Tag Archives: Film

Also, mon amour

Mi-ar plăcea să fiu cronicar de film, mi-ar plăcea ca măcar prietenii mei să țină cont de recomandările mele cinefile, mi-ar plăcea să fiu citat, căci de vanitate nu duc lipsă nici eu. Glumesc, firește… Prefer libertatea de a scrie numai despre lucrurile care au semnificație pentru mine. Fie că e vorba despre o carte, un autor, o întîmplare sau un film.

Proaspăt vizionat, argintiul urs de la Berlinala din acest an, Ana, mon amour este un astfel de film: impresionant. Nu neapărat la nivel de discurs, și afirm asta în pofida faptului că nu am citit Luminița, mon amour al lui Cezar-Paul Bădescu, punctul de plecare al acestui film. Așadar nu pot evalua dacă și pînă unde avem de-a face cu o adaptare mai mult sau mai puțin reușită, provocatoare. Și dacă tot am început cu referiri la discurs, sînt dator să semnalez minusurile scenariului: nu cronologia scenelor mi se pare inadecvată (de asta doar cititorii sau spectatorii leneși se pot plînge). Și nici nuditatea erotică (da, există și altfel de nuditate) așa-zis excesivă, ci lungimea scenelor. Nu faptul că regizorul alege – în scop demonstrativ și explanatoriu – să arate pe peliculă păr pubian, reziduri defecate sau spermă e discutabil, ci tăietura ușor cam lungă a acestor acte. Sînt de părere că în film ai voie să arăți orice, poate chiar totul, cu condiția să fii coerent și să folosească argumentării. Iar în cazul filmului lui Netzer, avem de-a face cu o investigație cît se poate de coerentă a felului în care un bărbat și o femeie își împart existența. E vorba totuși de natura complexă, profundă și (ne)controlabilă a relațiilor interumane, a mecanismelor mai mult sau mai puțin vizibile prin care oamenii își justifică alegerile. Cît e iubire? Cît e dependență? Cît e calcul? Cît e conștiență?

Introspecția la care te invită Ana, mon amour e de durată. Personal, scriu aceste rînduri la cîteva ore bune – care se vor transforma în zile – de la terminarea filmului și mărturisesc că nu m-am gîndit la nimic altceva decît la rolul pe care îl joacă în existența noastră sexualitatea, influența părinților, a paradigmelor diferite de cunoaștere, a … Evident că te recunoști în anumite situații pe care filmul le exploatează, căci e ca și cum te-ai uita într-o oglindă ciobită, care reflectă parțial și incongruent experiențele tale cele mai intime. Fie ele cu un om pe care l-ai iubit și cu care ai împărțit nopți și zile, fie cu părinții (naturali sau nu), fie cu slujitori ai bisericii. Ironia, în doze inegale – în funcție de temă: autoerotismul, spovedania, confesiunea psihoterapeutică – nu face decît să echilibreze efortul introspectiv la care este provocat spectatorul. Nu e un film de sîmbătă seara dacă ești comod. Dar e un film necesar dacă vrei să te cunoști. Eu doar m-am recunoscut.

Că Vlad Ivanov joacă excepțional, că Marius Postelnicu duce în spate bine de tot povara tipologică sînt realități care deja au fost remarcate. Carmen Tănase e convingătoare și ea. Dar că Diana Cavallioti dă expresie unui spectru aproape complet de abandonuri și căderi, exaltări și răceli trebuie subliniat și repetat de fiecare cronică.

O poveste care nu se termină

Am ales titlul de mai sus doar pentru a nu repeta – plagia? hmvai! – titlul lui Michael Ende, Povestea fără sfîrșit. Căci dezbaterea despre adaptarea cinematografică a unei povești se transformă pe nesimțite într-o… poveste fără sfîrșit. Cum eu despre adaptare și intermedialitate am mai scris, n-are rost o expunere teoretică. Am să mă autocitez, totuși: „mă tem să mă uit la un anumit film”. Săptămîna trecută discutam cu studenții mei despre orizontul de așteptare în contextul adaptărilor cinematografice ale unor texte literare, și le-am mărturisit lipsa mea de curaj cinefil cînd vine vorba despre unul dintre cele mai așteptate filme: A Tale of Love and Darkness, semnat de Natalie Portman. Un film produs în 2015 și existent la raft din 2016, care aștepta de cca. trei luni să fie rulat la cinematograful din dormitorul meu.

