O traducere și un traducător bun

Nu știu alții cum sînt, dar eu cînd mă întîlnesc cu o traducere bună simt nevoia să împart bucuria și cu alți cititori. Mai ales cînd e vorba despre poezie. Căci nu e meșteșug ușor să traduci poezie. Ce spun eu meșteșug? Poezia cere poezie…

Cum plecat am fost din țară timp de aproape doi ani, am ratat lansarea traducerii în română a volumului Liebesgedichte a lui Berltolt Brecht. Sub titlul Cum cucerești un înger, Editura Art a publicat poemele erotice brechtiene, în superba traducere a lui Horațiu Decuble. Cum sugeram mai sus, Decuble nu e doar traducător. Cine îl cunoaște știe că a debutat în 1988 în revista ieșeană „Dialog”, iar în 2001 și-a reunit poeziile în volumul Epistole și… alte poeme.

Cum cucerești un înger. Poeme erotice (traducere din limba germană, tabel cronologic și postfață de Gabriel Horațiu Decuble, București: Editura Art, 2015) e un volum de poezie – ba nu, e acel volum – care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui îndrăgostit. Îndrăgostit de poezie, la ce altceva vă gîndeați?

cum-cuceresti-un-inger-poeme-erotice_1_fullsize

Über die Vitalität

1

Die Hauptsache ist die Vitalität

Die habt ihr nach Branntweingenuß

Ein gesundes junges Weib, das geht

Auf die Vitalität, weil es muß.

2

Die Weiber liegen zu Klumpen geballt

Die Peitsche nehmt mit ihnen ins Bett!

Doch geht’s auch im Grünen: das heißt, es geht halt

mit der nötigen Vitalität.

3

Die Vitalität, die schafft es auch

Beim dümmsten Engel. Die Vitalität.

So daß er euch rasend auf seinem Bauch

Um die letzten Dinge anfleht.

4

Die Vitalität, sie befaßt sich nicht

Mit der Seele und dem Gemüt

sie befaßt sich mehr mit dem zweiten Gesicht

Und dem Weib als Gestüt.

5

Der Vitalität sind die Folgen egal

Die Vitalität mach sich alles bequem.

Es gibt keine Hemmung. Zum Beispiel Baal

War als Mensch nicht angenehm.

(Darum bitt ich Gott früh und spät

Um Vitalität.)

Despre vârtute

1

Cînd vine vorba, și nu-i șagă, de vîrtute,

Dă-i cu coniac, că n-o obții pe nebăute.

Altfel, muierea mai tînără, cu nurii

Ei, ți-o scoală, c-așa-s legile naturii.

2

Muierile-s inerte, cum stau ghemotoc,

Luați dar’ și biciul  după voi în pat!

Ba chiar și-n bălării: nu-i chestie de noroc

Unde și cum, ci de vîrtute, garantat.

3

Face posibilă, vîrtutea, și rezolvarea scurtă

A celui mai tembel din îngeri. Huit! și leop! –

Parcă-l și vezi aterizat pe burtă

Cum te imploră să-l mîntuiești cu dop.

4

Vîrtutea nu stă-n suflet ți nu dă stări de grație,

Chiar dacă o contempli ca vechii isihaști.

Ea mai curînd purcede din imaginație,

Din cum percepi muierea ca pe o iapă-n grajd.

5

Vîrtutea nu ia-n calcul urmările – ar fi banal!

Vîrtutea face doar contactul mai plăcut

Și orice jenă să dispară. De exemplu Baal,

Ca bărbat, era mai degrabă slut.

(La Domnul mă rog, zi de zi,

să-mi dea vîrtute, să pot trăi.)

O întrebare, două întrebări

Dar oare umanitatea noastră e clădită pe conștiință? […] Nu e oare omul, în realitatea sa privată, ceva copilăros și mereu mai prejos decît conștiința lui… pe care o resimte totodată ca pe ceva străin, impus și neesențial? [luni, La Cabania, 1956]

Cred că aceste însemnări din Jurnalul lui Witold Gombrowicz ajută în chip esențial la ceva. La înțelegerea existențialismului și – neapărat! – a teatrului absurdului. Ne întîlnim în semestrul 2 pentru a elucida cîteva aspecte complexe și subtile, da?

Witold Gombrowicz, Vencefot. Bohdan Paczowski

Foto: Bohdan Paczowski (1965)

Despre cititori, again

Cititorul trebuie să aparțină unui club de lectură.

Cititorul trebuie să se identifice cu eroul sau eroina.

Cititorul trebuie să se concentreze asupra unghiului socio-economic.

Cititorul trebuie să prefere o poveste cu acțiune și dialog uneia fără.

Cititorul trebuie să fi văzut cartea ecranizată într-un film.

Cititorul trebuie să fie un autor în devenire.

Cititorul trebuie să aibă imaginație.

Cititorul trebuie să aibă memorie.

