Category Archives: Stuff

A kind of spoiler

The colour is called Red Soul. My colour. The spoiler refers to the car only.

16938677_10158231007795133_6011632997839517705_n (1)

Advertisements

New Addition: ACT Trail 30 daypack

A new addition to my collection of Rucksäcke: Deuter ACT Trail 30. The version 30 is for men, 28 SL is for women. I was looking for a versatile rucksack, with a high built quality, for day hiking (I use sometimes poles), but also for urban hiking, as in last two years I travelled a lot on urban… paths. I was also nicely impressed – and tempted! – by a Marmot Eiger 32 (a climber’s choice, with the best design ever) and a Vaude Brenta 25 (neat and sleek, indeed). In my opinion, the best choice would be a 28 litre daypack (yes, there is a Marmot Aquifer 28, but it seemed more adequate for alpine attacks). So, after half an hour of testing, I decided myself for the Bavarian Deuter, for its smart pockets, design, material quality (coating is welcomed!). During my test it seemed very comfortable (due to technologies Deuter patented). And of most importance: some people say it can be taken as a carry-on baggage in plane.

I have to admit I had no idea about reviews or ratings. But, as you may find on web, all the reviews are extremely positive, doubled by 5-star ratings. My intuition is good, isn’t it? Just check in videos below.

Wenn es wäre möglich…

Wenn ich noch einmal geboren werden könnte, würde ich wählen, Kunst, Fotografie, Design oder Architektur zu studieren. In Deutschland.

So viele Möglichkeiten… :

Kunsthochschule Mainz

Hochschule für Gestaltung (HfG) Offenbach

Akademie de Bildenden Künste München

Hochschule für Bildende Künste Dresden

The Hochschule für bildende Künste (HFBK) Hamburg

Kunstakademie Düsseldorf

Städelschule Frankfurt

 

 

La aer curat

„La aer curat, la aer curat” era un refren pe care-l cîntam în copilărie cu prietenii, cînd hoinăream (wandering ar zice englezul, nu?, iar wandern neamțul) prin pădurile care pompau oxigen în jurul orașului ăla pe care toată lumea îl identifică drept polul frigului în România, adică Miercurea Ciuc.

Probabil că asta înseamnă friluft, aer curat; asta așa, ca exercițiu imaginativ, căci nu vorbesc limbi din spațiul scandinav. Dar dacă Luft înseamnă aer, ca în germană, iar fri înseamnă frei… unde altundeva am putea ajunge? Ce m-a făcut să scriu despre scandinavi? După cum vă așteptați, o fi vorba despre ceva legat de munte, că de vin nu poate fi vorba în Golful Botnic sau prin fiorduri. Și așa este.

frilufts

Banner Frilufts

Are legătură cu peregrinările mele recente în mulțimea de magazine cu echipament de munte – hm, cum să-i spun altfel? Pînă și nemții preferă neologismul outdoor ca să acopere tot spectrul de sporturi și activități pentru care se vînd toate produsele posibile. Și dacă ai suficiente magazine în Wiesbaden (Ergo Outdoor, Jack Wolfskin, Quicksilver, Hummel-Ausdauershop), cărora li se adaugă încă pe atîtea în Mainz, ce rost ar avea să mergi și la Frankfurt? Eu zic că are, căci Frankfurtul se laudă cu două magazine (unul dintre ele fiind Outlet) aparținînd lanțului Globetrotter (originar din Hamburg, de pe la 1979, cu 13 magazine și 1300 angajați). Nu reiau istoria firmei, am să spun doar că – după umila mea părere – acoperă cel mai bine nevoile pasionaților de munte, ba chiar și ale profesioniștilor; căci oferă peste 30 000 de articole de la 1 000 mărci avute în portofoliu. Ei bine, dintre toate aceste mărci mi-a atras atenția, ieri, una cu iz scandinav, purtînd numele derivat din cuvîntul pomenit mai sus: Frilufts. La fiecare raion, pe fiecare raft, apărea și marca asta. Așa cum apare Quechua la Decathlon. Și finalmente am aflat că motivul e același. Adică?

red8249

Globetrotter, Frankfurt

Globetrotter a intrat într-un conglomerat cu firma suedeză Naturkompaniet și cu cea finlandeză Partioaitta. Care sînt tot retaileri (anglicismele ne invadează, ce putem face?). Iar toate trei formează acum Frilufts Retail Europe AB. Bun, la prima vedere produsele Frilufts sînt superioare Quechua, în consecință poziționate și ca preț pe o treaptă superioară. Personal, nu dețin decît niște accesorii de la Frilufts, cîțiva săculeți de transportat și comprimat, deci nu pot să mă pronunț. Urmează să mai iau ceva de la ei, nu spun ce deocamdată. Dar chestiunea calității mă intrigă în continuare, deși pentru acționari e aproape irelevantă. Pentru că acționarul din spatele Frilufts este Fenix Grup, pilonul supermărcii Fjäll Raven, și care avea deja 20% din… Globetrotter. Și iată ce mărci mai deține Fenix: Brunton, Tierra, Primus (!) și, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, Hanwag (!!!). Hanwag nu e alta decît una dintre cele mai respectabile firme producătoare de bocanci din lume, de origine din Bavaria. Între timp, observ pe limba bocancilor că scrie Made in Croatia. Clar, nimic nu se mai produce în țara de origine, mîna de lucru ieftină fiind căutată prin vecini, peste mări și țări.