Mi-am luat, în sfîrșit, inima-n dinți și am purces la vizionare. Experiența a fost una pozitivă căci așteptarea fusese, după cum sugeram mai sus, circumspect calibrată. Povestea lui Amos Oz e atît de seducătoare încît ai nevoie să îți antrenezi detașarea atît de necesară înțelegerii istoriei narate, a legăturilor umane și sociale, a sentimentelor și percepțiilor existente în povestea lui Oz. Da, da, te seduce și te prinde în mrejele-i atent țesute, dar fără viclenie de către autor. Iar ceea ce e decisiv în text – focalizarea – e aproape imposibil de „asamblat” în film. Ceea ce „vezi” în text s-ar putea „să nu vezi” în film. Duioșia, emoția conștientizată, înțelepciunea, toate sînt subtil instrumentate la nivel de discurs de către Oz… Cel puțin pentru mine, varianta cinematografică a Poveștii lui Amos Oz se anunța ca una dezamăgitoare din cauza fragmentării și decupării la care urma să fie supus textul în proiectul ecranizării sale. Motiv pentru care Natalie Portman mă avertizează în genericul de final: avem de-a face cu „a film based on the novel”, așa cum orice scenarist inteligent își alege restricțiile. Căci fidelitatea, banala fidelitate, pare singura preocupare a cititorilor care-și văd ciopîrțite romanele sau poveștile preferate pe celuloid. Dar oare de ce regizoarea decupează într-un moment bine ales (căci pariul e imprimarea în memorie) și propoziția asta: visele dezamăgesc atunci cînd devin realitate? Semnificația aleasă de Portman poate nu e doar cea istorico-politică, așa cum e ea asumată de Oz:

“Israel is a dream come true and, as such, it is disappointing. The taste of disappointment is not in the nature of Israel, it is in the nature of dreams.” (Amos Oz)

Dacă se referă chiar la visul de „a vedea” cartea prin ochii unui regizor? Glumesc, desigur. Și nu, nu vreau să afirm că filmul ar fi o dezamăgire, deși îl găsesc prea calofil și cumva centrat pe abilitatea inegalabilă a Nataliei Portman de a da viață durerilor și interiorizării Faniei. La rîndul lui, Amir Tessler îl întruchipează foarte reușit pe Amos, copilul. Și nu, filmul nu e atît de trist pe cît decretează recenziile. Trist mi se pare că filmul nu poate fi înțeles decît de cititorii lui Oz. E într-adevăr „scrisoarea de dragoste” a Nataliei Portman, dar nu neapărat către Israel, ci către Amos Oz.

Un film făcut parcă de mine: „Julieta” (2016, Pedro Almodóvar)

Of course, textul de mai jos nu e o cronică de film. Luați-l mai degrabă ca pe un semnal. Mă simt dator să semnalez că pe lista preferințelor mele reapare Almodóvar; mă simt dator, așadar, față de „Julieta”, față de Almodóvar, față de Emma Suarez, față de Rossy de Palma (cu un rol de mică întindere, dar de maximă prestație!), față de Adriana Ugarte, față de Inma Cuesta…

O „dramă de familie” asamblată cu duioșie de Almodóvar. Sincer, mă simt ca și cum ar fi făcut acest film special pentru mine: Adriana Ugarte în rol principal, unul pe care îl împarte cu Emma Suarez, ca mamă, amantă, prietenă. Cinematică, sensibilitate, profunzime, empatie, costume, partea aia frumoasă de Madrid – ale cărui străduțe le-am bătut și eu la ceas de seară sau la răsăritul soarelui -, toate se regăsesc în „Julieta”. Nu e neapărat un film răvășitor, dar trebuie să subliniez că stă sub semnul observației atente a unui anumit fel de a minți și de a simți vina…

Condiția umană à la Almodóvar.