Cititorul trebuie să aibă un dicționar.

Cititorul trebuie să aibă ceva simț artistic.

Ce să fie? Doar un chestionar conceput de Vladimir Nabokov, pe vremea cînd preda la un colegiu de provincie, după cum reiese din prelegerea Cititori buni și scriitori buni. Răspunsurile de mai sus au fost date la întrebarea „Cum ar trebui să fie un cititor, pentru a fi un cititor bun?”. Ei bine, înainte de a alege și noi patru răspunsuri – un număr limitat de Nabokov însuși – poate merită să avem în vedere felul în care definește Nabokov cititorul și lectura:

În mod paradoxal, o carte nu poate fi citită: poate fi recitită. Un bun cititor, un cititor matur, un cititor activ și creativ este un recititor.

Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, traducere de Cristina Rădulescu, București: Thalia, 2004, pp. 2-3)

nabokovs-america-11-814

Photo: New Yorker

Elevul cel mai prost

Ați avut vreodată prin școlile pe care le-ați urmat – folosesc pluralul deoarece eu am trecut printr-un gimnaziu, trei licee și o facultate – vreun coleg care nu prea se omora cu învățatul, dar pretindea la fiecare examen că merită nota cea mai mare? Așa, un coleg care să dea vina pentru toate pe colegii pizmuitori și pe profesorii neînțelegători, vinovați întotdeauna de eșecurile și notele slabe primite? Știți la cine mă refer, da, la ăla, ăla care mereu știe să dea vina pe alții, firește mai proști decît el și avînd toate defectele lumii. Doar el e înger.

Ei bine, cam așa mi se par și mie ăștia adunați prin curtea PSD-ului. Un partid care trage din toate pozițiile în campania electorală, dar nu numai!, în oamenii școliți pe bune, dar care stau în calea aburcării lor la putere. Bine, PSD-ul își cunoaște foarte bine fauna din „bazinul electoral”. Că altfel nu le-ar vinde alegătorilor gogoșile despre „malevolența”  ălora de luară burse date de Occidentul putred și decadent. Adică în loc să pui tu mîna pe carte, în loc să înveți tu o meserie – oricare ar fi ea – preferi să ungi bine de tot mașina de propagandă, ironizînd guvernul tehnocrat (autor al multor erori, nu zic nu). Și cînd ajunge la putere ce face acest partidoi? Ce oameni propune? Ce legi propune? Cam cum arată viitorul? Putem vedea acum cu toții cam cît de competent e și ce viziune are partidoiul (Dragnea e doar vîrful aisbergului). Mă rog, unii cetățeni se prefac orbi, e mai comod așa. Dar nu există scuze pentru orbirea mimată în epoca lui Google sau Bing. Minciuna are azi picioarele cele mai scurte. A spune azi „nu știu”, „nu cunosc”, „n-am văzut” nu înseamnă nimic altceva decît complicitate.

img_4688

Piața Unirii, Iași, 29 Ianuarie 2017

Ce nu beau

Nu știu alții cum sînt, dar cînd vine vorba despre vinul „natural, curat, de la mine din ogradă, făcut de mine” cu care mă îmbie cîte un binevoitor, simt niște mici și scurte înțepături în inimă. Asta deoarece e aproape sigur că binevoitorul sau, de ce nu?, binevoitoarea nu e vreo Isabelle Legeron, care să se îndeletnicească cu soiuri „nobile”. Nope, cei mai mulți au „căpșunică”… Adică?

După 1884, cînd e atestat oficial dezastrul soiurilor românești produs de filoxeră (Daktulosphaira vitifoliae), deja ne-o luase Franța înainte cu vreo 20 ani în înlocuirea viței vechi. Și noi am adus soiuri hibride, mai rezistente la dăunători și frig. Și astfel, limba română s-a îmbogățit: delivara vine de la soiul Delaware, zaibăr de la Seibel, tereaza de la Terras, iar căpșunică vine de la soiul Isabella. Soiuri puternice, dar care produc vinuri slabe și predispuse la oțetire (termeni ca taninuri, corpolență, postgust sînt totali inutilizabili în cazul lor). Comic e că ardelenii sau moldovenii rîd de zaibărul oltenilor, dar ei beau căpșunică… 🙂

Cum eu pot să beau puțin, mă pot mulțumi și cu un singur pahar. Dar să fie de vin.

Sursa: National Geographic România, APEV

15 zile

15 zile de călătorie: Bergamo, Nova Levante/Welschnofen, Bolzano/Bozen, Trento, Sîngeorz-Băi. Adică grupele Rosengarten/Catinaccio și Latemar din Dolomiți, apoi Munții Bîrgăului, învecinați cu Rodna. Provocarea constă în a ghici care fotografie de pe unde e. Ar fi simplu, dacă nu ar fi amestecate. 😉 Filmulețul ilustrează caracterul unic al zborului Iași-Bergamo, pe o rută avînd nivel maxim de sublim.

