pian pe Mari Kodama. O pianistă foarte bine cotată, nu fără temei, cu un repertoriu în care domină, conform caietului de program, Bach, Schumann, Schönberg.

Ei bine, cum spuneam, într-o astfel de succesiune tumultul compoziției lui Mahler se simte mult mai tare, căci orcît de intens ar fi finalul mozartian (amintind cumva de Nunta lui Figaro), nimic nu se compară cu debutul Simfoniei nr. 5 (culmea e că începe cu Trauermarsch, marș funeral),  în care percuția îți trezește toate simțurile și te ține în priză pînă la final, deși pentru Mahler e una dintre cele mai convenționale simfonii. Dar, sub bagheta dirijorului Hermann Bäumer, nici nu am simțit cînd a trecut o oră și un sfert… Mulțumesc Staatstheater Mainz și Orchestrei Filarmonice din Mainz, care, în sfîrșit, a avut în ofertă ceva pe gustul meu.

Cum nu am găsit înregistări video cu orchestra bavareză condusă de Kubelik, am ales spre exemplificare una cu Leonard Bernstein, care a avut sentimente speciale pentru această simfonie:

Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase. Tour @ Alte Oper Frankfurt (2016)

19 Ianuarie 2016. Primul concert pe anul acesta. Bilet cumpărat înainte cu 3 luni. Preț decent, loc decent, la balcon, într-o sală cam de 2500 locuri (Große Saal). Steven Wilson ne-a anunțat că vede în fața ochilor „an exquisite audience in the most exquisite place”, și asta – sînt convins – nu a spus-o doar pentru a gîdila orgoliul localnicilor. Apoi a adăugat, punctînd aparenta inadecvare a sălii: „Do feel free! Express yourself!” (Spun aparentă deoarece omu’ a mai cîntat aici, la Alte Oper, și dacă ar fi crezut că nu iese bine show-ul sigur se muta la Batschkapp sau Jahrhunderthalle.) Publicul l-a ascultat, mai ales în partea a doua a concertului, și s-a manifestat în picioare, lipit de scenă sau mai bine zis îmbrățișînd scena. Pe parcursul concertului, Steven Wilson a stimulat rivalitatea cu Münchenul, aruncînd săgeți spre bavarezii care n-au prea interacționat cu trupa: „Where’s the worst audience? In Munich, of course. When we wanted them to sing along with us, it was a total graveyard”. Sigur că exagera, dar fum fără foc ați mai văzut?

Conform anunțului de presă, concertul a fost gîndit în jurul albumului Hand. Cannot. Erase, apărut în 2015 și conform intuițiilor din propria mea recenzie a ocupat locul 1 în mai toate clasamentele retrospective ale anului 2015 (din UK sau Germania, nu de altundeva). Motiv pentru care tot ce a mai fost interpretat în plus a reprezentat o încîntare pe de o parte, o surpriză pe de altă parte. Și dacă nu ar fi vorba despre Steven Wilson, aș enumera doar piesele care au gravitat în jurul lui Hand. Cannot. Erase. Însă merită trecut în revistă tot concert playlist-ul, căci e interesant cum s-au succedat piesele în partea a doua. Firește, avînd proiectate în fundal imaginile de-acum celebre din videoclipurile lucrate perfect de Lasse Hoile. Așadar, First Regret, 3 Years Older, Hand. Cannot. Erase., Perfect Life, Routine (moment în care pe scenă apare Ninet Tayeb, al cărei țipăt la final de piesă dă o cu totul altă dimensiune poveștii muzicale, pur și simplu paralizînd preț de o secundă sala întreagă…), Home Invasion (intensitatea în creștere), Regret #9, Transience, Ancestral (atît de plină și colorată de Ninet este piesa asta cîntată live, încît atunci cînd am fost întrebat ce piesă e, nu am fost deloc sigur pe mine), Happy Returns, Ascendant Here On… Apoi, după pauză, piese de pe alte albume, unele deja cunoscute din alte formule sub care a mai evoluat Steven Wilson: Drag Ropes (Storm Corrosion), Open Car (Porcupine Tree),  My Book of Regrets (de pe noul și scurtul, dar excelentul album, 4 1/2), Index (venită din Grace for Drowning), Lazarus (pe care a dedicat-o lui David Bowie, profitînd de faptul că și acesta a inserat pe ultimul lui album un Lazăr), Don´t Hate Me (duet Wilson & Tayeb, căci piesa fusese compusă în această idee, dar cei din PT l-au lăsat de izbeliște neparticipînd la părțile vocale ale piesei; aici simt nevoia să îmi exprim convingerea că măcar în concert putea să-i țină partea John Wesley, chitaristul de turneu), Vermillioncore (4 1/2, pam pam), Sleep Together. Și se lasă cortina, așa cum se vede și în scurtul video de mai jos (doar atît am filmat).

