Nu știu alții cum sînt, dar cînd vine vorba despre vinul „natural, curat, de la mine din ogradă, făcut de mine” cu care mă îmbie cîte un binevoitor, simt niște mici și scurte înțepături în inimă. Asta deoarece e aproape sigur că binevoitorul sau, de ce nu?, binevoitoarea nu e vreo Isabelle Legeron, care să se îndeletnicească cu soiuri „nobile”. Nope, cei mai mulți au „căpșunică”… Adică?
După 1884, cînd e atestat oficial dezastrul soiurilor românești produs de filoxeră (Daktulosphaira vitifoliae), deja ne-o luase Franța înainte cu vreo 20 ani în înlocuirea viței vechi. Și noi am adus soiuri hibride, mai rezistente la dăunători și frig. Și astfel, limba română s-a îmbogățit: delivara vine de la soiul Delaware, zaibăr de la Seibel, tereaza de la Terras, iar căpșunică vine de la soiul Isabella. Soiuri puternice, dar care produc vinuri slabe și predispuse la oțetire (termeni ca taninuri, corpolență, postgust sînt totali inutilizabili în cazul lor). Comic e că ardelenii sau moldovenii rîd de zaibărul oltenilor, dar ei beau căpșunică… 🙂
Cum eu pot să beau puțin, mă pot mulțumi și cu un singur pahar. Dar să fie de vin.
Vinurile de Rioja sînt foarte populare, chiar și aici în Germania. Se găsesc cam la orice magazin și sînt destul de accesibile ca preț. Dar vă rog să urmăriți partea a doua a filmulețului, în care este prezentată regiunea Ribera del Duero. Este regiunea cu palmaresul cel mai bun de pe lista mea: primul vin băut a însemnat dragoste la prima vedere. A fost un Portia Ebeia Roble din 2013, bazat desigur pe soiul Tempranillo. (Notele personale de la degustare conțin mențiuni cu privire la mure, ciocolată, tutun.) Aici se află datele primare oferite de producător, Bodegas Portia. Este unul dintre acele vinuri pe care le-aș lua cu mine pe o insulă, ca să folosim celebrul clișeu.
Ce vreau, de fapt? Vreau să aruncați un ochi pe video-ul de mai jos. O să vedeți că vi se face poftă. De vin și de poezie. Căci știm de la Robert Louis Stevenson că „Wine is bottled poetry”.
I wouldn’t recommend this wine: La Voliera Negroamaro, 2014 vintage. La Voliera represents the entry level wine of Tenute Girolamo. Quite strange it is the fact that this grape – from one of the sunniest sides of Italy – is not so dry and bitter as its name says. No, is not amaro at all. Schade!, as Germans would say. Based on clay soil, Negroamaro would have the following characteristics: deep, dark, medium tannins, soft, round, blackberries, black currants, clove, nutmeg, allspice, black pepper. Yeah, sure, but what I felt and smelt? A dose of fruity and vanilla aromas, no finish, no tannins, no body. This wine has just alcohol, for God’s sake! But who am I to widersprechen? (He, he, have you ever tried Primitivo de Manduria?)
I have to admit I’ve read that the wines from Puglia have a bad reputation, due of their old fashioned process of production (I don’t know what this could mean). I am truly not acquainted with their history, but I admit I prefer the wines from Sardegna or Toscana. This is for sure!
Anunțam nu demult că în paginile acestui blog nu voi mai descrie nici măcar un vin [sper ca Academia Română să nu mă oblige într-o bună zi să scriu legat nicimăcarun, da?!], căci degustările și notițele presupuse de o astfel de acțiune mi se par mult prea des convenționale și, în același timp, fanteziste. Nasul, notele de bază și post-gustul beneficiază din plin de imaginația degustătorilor și oenologilor. Eu am limitele mele și prefer să las să vorbească dezlegată limba în procesul îndelungat al unei degustări ad-hoc și fără fițe.
Și totuși! Totuși! Sînt forțat de familia Christie, probabil domnul Stephen Christie fiind mezinul, să aduc vorba – dar foarte pe scurt – de produsul cel mai ieftin, cred eu, al companiei sale (Christie’s Port Wine Producer & Shipper, Ltd.), Castelinho. Castelinho Douro este o linie de vinuri, cu trepte de învechire diferite. Bun, acum, dacă veți arunca un ochi pe site-ul producătorului, veți vedea niște prețuri care variază între 12 euro și 21 euro. Cel pe care l-am gustat eu nici nu apare pe în magazinul online: e un cupaj roșu din anul 2013, un D.O.C. cu 13% volum de alcool, din soiuri care nu sînt numite pe etichetă. Probabil e un vin prea tînăr, pe buzunarul maselor, fiind disponibil la raft în supermarketul real- la un preț undeva între 6 euro – 8 euro. „Ieftin, domnule!”, veți spune șăgalnic, dar și cu sprînceana ridicată, ca semn al neîncrederii. Dar, ca orice Douro încercat de mine (ăsta e al treilea producător, după Symington Family Estates cu Tuella și Ramos Pinto cu al lor Duas Quintas), este unul mai mult decît decent, echilibrul fiind cea mai importantă caracteristică a lui. (Și, din nou, avem de-a face cu o sticlă numerotată. C-așa-s portughezii… au un control serios la producătorilor.)
