Tag Archives: Books

Autorii mei preferați?

Cu precizarea că sînt un povestitor prost, adică fără memoria detaliilor sau a cauzalităților (pe care le rețin numai cînd mă antrenez), reiau aici un răspuns dat recent la întrebarea „În afara autorilor pe care îi predai, ție ce alți autori îți plac?”…

Mențiunea de mai sus trebuia făcută neapărat, căci deunăzi am narat și parafrazat din memorie primele rînduri dintr-unul dintre volumele mele preferate, scris de unul dintre cele mai spectaculoase personaje ale vremurilor noastre: Roberto Saviano. Din Gomora, mai exact. Tradusă la noi în 2009, de Corina Petroff și Adriana Stănescu pentru Editura Univers: Gomora. O călătorie în imperiul economic și în visul de dominație al camorrei.

Și cum să nu te captiveze un autor care începe cadențat, puternic și insolit? Prima pagină, primul capitol:

Containerul se legăna în timp ce macaraua îl muta pe vapor. Ca și cum ar fi plutit în aer, sprider-ul, mecanismul cu care se agață containerul de macara, nu reușea să stăpînească mișcarea. Ușile prost închise se deschiseră și începu să plouă cu zeci de trupuri. Păreau manechine. Dar pe pămînt capetele se spărgeau, ca și cum ar fi fost cranii adevărate. Și chiar erau cranii. Ieșeau din container bărbați și femei. Chiar și cîte un copil. Morți. Congelați, așezați unii peste alții. În rînd, stivuiți precum heringii în cutie. Erau acei chinezi care nu mor niciodată. Nemuritorii care își trec documentele de la unul la altul. Iată unde sfîrșiseră. Trupurile pe care fanteziile cele mai îndrăznețe și le imaginau gătite prin restaurante, îngropate în grădinile de pe lîngă fabrici, aruncate în gura Vezuviului. Erau acolo. Cădeau cu zecile din container, cu numele notat pe o bucățică de carton legată cu o sforicică în jurul gîtului. Puseseră cu toții bani deoparte pentru a fi îngropați în orașele lor din China. Li se lua un procent din salariu, în schimb li se garanta o călătorie de întoarcere, atunci cînd mureau. Un loc într-un container și o groapă într-un petic de pămînt chinezesc.

(Roberto Saviano, Gomora, 2009, București, Univers: 9.)

Saviano, Rushdie

Roberto Saviano și Salman Rushdie: ‘Free Speech and Lawless Violence’, conferință la Academia Regală, Stockholm, 25 noiembrie 2008. Photo credit: Claudio Bresciani/AFP/Getty Images)

P.S. Aaa, că și ecranizările merită urmărite, fie ele lung-metraj (2008) sau serial (2014), e un adevăr cît se poate de evident. Vom vorbi cu altă ocazie, poate, despre formulele de adaptare ale lui Matteo Garrone și ceilalți patru regizori.

Din nou despre citit

Un simplu semnal: biblioteca personală se bucură de prezența unuia dintre autorii pe care îi citesc cu maximă plăcere. De obicei în The New York Review of Books sau în The Guardian. Este vorba despre Alberto Manguel, al cărui volum A Reader on Reading a apărut, în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu și avînd titlul Un cititor în pădurea din oglindă, la Editura Nemira.

Am ales un citat, pentru a le face poftă unor amici, de la clasă sau de aiurea:

Limitată sau nu, puterea cititorului nu se poate moșteni; trebuie învățată. Deși venim pe lume ca niște creaturi pornite să caute înțelesul a orice, să găsească sens în gesturi, sunete, culori și forme, descifrarea codului comun de comunicare al societății este un talent ce trebuie dobîndit. Vocabularul și sintaxa, nivelurile de înțelegere, redarea sintetizată a unui text, compararea unor texte, toate acestea sînt tehnici ce trebuie predate celor care intră în comunitatea societății, pentru a le oferi întreaga putere a lecturii. Și totuși, ultimul pas din cadrul procesului trebuie învățat de unul singur: să descoperi într-o carte cronica propriei experiențe.