A urmat, firește, un bis, encore, spuneți-i cum doriți compus din: Space Oddity, asta a fost surpriza totală și sensibilă – mi s-au umezit ochii! – a unei seri care, în felul acesta, a rămas memorabilă (Ninet Tayeb included), și The Sound of Muzak, oho, o piesă veche, de pe In Absentia (2002), album (alături de Coma Divine) datorită căruia m-am atașat de Porcupine Tree forever.

Cît despre execuție, producție și interacțiune, ce pot spune? Ca minus: în spațiul de față nu era nevoie de creșterea volumului, s-ar fi auzit clar și limpede cu cîțiva decibeli în minus. Nu mă așteptam la așa o eroare, Sir Steven Wilson! Pardon, adevăratul Sir al serii a fost Nick Beggs, bass. Un basist mai mult decît charismatic și priceput, pe care am mai avut ocazia să îl văd în vara lui 2015, cu trupa lui Steve Hackett, în turneul Genesis Revisited. Și atunci, și acum a magnetizat publicul. Mai ales că a avut ocazia să-și etaleze  valențele de vocalist. Unul foarte bun, de altfel. Cunoscătorii îl cunosc din alte trupe: Kajagoogoo sau The Mute Gods. (33 ani despart cele două clipuri!) Clăparul Adam Holzman nu reprezintă o surpriză. Dar trebuie să subliniez că are părți atît de reușite pe albumul Hand. Cannot. Erase. încît nu îmi mai pare atît de rău că nu am apucat să îl văd pe Richard Barbieri, Wunderman-ul claviaturilor la PT. Ajung în acest fel, la minusul acestui concert: absența a doi Aristocrats, adică a bateristului Marco Minnemann și a chitaristului Guthrie Govan, cei doi fiind în turneu iberic și trebuind să fie înlocuiți de Craig Blundell, respectiv Dave Kilminster. Blundell este un baterist extraordinar de bun (e părerea unora de prin Pendragon, Rainbow sau King Crimson, da?), dar nu neapărat pe gustul meu. Îl prefer pe Minnemann, pentru că e mai spontan, mai jazzy, mai colorat. Și simpatic foc. Kilminster e deja ultracunoscut, mai ales grație turneului european al lui Roger Waters din 2013, The Wall, turneu cu ocazia căruia ne-a dat să înțelegem cît de necesar i-ar mai fi acum lui Roger Waters un David Gilmour. Deloc. De, fapt, asta demonstrează și Steven Wilson, și de aia e la fel de bun ca Roger Waters: că atîta timp cît știi să compui și ai ceva a spune, nu contează cine sînt instrumentiștii din jurul tău. Concepția e cea care îl face pe un artist mare. În lipsa ei, artistul rămîne un meșteșugar. Nici asta nu e puțin, right?

Și ca să nu ziceți că-s om rău, iată și un video cu momentul special al serii (filmarea nu îmi aparține):

iTunes și puterea de cumpărare

Foarte mulți omuleți – including me – reclamă prețurile cam exagerate pe care le practică Apple. Telefoanele, playerele, ceasurile, Apple TV, laptopurile sau sistemele de calcul – toate par scumpe. După cîteva luni de MacBook Pro, totuși, eu aș spune că investiția merită. Asta în primul rînd pentru că pe orice produs hardware de la Apple ai un sistem de operare superior oricărui Windows, care acum îmi pare făcut de niște copii, ori în joacă ori în bătaie de joc. De fapt nu doar de acum, ci cam de prin 2008, cînd am avut ocazia să lucrez mai pe îndelete pe un OS X, probabil Tiger sau Leopard: îți mulțumesc încă o dată, Bogdan!

Că e scumpă muzica de pe iTunes, ei bine, asta nu se mai poate spune. Mai ales cînd constați că există prețuri diferențiate pe țări. Și ca să mai reducem din eternul și fascinantul complex de inferioritate pe care îl observ la mulți dintre români, postez două print-screen-uri cu prețurile pentru cel mai recent album Mogwai, Atomic, ce stă să apară acușica. Sau efectul va fi invers, iar complexul de inferioritate se va adînci?

Prețuri în România: 8.99 euro / albumul Atomic, 0.99 euro / piesa Ether

12699248_10153223976300706_1995107026_o

Preț în Germania: 9.99 eur / albumul Atomic, 1.29 eur / piesa Ether

Screen Shot 2016-02-08 at 10.38.47

Renunț la CD-uri

După descoperirea HighRes Audio, acum e rîndul să descopăr iTunes Store. Asta pentru că download-ul ilegal iese din discuție pe teritoriul german, iar muzica pe suport fizic nu prea mai are rost să fie achiziționată și depozitată în portierele automobilului (ultimul loc în care mai folosesc CD-uri audio).

Screen Shot 2016-01-17 at 14.53.57