O întrebare, două întrebări

Dar oare umanitatea noastră e clădită pe conștiință? […] Nu e oare omul, în realitatea sa privată, ceva copilăros și mereu mai prejos decît conștiința lui… pe care o resimte totodată ca pe ceva străin, impus și neesențial? [luni, La Cabania, 1956]

Cred că aceste însemnări din Jurnalul lui Witold Gombrowicz ajută în chip esențial la ceva. La înțelegerea existențialismului și – neapărat! – a teatrului absurdului. Ne întîlnim în semestrul 2 pentru a elucida cîteva aspecte complexe și subtile, da?

Witold Gombrowicz, Vencefot. Bohdan Paczowski

Foto: Bohdan Paczowski (1965)

Despre cititori, again

Cititorul trebuie să aparțină unui club de lectură.

Cititorul trebuie să se identifice cu eroul sau eroina.

Cititorul trebuie să se concentreze asupra unghiului socio-economic.

Cititorul trebuie să prefere o poveste cu acțiune și dialog uneia fără.

Cititorul trebuie să fi văzut cartea ecranizată într-un film.

Cititorul trebuie să fie un autor în devenire.

Cititorul trebuie să aibă imaginație.

Cititorul trebuie să aibă memorie.

Cititorul trebuie să aibă un dicționar.

Cititorul trebuie să aibă ceva simț artistic.

Ce să fie? Doar un chestionar conceput de Vladimir Nabokov, pe vremea cînd preda la un colegiu de provincie, după cum reiese din prelegerea Cititori buni și scriitori buni. Răspunsurile de mai sus au fost date la întrebarea „Cum ar trebui să fie un cititor, pentru a fi un cititor bun?”. Ei bine, înainte de a alege și noi patru răspunsuri – un număr limitat de Nabokov însuși – poate merită să avem în vedere felul în care definește Nabokov cititorul și lectura:

În mod paradoxal, o carte nu poate fi citită: poate fi recitită. Un bun cititor, un cititor matur, un cititor activ și creativ este un recititor.

Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, traducere de Cristina Rădulescu, București: Thalia, 2004, pp. 2-3)

nabokovs-america-11-814

Photo: New Yorker

Elevul cel mai prost

Ați avut vreodată prin școlile pe care le-ați urmat – folosesc pluralul deoarece eu am trecut printr-un gimnaziu, trei licee și o facultate – vreun coleg care nu prea se omora cu învățatul, dar pretindea la fiecare examen că merită nota cea mai mare? Așa, un coleg care să dea vina pentru toate pe colegii pizmuitori și pe profesorii neînțelegători, vinovați întotdeauna de eșecurile și notele slabe primite? Știți la cine mă refer, da, la ăla, ăla care mereu știe să dea vina pe alții, firește mai proști decît el și avînd toate defectele lumii. Doar el e înger.

Ei bine, cam așa mi se par și mie ăștia adunați prin curtea PSD-ului. Un partid care trage din toate pozițiile în campania electorală, dar nu numai!, în oamenii școliți pe bune, dar care stau în calea aburcării lor la putere. Bine, PSD-ul își cunoaște foarte bine fauna din „bazinul electoral”. Că altfel nu le-ar vinde alegătorilor gogoșile despre „malevolența”  ălora de luară burse date de Occidentul putred și decadent. Adică în loc să pui tu mîna pe carte, în loc să înveți tu o meserie – oricare ar fi ea – preferi să ungi bine de tot mașina de propagandă, ironizînd guvernul tehnocrat (autor al multor erori, nu zic nu). Și cînd ajunge la putere ce face acest partidoi? Ce oameni propune? Ce legi propune? Cam cum arată viitorul? Putem vedea acum cu toții cam cît de competent e și ce viziune are partidoiul (Dragnea e doar vîrful aisbergului). Mă rog, unii cetățeni se prefac orbi, e mai comod așa. Dar nu există scuze pentru orbirea mimată în epoca lui Google sau Bing. Minciuna are azi picioarele cele mai scurte. A spune azi „nu știu”, „nu cunosc”, „n-am văzut” nu înseamnă nimic altceva decît complicitate.

img_4688

Piața Unirii, Iași, 29 Ianuarie 2017

Ce nu beau

Nu știu alții cum sînt, dar cînd vine vorba despre vinul „natural, curat, de la mine din ogradă, făcut de mine” cu care mă îmbie cîte un binevoitor, simt niște mici și scurte înțepături în inimă. Asta deoarece e aproape sigur că binevoitorul sau, de ce nu?, binevoitoarea nu e vreo Isabelle Legeron, care să se îndeletnicească cu soiuri „nobile”. Nope, cei mai mulți au „căpșunică”… Adică?

