Tag Archives: Frankfurt

Chiria, cît e chiria?

Postez scurt și cuprinzător o hartă a chiriilor, așa cum a fost ea realizată pe baza datelor agenției online „Immobilien Scout 24”. Asta deoarece mereu a trebuit să explic, fără date la îndemînă – mizînd doar pe cuvîntul meu – de ce nu îți convine să închiriezi un apartament prin zonele centrale din Frankfurt, Mainz sau Wiesbaden. Atenție, prețurile nu includ cheltuielile de întreținere. Kaltmiete = fără utilități.

Harta mărită aici.

miet_map_frankfurt

Advertisements

Diary of Dreams @ Batschkapp, Frankfurt (2015)

Cu o foarte mare întîrziere, postez acum kurz und knapp cîteva impresii de la concertul Diary of Dreams, din 2015, de la Frankfurt. Întîrzierea este perfect explicabilă în context german: la concert am ajuns mai tîrziu cu 40 minute, căci pe autostradă avusese loc un accident, cu 7 vehicule implicate, fix înainte de ieșirea de pe A3, eu continuînd pe A661 spre Offenbach. Dar explicația pertinentă e legată de faptul că un upload de aproximativ 300 MB mi-ar fi luat 4 zile (!) prin intermediul conexiunii (Deutsche Telekom) pe care o am în Freudenberg, cochetul cartier din Wiesbaden de unde poți admira celebra podgorie Rheingau. Așa că am preferat să folosesc fibra optică a autohtonului RDS, care bate la funduleț ofertele rezidențiale ale providerilor nemți de internet. (Conexiunile business au lățime de bandă decentă, dar – ha, ha! – la prețuri inumane.)

În deschiderea concertului au evoluat elvețienii de la The Beauty of Gemina. Care au cîntat corect în primul rînd, foarte profi. Nici nu am o imagine fidelă a întregii prestații, deoarece am prins doar ultimele 4 piese ale serii, din motivele arătate mai sus. Fără bis, că, deh, lumea venise pentru alți eroi.

Am simțit un adevărat șoc la apariția pe scenă a celor 4 băieți de la Diary of Dreams conduși de Adrian Hates. Sala a explodat pur și simplu! Un val de căldură și un curent de hohote de bucurie a învăluit totul, dublînd efectul torid al aburilor de pe scenă. Un public foarte colorat, de toate vîrstele și coafurile posibile: de la adolescente goth cu plasă ruptă pe te miri unde, pînă la moșnegei cu pletele netăiate de pe vremea cînd underground în Germania însemna Blixa Bargeld, Nick Cave sau Joachim Witt…

Au cîntat tot ce-ți dorește inimioara: de pe Psychoma, de pe One of 18 Angels, de pe Freak Perfume, de pe Nekrolog 43, de pe preferatul meu If, de pe Grau im Licht – miezul turneului de promovare din 2015, de fapt. Unul dintre momentele de vîrf ale vieții mele de spectator în anul de grație 2015. Mi-e foarte greu să mai fac ierarhii la sfîrșitul acestui an, dar în mod cert aș mai merge cel puțin o dată la același concert, cu același playlist, cu același setup de lumini.

Mai jos, una dintre piesele din acea seară: Sinferno. Cam pe la al patrulea bis.

 

Hey!

Give me some time to calm down
Hold back your invocation
A fatal step. The wrong direction
Hide the face that shows compassion

Keep your voice down now
to choke insanity in my head

Embrace the silent soldiers
Your talk beyond all bearing
Identify the only suspect
Sacrifice your rational thinking

Give back my liberty
Paint black my misbelief

Meschinării germane. Un caz.

Mă, da’ tu despre lucrurile nasoale ale Germaniei nu scrii? Nu ți s-a întîmplat nimic nasol într-un an de zile?

Așa sună uneori întrebările amicilor din România cînd mai aruncă un ochi pe blogul meu… Ei, bine, hai să le satisfac această curiozitate. Ba nu, nu e curiozitate, căci eu cred că oamenii ăștia au certitudinea că sînt al naibii de selectiv cînd scriu despre experiențele de pe malul Rinului.