După puțină documentare, am aflat că avem de-a face cu un cupaj care adună soiurile portugheze Touriga Nacional, Touriga Franca, Tinta Rouriz (care e de fapt numele portughez al spaniolului Tempranillo). Fără tanini evidenți, fără corpolență, dar cu suficient alcool, e un vin foarte armonios. Chiar light & elegant, aș îndrăzni să spun. Așadar, complementar vinurilor de Porto pe care le produce același vinificator, dar acestea sînt vinuri fortificate, care pe mine nu mă interesează în mod deosebit.
Ei bine, hai totuși să ajung la subiect! Pentru prima dată pot spune că indubitabil și evident un vin chiar are nas! Simți în nări un parfum intens de gem de prune. Totuși, nu doar pruna e acolo, ci acel amestec pe care mulți îl cunoașteți din copilărie: pruna e amestecată cu nucă și scorțișoară. Și e un gem care are și gelatină, una discret mentolată. Fix așa!
O reclamă la vin a fost interzisă anul trecut (2015, adică) în Regatul Unit. Producătorul australian al vinului (un Shiraz earthy, spicy și mai ales luscious), Premier Estates Wine, s-a apărat afirmînd că ținta vizată de spotul cu pricina era reprezentat de “a mature 35- to 45-year-old, wine-drinking, audience and was intended to be playful and tongue-in-cheek”. Înțepător, iconoclast, nesimțit? Pentru că e sexist? Eu nu aș fi atît de aprig, căci textul asociat imaginii mi se pare o găselniță (reușită):
Australia practically jumps out of the glass. In fact, some say you can almost taste the bush.
Cititorii acestui blog au observat că în ultimul timp, să tot fie cîteva luni, nu am mai scris nimic sub titlul recurent În căutarea vinului perfect:… Că rubrică nu îi pot spune. De fapt, nu am mai scris nimic despre vinuri. Din mai multe rațiuni și principii pe care le voi împărtăși în rîndurile de față.
Degustarea vinurilor a cunoscut o creștere exponențială în ultima perioadă. Atît pe teren german sau luxemburghez, cît și pe teren românesc. Avînd în vedere faptul că am petrecut sărbătorile de iarnă în România (cu o escală neprevăzută în Austria, la Viena) este mai mult decît evident că am trecut în revistă cîteva bijuterii (asta e o caracterizare restrospectivă) făcute pe la noi p’acasă: un Blaufränkisch de la Lacerta (o interpretare foarte măiastră a Lembergerului francon), un Negru de Purcari (unul dintre cele mai faine cupaje: Cabernet, Saperavi și Rară Neagră), un Pinot Noir catifelat de la Domeniile Sâmburești, un Nec Plus Ultra Rose de la Jidvei și un Cabernet Sauvignon de la Domeniile Urlați. Vinuri decente cel puțin, armonioase, accesibile. Despre vinurile spaniole, nemțești, italiene sau frantuzești nu mai pomenesc.
Ei bine, accesibilitatea e al doilea capitol la care vreau să mă refer acum. Și prin asta nu mă refer doar la prețuri. Mai ales că nu sînt puține vocile care reclamă prețul cam mare al vinului românesc, deseori nejustificat. Da, cunosc și eu cazuri de inadecvare de genul ăsta. Nu se întîmplă numai la noi. Eu prin accesibilitate înțeleg chiar acces la raftul cu vinuri: nu mă număr printre acei bogătani care își pot permite să plătească sume (uneori chiar mii de euro) pentru a face excursii prin podgorii, să se cazeze la cîte un castel sau conac, și să beneficieze de un întreg program. (Da, fără ură de clasă, recunosc, că mi-ar plăcea și mie să fac astfel de excursii.) Plus că am descoperit ceva aici, în Germania: pe lîngă faptul că vinul poate avea un preț ridicol de mic (fenomen subliniat mai ales de expați australieni), el chiar poate fi găsit peste tot. Poate exagerez. E adevărat că – momentan – locuiesc și într-un loc mai special: landul Hessa e landul care cheltuie cel mai mult pe cap de locuitor pe vin (cam 300 euro pe lună) și se învecinează cu landul Renania-Palatinat, cu capitala la Mainz, unde există Deutsches Weininstitut, și care este una dintre capitalele mondiale ale vinului (o inițiativă turistică în primul rînd, dar nu fără acoperire). În aceste două landuri se produce cam 49% din producția totală de vin a Germaniei. Nu rîdeți, n-o fi Germania o producătoare de top, dar e una dintre cele mai importante piețe de desfacere. Din două motive: putere de cumpărare și o cultură oenologică foarte dezvoltată. E locul în care poți începe să descoperi vinul. Bun, în ceea ce mă privește, descoperirea am făcut-o cred că pe la 4-5 ani, căci bunicul din partea tatălui a avut dintotdeauna o bucățică de vie. A bea vin e cumva a doua natură în familia noastră lărgită, ramura paternă. Feteasca Neagră de Uricani a fost cîndva celebră, dar – evident – gospodarii din sat nu au cultivat „viță nobilă”, din mai multe motive. Așa că inițierea s-a făcut prin intermediul unor cupaje ad-hoc: Muscat de Hamburg, Băbească sau Merlot pe de o parte, Nova, Aligoté, Fetească Regală și veșnicul Muscat Ottonel, pe de altă parte. Firește, memoria îmi poate juca feste. So, ca să n-o mai lungim: plecînd cu această moștenire și ajuns în zona cea mai potrivită pentru edificarea unei „culturi oenologice” (termen calchiat din italiană, recunosc), ce îmi mai rămînea de făcut?
