Tag Archives: carte

Homo deus la vot

My two cents, inspired by the evolutionist approach of the history of humankind, că să zic așa.

Este relativ ușor să accepți faptul că banii sunt o realitate intersubiectivă. Majoritatea oamenilor recunosc bucuroși și că zeii greci din Antichitate, imperiile răului și valorile culturilor străine există doar în imaginație. Totuși, nu vrem să acceptăm faptul că Dumnezeul nostru, națiunea noastră sau valorile noastre sunt simple ficțiuni, deoarece acestea sunt lucrurile care dau sens vieților noastre. Vrem să credem că viețile noastre au un sens obiectiv și că sacrificiile noastre contează pentru ceva aflat dincolo de poveștile din capul nostru. Totuși, în realitate, viețile majorității oamenilor au însemnătate doar în rețeaua de povești pe care și le spun unul altuia.

Sensul este creat atunci când mai mulți oameni țes împreună o rețea comună de povești. De ce o anumită acțiune – cum ar fi să mă căsătoresc la biserică, să postesc de Ramadan sau să votez la alegeri – mi se pare importantă? Fiindcă ea li se pare importantă și părinților mei, și fraților mei, și vecinilor mei, și oamenilor din orașele învecinate, ba chiar locuitorilor din țări îndepărtate. Și de ce li se pare importantă tuturor acestor oameni? Deoarece prietenii și vecinii lor le împărtășesc viziunea. Oamenii își consolidează unul altuia credințele în mod constant, într-o buclă care se autoperpetuează. Fiecare ciclu de confirmare reciprocă strânge și mai mult rețeaua de sens, până când nu mai ai de ales și trebuie să crezi ceea ce cred toți ceilalți.

Totuși, de-a lungul deceniilor și al secolelor, rețeaua de sens se destramă, iar în locul ei se creează o nouă rețea. Să studiezi istoria înseamnă să urmărești cum se țes și se destramă aceste rețele și să conștientizezi faptul că ceea ce oamenilor dintr-o anumită epocă li se pare cel mai important lucru din viața lor devine cu totul lipsit de sens pentru urmașii lor. [subl. mea, C.C.]

Am citat un fragment din Homo deus. Scurtă istorie a viitorului (traducere de Lucia Popovici, Iași: Polirom, 2018), best-seller-ul lui Yuval Noah Harari, despre care veți citi mai multe în cronica din „Suplimentul de Cultură”. Dar postarea mea nu este reprezintă un teaser, ci doar exprimarea unei nedumeriri, mai ales în contextul zilelor noastre: mai este 1 bucată de zi pînă la referendumul ce are în vedere modificarea în legea fundamentală a definiției familiei, un plebiscit care a scos energii nebănuite și argumente fanteziste și mincinoase din partea promotorilor „familiei tradiționale”. Nedumerirea mea este legată de imensul succes pe care îl are Harari în spațiul românesc: pe rețelele de socializare, în cronicile de carte și recenziile publicate de revistele culturale și alte platforme. La noi încă nu a venit pentru vreo conferință TED, nici nu a purtat vreun dialog pe scena Ateneului Român sau la vreun post de televiziune, dar sînt convins că va sosi și acest moment. Of course că nu am vreo nedumerire. Vorbim despre un public restrîns, o minoritate minusculă și lipsită de putere, la care are succes autorul israelian. Ba chiar un public eterogen – na, că era să zic heterosexual – ca valori și credințe, unicul numitor comun fiind dorința de a fi la curent cu conținutul noilor apariții editoriale. Un public care nu cooperează, spre deosebire de milioanele de credincioși care vor ca familia să fie „protejată” de un text de lege (vor mai fi pregătind și alte ofensive, nu mă îndoiesc). Studiind istoria știm cu toții că mulțimile nu contează decît contextual, adevărul lor nu e puternic pentru că e un adevăr, ci pentru că uneori este impus prin… organizare și colaborare.

 

Advertisements

De fanatici nu ducem lipsă niciodată

De cîte ori vine vorba despre inflexibilitate și fixism, spun așa: îmi place dictatura și mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate totalitară. Dar cu o condiție: dictatorul să fiu eu.