Foarte rar, însă, este încurajată achiziția acestei puteri. De la școlile de elită pentru scribii din Mesopotamia și pînă la mănăstirile și universitățile Evului Mediu și, mai tîrziu, odată cu larga răspîndire a textelor după Gutenberg și în era internetului, lectura la întreaga sa capacitate a fost mereu privilegiul celor puțini. E adevărat, în vremea noastră, majoritatea oamenilor de pe pămînt sînt în mod superficial alfabetizați, capabili să citească un anunț și să semneze un contract, dar doar pentru asta nu-i califică drept cititori. A citi înseamnă să pătrunzi un text și să-l explorezi pînă la maximul capacităților individuale, reposedîndu-l în timpul actului de reinventare. […] Cititul la cea mai înaltă capacitate poate conduce la reflecție și la îndoieli, iar acestea pot duce la obiecții și schimbare. Aceasta, în orice societate, este o inițiativă periculoasă.

Roberto Saviano azi, Orhan Pamuk sau Salman Rushdie ieri i-au dat dreptate lui Manguel.

Ce mai citesc

Din ciclul „Vienna, I’m coming”, dar și din ciclul „Emoții și literatură: emoții morale prin romanele lumii, la diverși autori, unul mai sarcastic decît altul”, împărtășesc azi un fragment din volumul Valentinei Adami, Trauma Studies and Literature. Martin Amis’s Time’s Arrow as Trauma Fiction, Frankfurt am Main, Peter Lang, 2008:

The aim of Time’s Arrow is precisely that of awakening readers into self-consciousness about their own potential complicity in evil, and thus unravelling the oppressive structures and the logic of bureaucratic domination and of objectification of human life that made possible the Nazi genocide. (Adami 2008: 73)

41ozzj2bx8sl

P.S. De ce Vienna, I’m coming? Pentru că acolo are loc Congresul Asociației Internaționale de Literatură Comparată (ICLA/AILC) din 2016, ediția cu numărul 21. Ocazie cu care vom vorbi, în cadrul unui panel așa mai exclusivist (iertată-mi fie modestia, ha, ha!), despre etică, ontologii ficționale, emoții etc. cîțiva oameni cu apucături fixe. Printre care mă număr și eu, cu a mea contestată și „obscură” preocupare: literatura și emoțiile. Cînd? Vineri, peste 4 zile.

Tools for Education

No, I am not writing about what education is and how should it be made. Not at all. But I feel I have to share some useful recently readings. I read a lot, as I want to improve 1) my performance and 2) my students’ involvment in the act of learning.

First, a very insightful article by James M. Lang, “Small Changes in Teaching: The First 5 Minutes of Class“, published early on this year (January) in The Chronicle of Higher Education. James M. Lang argues that

But instead of offering a capsule review to students, why not ask them to offer one back to you?

In the teaching-and-learning world, the phenomenon known as the “testing effect” has received much ink. Put very simply, if we want to remember something, we have to practice remembering it. To that end, learning researchers have demonstrated over and over again that quizzes and tests not only measure student learning, but can actually help promote it. The more times that students have to draw information, ideas, or skills from memory, the better they learn it.

Instead of “testing effect,” I prefer to use the more technical term, “retrieval practice,” because testing is not required to help students practice retrieving material from their memories. Any effort they make to remember course content — without the help of notes or texts — will benefit their learning.

Take advantage of that fact in the opening few minutes of class by asking students to “remind” you of the key points from the last session. Write them on the board — editing as you go and providing feedback to ensure the responses are accurate — to set up the day’s new material. Five minutes of that at the start of every class will prepare students to succeed on the memory retrieval they will need on quizzes and exams throughout the semester.

Makes sense to me.

Second, two books that I want to buy, in order to make clear for myself and for my students how things gonna be in our future classes. So, there they are:

Daniel Willingham: Why Don’t Students Like School? A Cognitive Scientist Answers Questions About How the Mind Works and What It Means for the Classroom. Wiley. 2010. It is said that it reveals the importance of story, emotion, memory, context, and routine in building knowledge and creating lasting learning experiences. So be it!

Susan Bloom: My word! Plagiarism and College Culture. Cornell University Press. 2009. No description necessary, I think.