P.S. 1. Nu sînt singurul căruia i-a plăcut filmul: l-au adorat și Mark Kermode,  Anna Smith și Geoffrey Macnab.

P.S. 2. Dacă vă e dor sau poftă de Madrid, aveți aici harta lui Almodóvar.

Avem o cîștigătoare

Dacă în competiția masculină, finala care desemnează cine este actorul meu german contemporan preferat încă nu are un cîștigător (Moritz Bleibtreu, Sebastian Koch, Jürgen Vogel, Til Schweiger, Jonas Nay, Dieter Hallevorden, Tobias Moretti, Ulrich Noethen și, desigur, Daniel Brühl sau Ulrich Tukur ! încă joacă în fazele finale), la secțiunea feminină lucrurile s-au limpezit. No. 1 nu e nici Iris Berben, nici Julia Jentsch, nici Katharina Wackernagel, nici Maria Fürtwangler, nici Nora Tschirner, nici Martina Gedeck, nici Nina Hoss. Diane Krüger sau Alexandra Maria Lara nici atît, iar Nastasia Kinski sau Veronica Ferres au ieșit și ele din competiție.

Astfel că cea care va ridica trofeul acesta mult-rîvnit (ha ha!) va fi Corinna Harfouch. Da, probabil că e mai puțin cunoscută în afara spațiului vorbitor de limba germană. Dar măcar în Parfumul (2006) lui Tom Tykwer, după Süskind, tot ați văzut-o.  Sau în excelentul Die Wand (1999) al lui Klaus Maria Brandauer, în care joacă alături de Martina Gedeck (care rămîne una dintre cele mai bune actrițe ever, abia aștept să o văd în Jurnalul Annei Frank). Firește că lista filmelor e foarte lungă.

Corinna Harfouch este o artistă completă, cu o experiență remarcabil de intensă și diversificată (a jucat inclusiv în Hamlet sau Fedra). Adaug că vocea ei este cerută peste tot:

Filmul care m-a făcut să îmi aminesc de Corinna Harfouch este Finsterworld (2013), un film sub semnul lui „rîsu-plînsu”, provocator, o critică acidă și ironică a relațiilor sociale din Germania de astăzi („Și-n ăsta joacă Harfouch?!”):

Bun, dar de ce simt nevoia unui astfel de „clasament”, care firește e doar o glumă și-un pretext? Oh je, la sugestia cuiva – nu spui cine, persoană importantă -, am crezut pentru o bună bucată de timp, că această excelentă actriță este… elvețiană. Nici măcar numele Harfouch nu are nimic de-a face cu franceza vorbită la Geneva sau Lausanne, căci – am aflat între timp – este numele primului soț al Corinnei, un sirian pe numele său Nabil Harfouch (medic, pare-mi-se). Well, nu numai că e nemțoaică, dar e și Balanță: e născută la Suhl (pe undeva prin RDG-ul acelor vremuri), pe 16 octombrie 1954.

Dar dacă vrea cineva să afle povestea vieții profesionale a Corinnei Harfouch, ea este la îndemînă aici (da, muzica de la final e de pe Closing Time al lui Tom Waits):

 

P.S. Dacă era neamț, la bărbați cîștiga detașat Bruno Ganz. Dar el este… elvețian.

Stare de film alb-negru

Disclaimer: Aceasta nu este o cronică de film. Vă voi direcționa spre cîteva cronici la finalul acestui scurt text.

Un text pe care îl vreau subiectiv. Luați-l ca pe o formă de recomandare. Raportarea la acest film este una prea personală, de aceea șansele să experimentați receptarea la fel ca mine se îndreaptă cumva spre zero. Este vorba despre Blancanieves, film regizat de Pablo Berger și apărut în 2012. O Albă ca zăpada mută, în alb-negru. Că e alb-negru mi se pare atît de firesc, încît nici nu îmi pot imagina de ce cineva ar lansa un film color sau benzi colorate pornind de la basmul Fraților Grimm. Doar că filmul lui Pablo Berger e mai mult decît o ecranizare, ba mai mult poate și decît o adaptare – dacă terminologia și bunul simț nu m-ar obliga să ramîn fidel acestui termen. (Între noi fie vorba, rămîne o adaptare. Pentru că am arătat deja în „Philologica Jassyensia”, no. 21/2015, cum înțeleg eu adaptarea, vizualitatea și intermedialitatea, vă pun aici studiul cu pricina.) De ce ar fi mai mult?