Simplu: să degust cît mai multe vinuri. Despre calitățile vinului sau despre importanța lui s-a tot scris. Evaluări mai amatoricești sau nu facem cu toții. Eu chiar începusem să notez într-un carnețel caracteristicile și impresiile subiective. Insist a nu știu cîta oară asupra caracterului subiectiv al degustării de vin. Eu citesc mereu evaluări și urmăresc cum punctează entuziaștii vinurile. Și de multe ori mă amuz cînd citesc descrierile care fac trimiteri la arome, fructe, condimente pe care le identificăm în pahar. Doar că pentru așa ceva ai nevoie de multă imaginație și, paradoxal, un spectru convențional de „etichete”. Așa că eu chiar nu mă iau foarte în serios cînd descriu un vin. Mai ales că, am descoperit în timp, standardul de la care pornesc e unul prea personal: vinurile mele preferate se situează în categoria celor bold și earthy, în raport de care aproape toate celelalte vinuri mi se par plate. Ceea ce nu e corect. Așadar nu pot da lecții. Motiv pentru care nu mai doresc să povestesc cîte-n soare și în stele despre un vin, mai ales, mai ales, sublinez încă o dată mai ales că vinul este o afacere subiectivă, este o experiență personală. Mereu are o poveste diferită fiecare sticlă, chiar de la același producător. Am folosit mai sus cuvintele bold și earthy; este încă un motiv pentru care nu mai pot descrie vinurile: terminologia în care îmi fac educația oenologică este una englezească, grație în special Madelinei Puckette. Și lui Tom Cannavan. Tom Cannavan e singurul autor pe care l-am putut citi atunci cînd am căutat date despre Tuella, un cupaj portughez din soiuri mai puțin celebre, iar Madeline a generat o nouă tendință pe piață. Ea pleacă de la ideea că trebuie să încetăm a mai considera vinul o afacere elitistă, care implică sume mari, ținute obligatorii, asocieri culinare definitive. Gata cu tot ce înseamnă posh sau snobism! Putem fi naturali, putem avea bun-simț, putem experimenta. Este chiar ceea ce practică neamțul de aici: în pauza concertelor de operă sau a spectacolelor de teatru poți mînca un covrig și bea o bere sau un… pahar de vin, îmbrăcat fiind în blue-jeans și tricou. Pe cuvîntul meu.
Dacă aș continua să descriu vinuri aici, aș face-o în limba engleză (n-aș părea oare snob?) și aș face referire la vinuri care nu se prea găsesc pe piața românească. Și atunci ce rost ar mai avea? Dacă vrea cineva să vadă numărul de stele acordate și scurtele mele descrieri mă găsește pe Vivino. Vivino este o aplicație care înlocuiește cu succes carnetul de notițe, și care are în plus o bază de date cu vinuri și o sumedenie de articole. Concise, la obiect și relevante.
Pe blog voi scrie despre orice subiect legat de vin și viticultură. Mai precis voi împărtăși din cunoștințele și descoperirile mele, căci cea mai frumoasă parte a vinului constă în a-l bea cu prietenii. Mă simt dator să fac asta, deoarece unul dintre bunii mei prieteni (Salut, Petrică!) îmi mărturisea în iarnă: „Habar n-aveam despre ce spui tu acolo, de soiuri nemțești sau austriece [vorbeam despre Lemberger, respectiv Blauer Zweigelt]”. De ce să nu dau mai departe?
Acum vă las nu cu Madeline Puckette (căci nu vorbește prea grozav în public), ci cu Marnie Old (foarte clară și profi):