După 1884, cînd e atestat oficial dezastrul soiurilor românești produs de filoxeră (Daktulosphaira vitifoliae), deja ne-o luase Franța înainte cu vreo 20 ani în înlocuirea viței vechi. Și noi am adus soiuri hibride, mai rezistente la dăunători și frig. Și astfel, limba română s-a îmbogățit: delivara vine de la soiul Delaware, zaibăr de la Seibel, tereaza de la Terras, iar căpșunică vine de la soiul Isabella. Soiuri puternice, dar care produc vinuri slabe și predispuse la oțetire (termeni ca taninuri, corpolență, postgust sînt totali inutilizabili în cazul lor). Comic e că ardelenii sau moldovenii rîd de zaibărul oltenilor, dar ei beau căpșunică… 🙂

Cum eu pot să beau puțin, mă pot mulțumi și cu un singur pahar. Dar să fie de vin.

Sursa: National Geographic România, APEV

15 zile

15 zile de călătorie: Bergamo, Nova Levante/Welschnofen, Bolzano/Bozen, Trento, Sîngeorz-Băi. Adică grupele Rosengarten/Catinaccio și Latemar din Dolomiți, apoi Munții Bîrgăului, învecinați cu Rodna. Provocarea constă în a ghici care fotografie de pe unde e. Ar fi simplu, dacă nu ar fi amestecate. 😉 Filmulețul ilustrează caracterul unic al zborului Iași-Bergamo, pe o rută avînd nivel maxim de sublim.

Probably, the best winter holiday in the world…

Ziua în care nu am fost român

Prin luna iulie a acestui an – încă sîntem în 2016 -, am decis că trebuie să ajung în capitala fotbalului, adică la Madrid. În calitate de fan nu de ieri, de azi al Realului, trebuia neapărat să ajung la templul Estadio „Santiago Bernabéu”. A, mai era ceva: și Cervantes și Shakespeare au murit in 1616. Motiv pentru care, pe lîngă multe alte manifestări, la Biblioteca Națională a Spaniei puteai vizita – între aprilie și septembrie – o expoziție intitulată Los Amores a Shakespeare. Sus primeros traducciones en España.

Bun făcut, mi-am luat bilet de avion pentru un zbor în august, am găsit o cazare ieftină pe Gran Via, în buricul tîrgului, și cu o seară înainte de decolare, mi-am făcut check-in-ul prin aplicația de smartphone a Lufthansei. Natürlich, mi-am ales un loc la fereastră, căci era ultima oară (hm, cine știe?!) cînd urma să mai zbor pe deasupra celor două orașe în care am locuit și predat aproape doi ani: Mainz și Wiesbaden. De pe culoar, le zic celor doi pasageri de pe același rînd de scaune Guten Tag, entschuldigen Sie mich… , ăia intuiesc și se ridică pentru a-mi face acces la locul meu de la fereastră. No, detaliile procedurale le cunoașteți, n-are rost să continuu. Gata, decolăm, iar eu, așezat strategic pe partea dreaptă, reușesc să arunc o privire curioasă spre locuința mea efemeră, de la o altitudine care tot dospea și creștea… Firește că în timp ce aeronava urca spre nori, eu fotografiam în rafală în lumina caldă a serii, căutînd cadre cît mai clare –  ceea ce vă doresc și dumneavoastră, cu rugămintea să îmi dați de știre dacă reușiți. Gut, în tot acest răstimp, pasagerii de lîngă mine – ăia pe care îi ridicasem ca să mă așez la locul meu – au cam început să vorbească între ei, exact în limba și graiul din citatele de mai jos:

– Mă, e frig, ce proastă am fost că am pus geaca sus în bagaj. / – Da, draga miea, și mie mi se pare că e cam rece. Uite și la ăsta, s-a apucat să pozeze cu smartu’. Nu o să-i iasă nimic, deja se face întuneric. Și din cauza lui nu vedem noi nimic pe geam. Fraeru’. / Lasă, puișor, că încep ăștia serviciul la bord și o să mîncăm, poate bem ceva.

Firește, în scurt timp blondele însoțitoare de bord ale Lufthansei – nein, not that Heidi – ne-au adus meniul zilei (nu-mi amintesc prea bine, dar cred că a fost ceva piept de pui cu piure sau paste); motiv numai bun pentru a începe iarăși comentariile:

– Băi, e cam rece porția mea, a ta cum e? / Măă, a mea e cam fierbinte, și mi se pare că e și cam prea sărate. Ăla ce e? Unt? Așea ca aperitiv, pă chifla aia merge. Cum e vinul, pui? / Dragă, mi se pare ieftineală și e cam sec așea, mai bine luam drecului un alb sau whiskey. Dacă au zgîrciții ăștia.