Așadar… prin luna septembrie a trebuit să zbor de la Frankfurt la Berlin, cu o cursă Air Berlin (companie cu servicii excelente, aveam să aflu cu această ocazie) programată la ora 7 dimineața. Avînd în vedere bagajul de cală și obligația predării acestuia, era evident că în jurul orei 5 trebuia să fiu deja în drum spre aeroport. Oferta Park, Sleep and Fly a celor de la Park Inn era inoperabilă:  ar trebui să faci rezervarea cu mai mult de 1 zi înainte de zbor. Bun, deci nu mă puteam duce cu mașina personală. La prima cursă de S-Bahn a dimineții nu puteam să ajung în timp util, din lipsă de autobuz pînă la gară… Un taxi pînă la gară costă cca. 20 euro, așa că am decis că prefer să scot din buzunar dublul acestei sume, dar să mă ducă direct la aeroport. Ce să mai pierd timpul pe trenul suburban, cu ochii în pioneze! În 30 minute aș fi ajuns la aeroport, căci la ora 5 dimineața autostrada e mai liberă de obicei, plus că oricum trebuia să ajung la terminalul 2, nu la 1 – unde au trag toate trenurile, fie regionale, fie Inter-City.

Varianta cu taxi era cea mai rațională, clar. Motiv pentru care, cu o zi înaintea zborului iau legătura cu firma din vecini, adică de la două străzi mai în vale și fac o pre-comandă. Și îl întreb pe „Nea Caisă” al nemților de la compania de taxi dacă mai trebuie să sun, să fac ceva ca să fie clar că la ora 4.45 trebuie să fie în fața casei mele, la adresa cutare. „Sie sollen nicht kummern”, mă liniștește printr-un mesaj vocea de la capătul e-mailului. Ok, zis și făcut. Mi-am văzut de ale mele, iar în dimineața următoare, mă înființez în stradă, la adresa comunicată și mă uit în vale, mă uit în deal, nici măcar un far, nici măcar o rază de licurici… Aștept încă 5 minute, care par 10, 20… Clar, îl sun iar pe „Nea Caisă” pentru clarificări (o fi uitat, o fi adormit, mi-am zis eu calm totuși). La apel, pe un fond sonor neidentificabil, omu’ îmi spune sincer că e pe drum și că nu mai ajunge la Wiesbaden ca să mă poată lua! Replica mea? µ∫łđßå∑®n√©≈∆*^$%#@!

Pînă la urmă soluția a fost să folosesc contracronometru altă firmă, serioasă și rapidă, de-a dreptul inimoasă: Taxi-mit-Herz. Pe bune, așa se recomandă. E marca „Wiesbadener Taxi-Zentrale e.G.”.

Snapping a chord with Antimatter: Live @ Das Bett, Frankfurt (2015)

Vorbim despre întîmplări văzute şi trăiri provocate de concertul Antimatter, de la acelaşi club ‘Das Bett’ din Frankfurt de unde am mai transmis relatări oneste şi subiective. Încă o dată remarc slaba prezenţă, un public neverosimil de restrîns pentru o trupă suficient de importantă. Importantă nu doar pentru că între 1998 şi 2005 l-a adoptat pe Duncan Patterson, care rămîne în anale super(b)asul celor de la Anathema. Ca o paranteză, eu am descoperit Antimatter ca refugiu al fugarului Duncan Patterson (plecat din Anathema), după ce acesta părăsise Antimatter! Albumele concepute de Moss & Patterson (Saviour, Lights Out, Live@K13 and Planetary Confinement) au intrat în playlist personal în urma Leaving Eden sau Fear of a Unique Identity (preferatul meu).