Altfel, mă descurc eu cumva cu oamenii cu păreri foarte ferme și opțiuni indubitabile în aproape orice privință. Le ceri sau nu părerea, mulți și-o spun cu hotărîre și fără urmă de filtru personal, chiar dacă el va fi existînd. Pentru un relativist și „nuanțist” ca mine, astfel de oameni sînt totuși necesari, chiar dacă sînt obositori. Cu condiția să nu treacă de „linia roșie”.

Ei, bine, dar ce ne facem cînd spațiul public devine irespirabil? Nu știu. Recunosc doar că eu mă retrag în liniștea spațiului de citit, și mă opresc, în exemplul de azi,  la volumul lui Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic. Cel puțin din următorul motiv:

 Toți răcnesc, nimeni nu ascultă. În afară de mine. Eu ascult uneori: așa îmi cîștig pîinea.

(Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic, traducere de Dana-Ligia Ilin, București: Humanitas, pp. 12-13)

cum-sa-lecuiesti-un-fanatic_30671_1_1323863867

Cea mai faină dedicație

De mult timp nu am văzut o dedicație mai jucăușă și plină de adevăr. O captatio benevolentiae mai mult decît adecvată. Îi aparține lui Stephen M. Tomecek și deschide volumul Experimenting with everyday science: Art and architecture, 2010, NY: Chelsea House/Infobase Publishing. Iat-o:

In memory of Leonardo, Raphael, Michelangelo, and Donatello — four great masters who not only inspired countless artists, but also served
as role models for four equally impressive ninja turtles.

51xae3qtbjl-_sx383_bo1204203200_

Din nou despre citit

Un simplu semnal: biblioteca personală se bucură de prezența unuia dintre autorii pe care îi citesc cu maximă plăcere. De obicei în The New York Review of Books sau în The Guardian. Este vorba despre Alberto Manguel, al cărui volum A Reader on Reading a apărut, în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu și avînd titlul Un cititor în pădurea din oglindă, la Editura Nemira.

Am ales un citat, pentru a le face poftă unor amici, de la clasă sau de aiurea:

Limitată sau nu, puterea cititorului nu se poate moșteni; trebuie învățată. Deși venim pe lume ca niște creaturi pornite să caute înțelesul a orice, să găsească sens în gesturi, sunete, culori și forme, descifrarea codului comun de comunicare al societății este un talent ce trebuie dobîndit. Vocabularul și sintaxa, nivelurile de înțelegere, redarea sintetizată a unui text, compararea unor texte, toate acestea sînt tehnici ce trebuie predate celor care intră în comunitatea societății, pentru a le oferi întreaga putere a lecturii. Și totuși, ultimul pas din cadrul procesului trebuie învățat de unul singur: să descoperi într-o carte cronica propriei experiențe.

Foarte rar, însă, este încurajată achiziția acestei puteri. De la școlile de elită pentru scribii din Mesopotamia și pînă la mănăstirile și universitățile Evului Mediu și, mai tîrziu, odată cu larga răspîndire a textelor după Gutenberg și în era internetului, lectura la întreaga sa capacitate a fost mereu privilegiul celor puțini. E adevărat, în vremea noastră, majoritatea oamenilor de pe pămînt sînt în mod superficial alfabetizați, capabili să citească un anunț și să semneze un contract, dar doar pentru asta nu-i califică drept cititori. A citi înseamnă să pătrunzi un text și să-l explorezi pînă la maximul capacităților individuale, reposedîndu-l în timpul actului de reinventare. […] Cititul la cea mai înaltă capacitate poate conduce la reflecție și la îndoieli, iar acestea pot duce la obiecții și schimbare. Aceasta, în orice societate, este o inițiativă periculoasă.

Roberto Saviano azi, Orhan Pamuk sau Salman Rushdie ieri i-au dat dreptate lui Manguel.

Ce mai citesc

În goană, contracronometru, cu sentimentul că sfîrșitul semestrului de vară e tot mai aglomerat și fix acum după Brexit, am pus mîna pe un volum extrem de interesant: Jan Rüger, Nikolaus Wachsmann, eds., Rewriting  German History. New Perspectives on Modern Germany, Palgrave Macmillan, 2015.