Probably, the best winter holiday in the world…

Ziua în care nu am fost român

Prin luna iulie a acestui an – încă sîntem în 2016 -, am decis că trebuie să ajung în capitala fotbalului, adică la Madrid. În calitate de fan nu de ieri, de azi al Realului, trebuia neapărat să ajung la templul Estadio „Santiago Bernabéu”. A, mai era ceva: și Cervantes și Shakespeare au murit in 1616. Motiv pentru care, pe lîngă multe alte manifestări, la Biblioteca Națională a Spaniei puteai vizita – între aprilie și septembrie – o expoziție intitulată Los Amores a Shakespeare. Sus primeros traducciones en España.

Bun făcut, mi-am luat bilet de avion pentru un zbor în august, am găsit o cazare ieftină pe Gran Via, în buricul tîrgului, și cu o seară înainte de decolare, mi-am făcut check-in-ul prin aplicația de smartphone a Lufthansei. Natürlich, mi-am ales un loc la fereastră, căci era ultima oară (hm, cine știe?!) cînd urma să mai zbor pe deasupra celor două orașe în care am locuit și predat aproape doi ani: Mainz și Wiesbaden. De pe culoar, le zic celor doi pasageri de pe același rînd de scaune Guten Tag, entschuldigen Sie mich… , ăia intuiesc și se ridică pentru a-mi face acces la locul meu de la fereastră. No, detaliile procedurale le cunoașteți, n-are rost să continuu. Gata, decolăm, iar eu, așezat strategic pe partea dreaptă, reușesc să arunc o privire curioasă spre locuința mea efemeră, de la o altitudine care tot dospea și creștea… Firește că în timp ce aeronava urca spre nori, eu fotografiam în rafală în lumina caldă a serii, căutînd cadre cît mai clare –  ceea ce vă doresc și dumneavoastră, cu rugămintea să îmi dați de știre dacă reușiți. Gut, în tot acest răstimp, pasagerii de lîngă mine – ăia pe care îi ridicasem ca să mă așez la locul meu – au cam început să vorbească între ei, exact în limba și graiul din citatele de mai jos:

– Mă, e frig, ce proastă am fost că am pus geaca sus în bagaj. / – Da, draga miea, și mie mi se pare că e cam rece. Uite și la ăsta, s-a apucat să pozeze cu smartu’. Nu o să-i iasă nimic, deja se face întuneric. Și din cauza lui nu vedem noi nimic pe geam. Fraeru’. / Lasă, puișor, că încep ăștia serviciul la bord și o să mîncăm, poate bem ceva.

Firește, în scurt timp blondele însoțitoare de bord ale Lufthansei – nein, not that Heidi – ne-au adus meniul zilei (nu-mi amintesc prea bine, dar cred că a fost ceva piept de pui cu piure sau paste); motiv numai bun pentru a începe iarăși comentariile:

– Băi, e cam rece porția mea, a ta cum e? / Măă, a mea e cam fierbinte, și mi se pare că e și cam prea sărate. Ăla ce e? Unt? Așea ca aperitiv, pă chifla aia merge. Cum e vinul, pui? / Dragă, mi se pare ieftineală și e cam sec așea, mai bine luam drecului un alb sau whiskey. Dacă au zgîrciții ăștia.

Sătul, mi-am pus niște muzică în căști după cina rapidă și paharul de Dornfelder (soiul ăsta se oferă în Lufthansa; adaug doar că e mult mai bun meniul decît în subsidiara Austrian Airlines, care m-a pus să aleg între o clementină și o ciocolățică într-o cursă de seară). Așadar, avînd în urechi acordurile Vetusta Morla, nu am mai fost atent la nenea de lîngă mine, deși afișa la mînă un ceas care îmi păruse inițial un Panerai Marina Luminor. Nu, nu era. Și tănțica oricum tăcuse, căci s-a pus pe dormit, parcă pentru a nu simți frigul (știți comutatorul ăla de sus, nu? de acolo închizi fluxul de aer condiționat). Anyway, după ce „am zărit în zare”, mult în dreapta, un fel de Atlantic – chiar era golful Biscaya -, mi-am scos tableta ca să mai citesc cîteva pagini electronice. Moment în care îl aud iar pe vecin:

– Băi, ăsta în ce limbă citește? Ce nație o fi? / Habar n-am, nu văd prea bine, pare engleză. Deci ar putea fi orice.

No, vedeți, cu ocazia asta am aflat că – oricît m-aș strădui – nu par român. Hm, eu credeam că moaca mea nu poate fi decît de român. Mai uitați-vă o dată la fotografia mea…

P.S. Cînd Zainab – doctorandă la New York University – sugera că figura mea ar fi a unui afgan, am crezut că-și bate joc de mine. De fapt, era un compliment. I love her!