La ora aceasta, Antimatter se află în turneu de promovare a celui mai recent album, The Judas Table, produs de nemţii de la Prophecy. Un album deloc suprinzător de bun! La fel de atmosferic ca precedentele, atent lucrat în echipă cu Daniel Cardoso (suprising, huh?) de la Anathema, în studiourile Wyresdale, din Liverpool. Despre album pot spune că reprezintă una dintre loviturile anului 2015, avînd o coerenţă demnă de remarcat, iar ca puncte culminante piese ca Little Piggy,  Can of Worms (preferata mea pentru moment) şi Stillborn Empires  (cîntată abia la bis). Link-urile de aici fac trecerea de la variantele de studio la cele live. Căci pînă la urmă, măreţia şi chimia unei trupe reiese din ceea ce reuşeşte să-ţi transmită în concert. Ei bine…

‘Just snapping a chord’ este singurul comentariu făcut de Mike Moss în primele 30 minute de concert, o primă parte care a stat sub semnul problemelor tehnice: chitara solo cu fluctuaţii de amplificare, bass-ul neclar şi ruperea unei corzi de la lead guitar de către Mick. Din acest motiv, piese ca Monochrome sau Paranova au sunat nefericit (adică distorsionat şi fad). Ei, toate astea s-au reglat cu ajutorul evident al lui Mick Moss, care face de toate: programare, voce, compoziţie, lead guitar, clape, vînzare de CD-uri şi tricouri. E greu în felul ăsta să suni impecabil sau să faci săli pline. Dar lui nu îi pasă de audienţe urieşeşti. Şi nici mie. Doar că totuşi mă aşteptam ca într-un oraş cum e Frankfurt să fie mai mulţi purtători de pantaloni de piele şi tricouri negre plătitori la concertele trupelor non-mainstream. (Căci altfel văz bine că la Apocalyptica a tronat anunţul: Ausverkauft!)

Mick Moss recunoaşte că textele şi piesele pe care le propune sînt poate prea personale, între eul liric şi eul empiric neexistînd linie de demarcaţie. Ca şi cum noi nu ne-am proiecta, la rîndul nostru, atunci cînd ascultăm melodii despre trădare, despărţire, conflicte personale sau despre depresie. (Îmi amintesc cum m-am ‘desprietenit’ de Vlad Mixich pe Facebook, din cauza etichetei de ‘metalari depresivi’ pe care o atribuise Anathemei – cred -, cu ocazia Artmania Festival. Nu că l-ar interesa pe omul nostru metalul, dar a considerat inofensiv să relateze anecdotic la mîna a paişpea ceva de pe la Sibiu.) Despre depresie în muzică aş putea vorbi mult şi bine, dar nu-mi propun să clarific aici şi acum cestiunea. Doar atît pot spune: 1) depresia nu-i motiv de băşcălie sau subapreciere şi 2) dacă depresia ar fi doar atributul muzicii metal (doom, prog, black, gothic etc., etc.), hai al rock-ului, ar fi foarte simplu, dar nu-i deloc aşa.

Ce m-a impresionat, dincolo de intensitatea şi pasiunea cu care Antimatter interpretează liniile şi textele foarte articulate ale lui Mick Moss, a fost capacitatea de corectare şi autocontrolul. Mai remarc şi luminile, în registru minimalist. A, da, şi cele două piese care au surprins fanii (including me, deşi mă puteam uita să văd ce au cîntat chiar la Bucureşti la Metalhead Meeting) care nu cunoşteau playlist-ul concertului: un cover absolut reuşit al Welcome to the machine (compoziţie a lui Waters, of course, plină de sintetizatoare, dar care aici sună mai heavy and unleaded) şi piesa Gagging Order, pe care Moss o propune prin intermediul unui side-project, Sleeping Pulse (împreună cu Luís Fazendeiro), în care scrie doar textele şi liniile vocale.

Dacă aş mai plăti bilet la încă un concert Antimatter? Da, cu condiţia să aibă un inginer de sunet mai competent.