Finally, am rezolvat și această necunoscută!

Totul pe o carte, ăăă… hartă

Șapte țări, 25 milioane de schiori anual, 634 domenii sau zone de schiat, 24 465 de kilometri de pistă de schi, 20 de munți – toate pe o singură hartă. Era să scriu carte… din cauză că articolul original din care am extras informația de mai sus este în limba germană (Karte = hartă). Iar a calchia pentru mine este a doua natură.

Harta Alpilor schiabili reprezintă prima hartă care conține tot ce îl interesează pe un deținător de clăpari și combinezon de schi. Proiectul a fost dezvoltat de Stefan Spiegel și Lana Bragina, doi tineri graficieni din Hamburg care au ținut morțiș să îndeplinească o dorință pe care apropiații lor, amatori de schi, o tot repetau: să aibă o hartă a tuturor domeniilor schiabile din Alpi. Motiv pentru care cei doi au purces la realizarea ei, prin mijloace proprii. Lana Bragina a declarat că au dorit să adune toate informațiile într-un singur loc, în fața căruia să stea orice schior și să aleagă unde să schieze. Pentru că pistele sînt marcate cu albastru, roșu și negru (indicînd gradele de dificultate), redactorii de la revista Alps afirmă că harta e atît de frumoasă încît „sie auch als Wandschmuck taugt” (Alps, Winter 2015/2016, p. 17). Adică realmente vă puteți „împodobi” peretele de acasă cu ea.

Avînd 1 000 x 1 400 mm ca dimensiuni, tipar offset cu vopsea (cerneală) mată pe hîrtie de 200 gr/m2, harta completă a Alpilor schiabili poate fi cumpărată contra sumei de 60 euro de aici. De asemenea, puteți fi la curent cu noutățile pe pagina lor de Facebook. Eu le-am dat like, firește.

Sursa: Alps.

Un brand sau o familie?

„The North Face” nu e un brand. E o familie. Poate sună ca un clișeu; dar nici că-mi pasă, căci am în spatele acestei afirmații o povestioară dragă mie. De dată recentă.

Se făcea că mă întorceam în ultima duminică a lunii februarie din vacanța de iarnă, de la Innsbruck. Nu am petrecut în vestita și dorita stațiune montană decît ultimele două zile ale unui sejur austriac de 9 zile  (vorbim cu altă ocazie despre punctele atinse cu ocazia respectivă). Am avut de parcurs cu trenul distanța Innsbruck – Wiesbaden, via Kufstein-München-Stuttgart-Mannheim. Adică vreo 615 km, ce aveau să fie parcurse în 6 ore și 39 minute. Chiar așa a și fost, punctualitatea a fost la ea acasă, cu toate că…

Cu toate că în localitatea austriacă Kufstein schimbarea trenului a durat ceva mai mult și mi-a produs o nedumerire, nerostită cu voce tare. Și asta nu din frică, ci din lipsa timpului de reacție. Trenul de München era tras la linia 1 și părea că toată lumea din gară urmează să se urce în el. „Hai mai repede, că iar n-o să prind loc dacă nu mă grăbesc”, îmi zic. (Asta pentru că de la Innsbruck călătorisem în picioare, trenul de Viena fiind hiperaglomerat.) Bun făcut, măresc pasul, dar în primul vagon observ că nu e loc (e plin de femei cu burqa), apoi nici în al doilea (numărul de burqa crește parcă și mai mult), iar la urcarea în al treilea vagon, o doamnă în uniformă, drăguță, avînd desigur ochii verzi, îmi spune că numai pe ușa aceea se poate urca în tren și numai după prezentarea pașaportului către autorități, pe care dintr-o dată încep să le văd cît sînt de prezente: de la poliția federală pînă la controlul feroviar. Arăt buletinul și mă urc în trenul care – iată – urma să treacă din Austria în Germania cîțiva refugiați sirieni. La Rosenheim au fost transferați sub escorta a vreo 6 polițiști fermi și civillizați, cam vreo 40-60 de persoane, bărbați și femei, cu copii foarte mulți. A căror privire nu poate fi descrisă. Ce am văzut în ochii lor? Speranță? Disperare? Gol? Iritare? Melancolie? Frică? Toate la un loc, cred. E unul din acele momente în care căutarea cuvintelor îți usucă gura și simți că te ustură ochii mai tare ca niciodată. Priveliștea care s-a derulat prin fața lor a dispărut în mai puțin de 8-10 minute, timp suficient pentru mine să îmi stăvilesc puținele lacrimi de care sînt în stare cînd mă încearcă o emoție puternică. Și, de asemenea, timp suficient pentru americanul din fața mea să scoată iPhone-ul și să fotografieze un moment poate unic pentru el („They broke my heart…”).