Well, de fapt Blancanieves poate fi o experiență autonomă, chiar dacă jocul intertextual este transparent. E o experiență imersivă într-o lume a cititului pe buze, a ascultării unei muzici care e foarte bine acordată cu stările și evenimentele derulate pe peliculă, cu săgeți și priviri inteligent, difuz, inventiv aruncate în cotloanele unei culturi pe care o numim spaniolă, în sensul cel mai generic și stereotipic (îți cam vine să te gîndești la Ortega y Gasset, Goya sau… Butragueno). Și dacă iubești filmul spaniol sau felul în care regizorii spanioli sondează profunzimile, vei savura în tăcere povestea cu toreadori. Căci da, cei șapte pitici sînt… Sau mai bine, nu, fără spoilers. După umila mea părere, e una dintre acele „bijuterii” care, indiferent de starea cu care te așezi în fața ecranului, te absoarbe pe parcurs inevitabil și iremediabil (are 104 minute). Mai direct spus: e scrutarea simplă, dar care vede esențialul.

Impulsul primar de a vedea acest film însă nu are nimic de-a face cu preocupările mele pentru adaptare sau rescriere filmică a textului literar; cît despre aplecarea spre basm nici nu poate fi vorba… E mai superficial de-atît: e un film în care joacă una dintre actrițele mele preferate, Maribel Verdú. Mai exact María Isabel „Maribel” Verdú Rollán. O actriță pe care am descoperit-o prin anii ‘90, într-un serial spaniol, cam de duzină, al cărui titlu nici nu mi-l amintesc. Însă îmi amintesc privirea ei pătrunzătoare; se pare că, de asemenea, am anticipat fooaarte corect capacitatea ei de a intra în pielea unor personaje foarte diverse, conferindu-le o autenticitate rară. Ceilalți o cunosc din Y tu Mama También (2001, Alfonso Cuarón) sau Pan‘s Labyrinth (2006, Guillermo del Toro). Sau, mai ales, din Belle Epoque (1992, Fernando Trueba) ! O actriță cu opțiuni pe care le înțeleg foarte bine:

she never really answered the call of Hollywood, although she worked with Francis Ford Coppola in “Tetro” (2009). She has “small ambitions,” she admitted. “I only dream of a happy personal life. I am not interested in that world [of glitz and glamour], only in interesting films.

Read more: http://entertainment.inquirer.net/180839/maribel-verdu-is-not-interested-in-hollywood#ixzz43XZMQTe6

Ce să ne mai ascundem după cireș, e o actriță pe care o iubesc și mi-am propus să îi văd filmele. Pe toate, chiar dacă-s vreo 60. Știu că exagerez, dar cum vorbim despre spanioli, e explicabil, nu-i așa?

Cum am mai spus în toate ocaziile, la film și fotbal se pricepe toată lumea, dar eu mă opresc aici. Dacă vreți niște recenzii convingătoare și de bun-simț, le aveți aici: Roger Ebert, Peter Bradshaw, Jorge Latorre. Ultima e cea mai consistentă.

Despre relativitate, via Christopher Nolan

Pentru că nu pot scrie cronică de film (la filme și fotbal, oricum se pricep toți degustătorii), am să fac referire la un aspect: pe IMDB, util după umila mea părere numai pentru informații referitoare la tech specs și cast, două dintre filmele pe care le-am urmărit recent sînt despărțite, în notare, doar de 0,5 puncte.