Sătul, mi-am pus niște muzică în căști după cina rapidă și paharul de Dornfelder (soiul ăsta se oferă în Lufthansa; adaug doar că e mult mai bun meniul decît în subsidiara Austrian Airlines, care m-a pus să aleg între o clementină și o ciocolățică într-o cursă de seară). Așadar, avînd în urechi acordurile Vetusta Morla, nu am mai fost atent la nenea de lîngă mine, deși afișa la mînă un ceas care îmi păruse inițial un Panerai Marina Luminor. Nu, nu era. Și tănțica oricum tăcuse, căci s-a pus pe dormit, parcă pentru a nu simți frigul (știți comutatorul ăla de sus, nu? de acolo închizi fluxul de aer condiționat). Anyway, după ce „am zărit în zare”, mult în dreapta, un fel de Atlantic – chiar era golful Biscaya -, mi-am scos tableta ca să mai citesc cîteva pagini electronice. Moment în care îl aud iar pe vecin:

– Băi, ăsta în ce limbă citește? Ce nație o fi? / Habar n-am, nu văd prea bine, pare engleză. Deci ar putea fi orice.

No, vedeți, cu ocazia asta am aflat că – oricît m-aș strădui – nu par român. Hm, eu credeam că moaca mea nu poate fi decît de român. Mai uitați-vă o dată la fotografia mea…

P.S. Cînd Zainab – doctorandă la New York University – sugera că figura mea ar fi a unui afgan, am crezut că-și bate joc de mine. De fapt, era un compliment. I love her!

O poveste care nu se termină

Am ales titlul de mai sus doar pentru a nu repeta – plagia? hmvai! – titlul lui Michael Ende, Povestea fără sfîrșit. Căci dezbaterea despre adaptarea cinematografică a unei povești se transformă pe nesimțite într-o… poveste fără sfîrșit. Cum eu despre adaptare și intermedialitate am mai scris, n-are rost o expunere teoretică. Am să mă autocitez, totuși: „mă tem să mă uit la un anumit film”. Săptămîna trecută discutam cu studenții mei despre orizontul de așteptare în contextul adaptărilor cinematografice ale unor texte literare, și le-am mărturisit lipsa mea de curaj cinefil cînd vine vorba despre unul dintre cele mai așteptate filme: A Tale of Love and Darkness, semnat de Natalie Portman. Un film produs în 2015 și existent la raft din 2016, care aștepta de cca. trei luni să fie rulat la cinematograful din dormitorul meu.

Mi-am luat, în sfîrșit, inima-n dinți și am purces la vizionare. Experiența a fost una pozitivă căci așteptarea fusese, după cum sugeram mai sus, circumspect calibrată. Povestea lui Amos Oz e atît de seducătoare încît ai nevoie să îți antrenezi detașarea atît de necesară înțelegerii istoriei narate, a legăturilor umane și sociale, a sentimentelor și percepțiilor existente în povestea lui Oz. Da, da, te seduce și te prinde în mrejele-i atent țesute, dar fără viclenie de către autor. Iar ceea ce e decisiv în text – focalizarea – e aproape imposibil de „asamblat” în film. Ceea ce „vezi” în text s-ar putea „să nu vezi” în film. Duioșia, emoția conștientizată, înțelepciunea, toate sînt subtil instrumentate la nivel de discurs de către Oz… Cel puțin pentru mine, varianta cinematografică a Poveștii lui Amos Oz se anunța ca una dezamăgitoare din cauza fragmentării și decupării la care urma să fie supus textul în proiectul ecranizării sale. Motiv pentru care Natalie Portman mă avertizează în genericul de final: avem de-a face cu „a film based on the novel”, așa cum orice scenarist inteligent își alege restricțiile. Căci fidelitatea, banala fidelitate, pare singura preocupare a cititorilor care-și văd ciopîrțite romanele sau poveștile preferate pe celuloid. Dar oare de ce regizoarea decupează într-un moment bine ales (căci pariul e imprimarea în memorie) și propoziția asta: visele dezamăgesc atunci cînd devin realitate? Semnificația aleasă de Portman poate nu e doar cea istorico-politică, așa cum e ea asumată de Oz:

“Israel is a dream come true and, as such, it is disappointing. The taste of disappointment is not in the nature of Israel, it is in the nature of dreams.” (Amos Oz)

Dacă se referă chiar la visul de „a vedea” cartea prin ochii unui regizor? Glumesc, desigur. Și nu, nu vreau să afirm că filmul ar fi o dezamăgire, deși îl găsesc prea calofil și cumva centrat pe abilitatea inegalabilă a Nataliei Portman de a da viață durerilor și interiorizării Faniei. La rîndul lui, Amir Tessler îl întruchipează foarte reușit pe Amos, copilul. Și nu, filmul nu e atît de trist pe cît decretează recenziile. Trist mi se pare că filmul nu poate fi înțeles decît de cititorii lui Oz. E într-adevăr „scrisoarea de dragoste” a Nataliei Portman, dar nu neapărat către Israel, ci către Amos Oz.