Top Ten

Grație lui Hugendubel (poate cel mai mare lanț de librării al Germaniei, cu un magazin foooarte încăpător în Wiesbaden) avem un top al celor mai citite ebook-uri cărți în format electronic ale autorilor independenți. Adică? Vorbim despre autori care nu sînt publicați de edituri mai mult sau mai puțin cunoscute, ci în sistem self-publishing. Bine, platforma self-publisher luată în calcul are drept partener gigantul tolino-Allianz – care deține aproape 50% din piața germană a cărților electronice (amazon are 39%). Din tolino-Allianz fac parte Thalia.de, Hugendubel.de, Weltbild.de, DerClub.de. De ce ar fi important un astfel de top? Păi dacă lucrurile stau la fel ca îndustria muzicală, unde casele de discuri promovează numai în primul rînd artiști comerciali? Ce, mie nu mi-a zis unul dintre cei mai importanți editori de carte ai României că a-l traduce pe Matthew Arnold în românește nu prezintă deloc interes…?

Așadar:

  1. Markus Ridder, Das Eisenzimmer
  2. Martina Gercke, Liebe kommt im Schottenrock
  3. B.C. Schiller, Die Fotografin
  4. B.C. Schiller, Totes Sommermädchen
  5. Sarah Mundt, Sylter Wolken
  6. Nika Lubitsch, Mord im 4. Haus
  7. Catherine Shepherd, Erntezeit
  8. Markus Ridder, Der Blütenstaubmörder
  9. Thomas Seidl, Bis sie alle schweigen
  10. Thorsten Siemens, Rache

Was sollen wir lesen?

La ce-i bun scrisul

Da, oricît de controversat ar fi Harold Bloom, continuu să subliniez că The Western Canon (1994) rămîne fundamental pentru înțelegerea literaturii, căci răspunde simplu la întrebarea simplă De ce scriem?: pentru că vrem să devenim imortali… (De fapt, după lecturarea volumului The Anxiety of Influence, din 1973, tot la aceeași concluzie ajungem.) Iar dacă scriitorii nu vor să recunoască sau pur și simplu nu conștientizează mecanismul (e perfect posibil, nu vă hliziți, cunosc eu cîțiva), o fată simplă, dar profundă, mărturisea asta cînd avea 15 ani, în aprilie 1944. Well, era aproape la o lună după ce ministrul olandez* al educației, culturii și științei, Gerit Bolkestein, a declarat la Radio Oranje (în exil la Londra) că după război se vor aduna mărturiile, jurnalele și volumele scrise sub ocupația nazistă. Așa că Anne Frank va rescrie jurnalul întru posteritate. Dar totuși:

O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit! Și de aceea îi sînt atît de recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a dat la naștere posibilitatea de a mă dezvolta și de a scrie, deci de a exprima tot ce este în mine!

(Jurnalul Annei Frank, versiunea definitivă, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, București: Humanitas, 2011, p. 287)

* V-ați prins că am folosit termenul generic „olandez” intrat în limba curentă (la noi, dar și în alte limbi romanice) cu sensul „neerlandez”, adică locuitor în Țările de Jos, nu doar în provinciile Noord- sau Zuid-Holland. (De aia prefer limbile germanice celor romanice, deoarece niederländische Sprache sau Niederland n-ar lăsa loc de interpretări.) Este că limba e o convenție?

Roberto Saviano: “Le este frică de cititorii mei, nu de mine”

Roberto Saviano în secţiunea The Long Read a cotidianului The Guardian, despre consecinţele spunerii adevărului. Tulburător, aproape inimaginabil. Ca el, în Italia mai există 585 de persoane care au nevoie de protecţia poliţiei pentru mărturiile lor.

Since I wrote Gomorrah, there’s a greater understanding of the mafia, and in Italy successive governments have been shamed into investing in fighting organised crime. They can’t pretend they don’t know what’s going on any more, and public opinion won’t let them off the hook. If you pushed me, I’d say the perception of the problem has changed radically. This is the power of the non‑fiction novel, the kind of book I’ve tried to write. To tell true stories with the rigour of a journalist and the literary style of a novelist.

Toată povestea aici.