Astfel, The Martian (r. Ridley Scott, 2015) are nota 8.1 (pe scara de la 1 la 10), în timp ce Interstellar (r. Christopher Nolan, 2014) are nota 8.6. No, într-o lume în care totul pare cuantificabil (de la scientometrie pînă la titlul de „cel mai bun sportiv al anului”), o astfel de diferență plasează cele două filme cam în aceeași ligă, cu excepția cazului în care criteriul de demarcație al ligilor ar fi nota 8.5. Repet, nu scriu cronică de film; punctez doar cîteva aspecte.

Cele două filme au în comun doi dintre cei mai buni actori hollywoodieni, dar inegali rău în cazul celor două filme: Jessica Chastain și Matt Damon. Chastain mi s-a părut mai bună în filmul lui Nolan, Damon mai bun în filmul lui Scott (cu limite și nuanțe, căci aici are rol principal). Ambii însă inferiori lui Matthew McConaughey – foarte bun. Nu și Anne Hathaway, cam decorativă.

În esență, ambele filme fac vorbire despre despre singurătate, în moduri diferite, avînd la bază ecuații diferite. Despre singularitate, de asemenea. Despre supraviețuire. Despre explorare. Despre specia umană și despre responabilitatea față de ea. Despre relativitatea spațiului, a timpului, a dimensiunilor pe care le măsurăm (superbe și inteligent articulate ondulațiile din filmul lui Nolan!). Despre, poate visul cel mai provocator al omului: de a călători în timp (despre ontologie, cu altă ocazie). Despre destin. Despre cît de mic și de mare este omul deopotrivă.

Da, dar cum o face Nolan și cum o face Scott… Dacă filmul lui Scott este superficial la nivel de scenariu, nu același lucru se poate spune despre cel al lui Nolan, scris de la zero împreună cu fratele său, Jonathan Nolan. Adevărat este că frații Nolan au avut parte de ajutorul unui fizician, Kip Thorne. Le-a ieșit un Interstellar inteligent, profund dacă rîcîi puțintel pojghița imagistică, avînd o coloană sonoră de-a dreptul magnifică, semnată de Hans Zimmer. (Scott a ales o coloană sonoră mizerabilă, fiind de-a dreptul ridicolă insistența pe colecția de muzică a personajului numit Melissa Lewis, interpretată de Chastain.) Pe de altă parte, nici cartea care stă la baza Marțianului nu este una lipsită de valoare: se spune că romanul lui Andy Weir e foarte bine documentat, plin de matematică. Plus că Scott a încercat să producă o poveste cît mai realistă cu putință. Poate de aia nici nu i-a ieșit, căci ceea ce contează la final e rezultatul: nu convinge.

Sexualitatea înseamnă mereu mai mult

Cum cartea Charlottei Roche a făcut valuri mari în 2008, ecranizarea nu putea fi mai puțin revoltătoare și oripilantă. Totuși, Feuchtgebiete nu e deloc superficial. Și mă refer la film cînd afirm asta. Dincolo de pretextul erotic care ar fi putut fi suficient pentru o ecranizare – cînd am văzut titlul german am știut din prima clipă la ce se referă -, spectatorul ar face bine să observe ironia biciuitoare și privirea ageră de care dă dovadă antieroina Helen și pe care regizorul a exploatat-o foarte bine. În carte nu e vorba numai de sexualitatea feminină și de imaginea corpului feminin. Nu altceva ar afirma David Wnendt, căci acesta este numele regizorului filmului lansat în 2013.

Eram curios să văd acest film, căci chiar și acum după 7 ani, se vorbește permanent despre nesimțirea de care dă dovadă în scris Charlotte Roche, care mă intrigă de cîte ori se exprimă. Și cum încă nu testasem cum încetinește clientul VPN streaming-ul, l-am urmărit aici. Și mi-a plăcut. Căci mereu îmi plac filmele nesimțite care pleacă de la texte nesimțite. Cu o condiție: să nu fie subțiri.

Trailer:

Și, da, dacă vă întrebați de unde o știți pe Charlotte Roche, aveți dreptate: era prezentatoare la VIVA, un fel de MTV nemțesc, mai avangardist și electronic.