20151014_211457-01

20151014_211534-01

20151014_214736-02

20151014_210527-01

20151014_210100-01

P.S. Fotografiile arată cum arată pentru că am testat o aplicaţie Android care procesează mizeriile produse de smartphones şi care se numeşte Snapseed. (Nu-s plătit să fac reclamă, dar mă gîndesc serios să le ofer consultanţă contra cost.)

Miraculosul domn Amis

Mousonturm este un stabiliment cultural situat pe o străduţă pe gustul meu, aproape de Zoo şi Rotes Kreuz Klinik. În Frankfurt, desigur. Un Frankfurt care a făcut posibilă întîlnirea cu unul dintre scriitorii mei peferaţi. Mai bine spus, una dintre vocile mele preferate, căci Martin Amis se pronunţă şi asupra temelor contemporane de pe scena politică. De altfel, la finalul lecturii publice, în momentul obţinerii preţiosului autograf (am văzut cititori care-şi aduseseră toate romanele lui Amis la semnat), tocmai despre political scene l-am provocat:

Good evening, Sir… (şi am deschis cartea)
Hi there.
I want to thank you for your writings and also for your, let’s say, political stance.
I thank you. Do you follow the English Labour?
Yes.
Jeremy Corbyn? What do you think?
Well, I don’t know what to say. We’ ll see…
We’ ll see, then. Goodbye to you, thank you.
Thank you, Sir.

Da, pare ironic, dar nu e. Ironic a fost pe parcursul dialogului. A practicat o ironie bine dozată, fără excese, mai ales că a subliniat că romanul în discuţie – The Zone of Interest – reprezintă o satiră. Auschwitz ca zonă de interes au numit-o autorităţile naziste. Interes livresc azi, interes militar şi politic atunci. Dar în alegerea titlului, Amis a ales termenul interest pentru polisemia lui: dobînda reprezintă cîştigul, profitul ‘peste’. Well, the Nazis were thinking about the Jewish jewelry also, a clarificat lucrurile Amis, cu grimasa-i tipică şi stilu-i inconfundabil nu doar în scris. A răspuns atipic la întrebarea de ce a ales să scrie despre Auschwitz din nou. Cum eu mă aşteptam să pronunţe banalul ‘din datorie’, am fost surprins şi nu prea: The process of writing is somehow miraculous. I cannot explain why and how. […] And this book underlines the impossibility to answer to ‘Why?’. As I said before, the question historicists cannot explain is why, not how. They wrote a lot of how was that possible…
Mie mi s-a părut un fin cercetător al lucrurilor nevăzute: a vorbit despre iraţionalitate şi nebunie, despre succes şi eşec. Hitler ca exponent al eşecului, Donald Trump ca exponent al succesului: When you make a billion dollars people think you’re a genius. Alăturarea a fost posibilă pentru că discuţia curgea în direcţia alegerilor iraţionale. După potolirea rîsetelor, am (au) fost provocaţi retoric: să ne gîndim doar la faptul că prin ’36-’39 germanii erau cel mai educat popor din lume. Cum, în aceste condiţii, au putut alege un tramp austriac? Ei, la faza asta unii – foarte puţini, vreo doi, trei – au putut să zîmbească. Iar după ce Amis ne(le)-a mai aruncat un cartof fierbinte – doar în interiorul limbii germane putea fi posibil Holocaustul -, un cititor a propus spre învăţare termenul Schadenfreude. Privit cu nedumerire de către Amis, omu’ l-a tradus în engleză: zat feeling of joy when somebody suffers. It igzists only in Geărmăn, a încheiat neamțul. Surpriza i-a aparţinut lui Amis, care ne-a amintit că el e născut în Ţara Galilor şi a crezut mereu că Schadenfreude e un cuvînt în Welsh. (Totuşi, după ce s-a repetat ideea de mai sus – auzi, ce cuvînt: Lebensraum! – Amis a recunoscut că perhaps, uhm, mhm, yeah Holocaustul ar fi putut fi posibil şi în limba franceză.)
Dincolo de poantele şi ironiile gustate cu toată deschiderea, mi-a mai plăcut eleganţa non-verbală şi claritatea cu care autorul şi-a mărturisit influenţele: Vladimir Nabokov (criticii îl alătură şi pe Henry James), dar şi pe cea a familiei – şi nu se referea la Kingsley Amis, ci la soţie, cu care e căsătorit din 1999, pe jumătate evreică (asta înseamnă că cele două fiice au şi ele sînge evreiesc, right?).
Lipsa plot-ului din romanul citit în seara de 17 septembrie ar trebui înţeleasă în condiţiile în care autorul nostru e mai degrabă interesat de naraţiune şi cuvinte, decît de intrigă, diegesis. Mai mult discurs înseamnă mai multă literatură. Iar dacă o carte nu îţi place după primele 5-6 pagini, Amis îţi sugerează ce să faci cu ea: throw it, kick it!
Pare simplă – dar nu e! – literatura asta, chiar şi cînd abordează o problemă atît de nevralgică. Cum să nu te simţi vinovat cînd recunoşti că ţi-a plăcut o carte despre Holocaust?! Şi cum having common-sense is moral judgement înţelegeţi la ce fel de plăceri se dedau cititorii lui Martin Amis. Cititori care mai au şi norocul ca, fix atunci cînd pregătesc un studiu despre volumul The Zone of Interest, să-l poată întîlni pe Martin Amis în carne şi oase.