Screen Shot 2016-06-28 at 14.38.59

Un volum care acoperă un spectru larg de probleme nevralgice, sudate în jurul celui de-al doilea război mondial. Și e foarte fain că puteți răsfoi aici cîteva pagini. Pe mine mă interesează în mod deosebit un capitol semnat de Nikolaus Wachsmann: „The Nazi Concentration Camps in International Context: Comparisons and Connections”. Capitol care va fi urmat de o și mai serioasă lectură a unui volum semnat de același Wachsmann: KL: A History of German Nazi Concentration Camps, Little Brown, 2015. Recenzia din „London Review of Books” a lui Thomas Lacqueur nu te poate lăsa indiferent și chiar te convinge să parcurgi cele peste 800 pagini ale lui Wachsmann. Ceea ce eu voi și face.

P.S. Îi mulțumesc lui Sebastian, a real friend, pentru semnalarea volumului KL...

Ce mai citesc

Chiar pe nerăsuflate. Și asta mie nu mi se întîmplă foarte des. Nu pentru că aș fi un cititor sceptic și foaaaarte selectiv, ci pentru că asta mi-e viața: citesc mereu. Și cum nu scriu recenzii decît foarte rar și aproape exclusiv pentru reviste academice fără circulație, nu voi încerca aici și acum să recenzez volumul pe care îl citesc momentan (mai am cîteva pagini de parcurs). Și nici nu aș dezvălui ce mai citesc, dacă nu ar fi vorba despre ceva foarte important și profund: A fi evreu după Holocaust de Imre Tóth (București: Humanitas, 2015, traducere din limba franceză de Gina Vieru). Un volum semnat de un filosof și istoric al matematicii, după cum ni-l prezintă pagina de gardă, și care s-a născut la Satu Mare în 1921 și a murit în 2010 la Paris. A predat la universitățile din București și Regensburg (30 ani la aceasta din urmă), cunoscînd foarte bine istoria intelectuală a universităților germane, motiv suplimentar pentru a citi volumul de față pentru unii dintre noi. Un volum din care aflăm lucruri mai mult decît interesante despre Ludwig Wittgenstein, Gottlob Frege, Felix Klein, Hugo Dingler, Pierre Duhem ș.a. Poate e prea tranșant autorul cu privire la aportul general al „științei germane” postbelice, poate subiectiv pe alocuri (căci avem de-a face cu un autor evreu), însă luciditatea și inteligența cu care scrie despre antisemitism și Holocaust merită subliniate. E un apel indirect și sensibil la rațiune. Cu gust amar, mă hazardez să afirm că rațiunea, din păcate, a fost folosită de-a lungul istoriei tocmai parcă pentru a ilustra că omul este animalul cel mai feroce și mai viclean. Și pentru că recenziile sau semnalele sau ce vor fi vrut autorii să scrie sînt mai mult decît superficiale (Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Țicu Goldstein), am să vă fac poftă de citit prin intermediul unui citat:

Către sfîrșitul anilor ´30, tatăl meu mi-a propus să plec să-mi continui studiile în Germania, la Seminarul lui Martin Buber din Frankfurt pe Main. tata era un om foarte credincios, mare cunoscător al Talmudului și al Cabalei. L-am privit cu mirare. „Dar, tată, mai întîi, tu știi că sînt comunist. Și apoi: Hitler?!” S-a uitat la mine calm, zîmbind. „Că ești comunist, o știu prea bine, dar, crede-mă, ai să-ți dai seama că ceea ce-ți trebuie e școala – cea mai bună. Cît despre Hitler – a izbucnit în rîs -, ce Hitler?! Cîți Hitleri nu a cunoscut istoria evreilor! Hitlerii vin și se duc. Evreii rămîn și continuă să studieze”. Și Neville Chamberlain era convins că se poate discuta cu Führerul pe un ton calm, că există posibilitatea reală de a-l domoli. Dar Führerul s-a dovedit a fi ipocrit numai atunci cînd a fost vorba să-i convingă pe Chamberlain și Daladier că și el, ca oricare alt politician, nu era decît un mincinos ale cărui discursuri înflăcărau masele. Doar că, în privința evreilor, Führerul nu mințea cîtuși de puțin. Era sincer: nici o contradicție între vorbele și faptele sale.

Știu, nu se încheie cu un citat, dar aici sîntem pe un blog. Subiectiv, personal și… frugal.

P.S. Voi reveni sigur asupra acestui volum.