20160228_164457

E momentul serii, căci de la Kufstein pînă la Rosenheim, avusesem parte de o călătorie banal de normală, într-un tren normal de provincie care a oprit la fiecare 5-6 minute prin satele Bavariei, de unde a cules studenți sau schiori amatori. O călătorie marcată de poveștile unui pasager american, pe numele său Giuseppe (52 ani), fiu al unor emigranți catalani, stabiliți în SUA, statul Minnesota. Și cu o pasiune mărturisită numai după ce m-a studiat puțin: a notat geanta tip duffel „The North Face” burdușită, grea și imposibil de pus pe raftul de sus (are un volum de 90 litri), s-a uitat apoi la bocancii din picioare și la softshell-ul de pe mine; după ce mi-a confirmat că locul din fața lui este frei, m-a întrebat dacă vin de la Innsbruck și dacă fac climbing. Am răspuns bucuros: da, respectiv nu. „Well, you see… I like mountains, but not in that way. What I do is pure wandering, trekking, hiking. The Germans would call it Wandern” am completat eu scena cu sfială. „Me too.” m-a liniștit el. „Actually, when I was young I used to try climbing”. Tipul avea, de fapt, la activ altitudini asiatice de 5-6000 metri, cîteva vîrfuri din America de Sud, vulcani de prin Mexic și cîte puțin din Mont Blanc, Matterhorn. Desigur, Rocky Mountains de prin Colorado… Cel mai mult, însă, mi-a lăudat parcul național Gran Paradiso, pe care mi l-a recomandat fără ezitare. (Ai auzit, Bogdan? Facciamo un giro?) Alpii, you know, rămîn cei mai faini…

Îmi mai amintesc că atunci cînd am făcut cunoștință am avut parte de un moment hazliu. Omu’ lucrează în industria IT și mi-a confirmat încă o dată că toate firmele astea au de-a face cu români. (Măcar cu atît să ne lăudăm, chiar dacă mie nu mi se pare ceva excepțional.) Giuseppe a avut numai cuvinte frumoase la adresa colaboratorilor români (pun pariu că asta le zice și polonezilor, și nemților, e normal). Dar a adăugat că îl încurcă ceva: „The only problem is that every Romanian has the same name: Catalin…” Imaginați-vă acum fața mea: „Whaaaat? Are you kiiidding me? Noooo waaaay!” și dau să îi arăt buletinul. „No, no, I believe you” mă temperează el printre hohote autentice de rîs, care îi fac pe ceilalți călători invidioși pe prietenia legată de noi ad-hoc. No, firește că am avut explicații culturale, continuate apoi cu povești personale. Ne-am spus fiecare povestea vieții, cu numeroase digresiuni și clarificări terminologice. Mai ales din partea mea, căci atît de prost am ajuns să vorbesc limbile străine încît le amestec: în loc să spun down jackett, îi ziceam daunen Jacke (purtam amîndoi același model de geacă mid-layer, „The North Face” 800 Pro) ; în loc de I have never been there – cu referire la America – am bolmojit ceva cu „ich bin wasn’t” [wtf? n.aut.] Din păcate, călătoria a durat prea puțin. Dar a fost plină.  La un moment dat am lansat săgeți de pe poziții adverse: pornind de la experiența refugiaților somalezi, repartizați într-un oraș plin de blonzi scandinavi din Montana sau Minnesota (nu mai rețin), omu’ nu părea prea deschis primirii de refugiați („There is mistrust. When mistrust appears all ends not quite well…”) Nedumerirea mea a fost supremă: cum, asta vine din partea cuiva care aparține unei culturi prin excelență etichetată drept „melting pot”? La care mi-a răspuns cu detalii despre cum (nu) se adaptează emigranții Americii… Hm, poate despre asta și este vorba: cine și de ce trebuie să se adapteze? Ce înseamnă cultură? Cutumă? Avem de-a face cu realități sau construcții conjecturale?

Eu zic că totuși sîntem toți o familie, oricît de naiv, hippie sau tezist ar suna… Pornind chiar de la un aspect accidental cum e faptul că preferăm un produs, o marcă mai deosebită, așa cum este „The North Face” (ar putea fi la fel de bine „Patagonia”, zic eu). Și ca să lămuresc statutul meu de posibil fan al mărcii: fără să îmi propun, fără să cunosc istoria mărcii, am ajuns pe nesimțite un posesor mulțumit de produsele lor. Poate chiar susținător al acestei mărci, după ce coechiperii italieni cu care am atacat Alpii Tirolezi (ce fain sună!, în realitate a fost mult mai simplu) mi-au stîrnit curiozitatea povestind despre moartea fondatorului mărcii, Doug Tompkins. Poveste care m-a făcut să învăț puțină istorie și să descopăr cît de multe valori ne pot lega:

Doug Tompkins a murit în 2015, la vîrsta de 72 ani.