20150918_163826 cover martin amis

Posted from WordPress for Android

That’s what I call serious airline

In this evening I received this message:

Dear Mr Constantinescu

Please check-in and select your preferred seat.

For most routes,you can print your boarding pass up to 23 hours prior to departure from your own computer at home or have your boarding pass sent to your mobile device.

The following flights are now ready for check-in: via computer or via your mobile phone.

Yes, it’s a Lufthansa flight, from Frankfurt International Airport. That means ‘Star Alliance’.

Living the truth: Soen (Live in Frankfurt, 2015)

Pentru că am întîrziat cu scrierea acestei cronicuţe de concert, îmi vine tot mai greu să aştern ideile (dacă le-oi mai avea?!)… De la jumătatea lui martie pînă la jumătatea lui aprilie s-au mai disipat amintirile şi impresiile. Totuşi, impresia generală cu care am rămas după concertul Soen de la Frankfurt e că băieţii ăştia folosesc un combustibil rarissim pentru a duce la bun sfîrşit un concert de o asemenea intensitate. Şi nu mă refer doar la ritualul lui Joel Ekelöf: înainte de concert, ia nişte tămîie şi o arde într-un suport. Fumul degajat învăluie scena şi pune în valoare scenografia simplă şi te îmbracă într-un balsam, pe care de obicei l-ai asocia cu prezenţa într-o biserică, la o slujbă. Sincer, ca şi la slujbă – în cazul în care eşti un credincios sincer şi liber -, la un concert de prog & death-metal poţi simţi cum treci în altă dimensiune şi asta fără să o dăm în misticisme ieftine. Legăturile dintre catharsis şi spiritualitate le face fiecare pe răspunderea lui, după imaginaţia lui, după credinţa lui. Un alt aspect pe care vreau să-l subliniez este intimitatea conferită de clubul Das Bett, pe care era să-l ratăm: ‘Uite un club cu nume familiar, îi spun lui Grig, la unul din ăsta tre’ să ajungem şi noi. … uhm, gr, băi, frate, dar idiot mai sînt – aici are locul concertul, am ajuns!’ Un club situat undeva între cartierele frankfurtiene Griesheim şi Bockenheim, pe o stradă deloc spectaculoasă, poate cu excepţia unui dealer Ferrari (pe care fireşte l-am vizitat cu privirea). Ei bine, vorbesc aici despre un club micuţ, care permite participarea totală la un concert, eu însumi stînd lipit de scenă: am avut privilegiul ca la finalul concertului să fiu eu acela cu care a dat mîna Joel (ce vreţi, nu pot să nu mă dau mare, am ascendentul zodiacal în Leu!). Publicul nu a fost numeros, dar deloc deloc. Să se fi adunat 100 oameni cu totul? Mi s-a părut extrem de puţin pentru o trupă de calibrul ăsta, dar încă sînt indulgent cu publicul german (care a avut ocazia să îi vadă în vreo 4-5 oraşe). Iar cei care nu au venit, au avut numai de pierdut! Unul dintre motive: trupa din deschidere, LizZard, i-a făcut pe toţi cei prezenţi să-i întrebe la final ‘Hey, guys, from where are you? You were absolutely fantastic! Gorgeus play!’ Ei bine, cele trei ‘şopîrle’ vin din Franţa (pam pam! amicii mei ştiu cît de ‘mult’ îmi place mie muzica făcută de francezi – non, merci, non!) şi deja sînt al al patrulea album. Katy Elwell (care bate ‘meravilios’ în tobe, pînă în punctul în care rupe drumstick-ul), William Knox (alt basist care trăieşte într-o lume paralelă cînd urcă pe scenă) şi Mathieu Ricou (chitară şi voce) au impresionat cu fiecare piesă pe care au interpretat-o! Personal am fost atît de amorezat de prestaţia lor, încît am întrebat-o după concert pe Katy dacă pot să o sărut, iar răspunsul fiind afirmativ, am îmbrăţişat-o cald şi am efectuat cu succes operaţiunea. How is possible not to love her? îmi tot zic din acea seară… (Nici eu nu mă ştiam atît de spontan.) Şi ca să nu scriu numai despre lizzarzi, am să spun cîteva cuvinte despre Soen. Surpriza nu a fost mare, căci în privinţa lor ştiam la ce să mă aştept: Joel Ekelöf şi Martin Lopez sînt bine înfipţi în ierarhia iubitorilor de prog & death. După problemele avute în sînul Opeth, la ceva timp, Lopez şi-a făcut acest supergrup, din care mai fac parte Kim Platbardzis (care are şi o ureche fantastică de producător) şi Stefan Stenberg (care i-a luat locul cu succes legendarului basist Steve DiGiorgio). Că sună perfect live? Că vocea de pe scenă are efecte purificatoare? Că Lopez bate a b s o l u t   p e r f e c t în tobe? Că înlocuitorul lui Kim, şi anume Marcus Jidell, a cîntat de-a dreptul demenţial, fără greşeală? Că inclusiv clăparul ăla blond şi o țîră efeminat (pe care nu îmi amintesc, din păcate, cum îl cheamă) a pus mîna şi a executat cîteva solo-uri senzaţionale? Că o comunicare mai intimă cu publicul eu nu am văzut? Că sunetul a fost cristal într-un loc atît de mic? Ce să povestesc? Că deşi era vorba despre un turneu de promovare a albumului Tellurian, setlistul a acoperit şi Cognitive, după cum urmează: Tabula Rasa, Delenda (care a sunat demenţial live), Ennui, Koniskas, Canvas, Kuraman, Fracciones, Void, Savia, The Words, Pluton – într-o încheiere mai mult decît superbă! A fost un concert pe care l-aş mai repeta ca experienţă. Dedicaţia, relaxarea, seriozitatea şi pasiunea care transpar în fiecare clipă din orice gest al muzicienilor rămîn de neuitat. Întrebarea lui Grig (căruia trebuie să-i mulţumim pentru filmări) rămîne în picioare: ‘Oare băieţii ăştia ce consumă…?’

Lizzard, mai bine spus Katy:

Joel în prim plan; dar urmăriţi-i pe Marcus şi Martin :

P.S. Surpriza cu privire la chitarist e explicată doar de ignoranţa-mi circumstanţială – cum să nu cînte atît de bine la chitară Marcus Jidell, de vreme ce a făcut parte din nişte trupe care se cheamă cam aşa: Royal Hunt, Evergrey (!), Avatarium, Pain (!), Candlemass (!)…

IMG_0043 IMG_0047 IMG_0058 IMG_0075 IMG_0088 IMG_006320150316_22573520150316_225754