Tag Archives: Germania

Cît cîștigă un prof în Germania?

Nu mă refer în titlu la cei cu gradul de profesor (titular al unei Professur), ci la cei care în mod generic sînt numiți profi, altfel spus cadre didactice. Cu accent pe i și nu pe o: profi, în germană sau maghiară, înseamnă profesionist, expert. (Sau cum mai auzim la TV „cu expertiză”, ha, ha!)

De fapt, întrebarea din titlu nu îmi aparține, căci eu știu deja cam cît aș fi cîștigat dacă mama mă năștea neamț. Răspunsul – în limba germană – pe care îl caută curioșii îl oferă dr. Ulrike Preissler, într-un articol apărut pe academics.de (recomand abonarea): Die W-Besoldung in 17 Variationen – Territorialkenntnisse im Vergütungsdschungel. Adică depinde. Depinde de land, experiență, mărimea familiei, vechime.

What if…?

tabel

Advertisements

Numele viitorului selecționer al Germaniei

Acum, la nici 24 ore de la eliminarea Borussiei Dortmund, mă grăbesc să aștern aici o intuiție, pe care o am de cîte ori vine vorba despre numele actualului antrenor al Borussiei, Thomas Tuchel. Intuiția îmi spune că Tuchel va fi viitorul selecționer al naționalei de fotbal a Germaniei. Inițial, mă gîndeam că nu imediat după ce Joachim Löw își va fi luat tălpășița. Dar avînd în vedere că actualul antrenor și-a prelungit contractul pînă în 2018 (motiv pentru care presa germană l-a supranumit „Der Ewige”, adică „eternul”), e foarte posibil ca Tuchel să îi succeadă imediat lui Löw. Pînă atunci, Tuchel are timp să dovedească la Dortmund, tuturor celor care vor urmări Champions League din 2016 pînă în 2018, că este antrenorul cel mai potrivit pe care îl poate furniza Bundesliga: modern, harnic, superinteligent, cu o capacitate extraordinară de a înțelege fiecare adversar (întrebați-l pe domnul Google despre „thomas tuchel tactics”). Omu’ învață zilnic fotbal.

Da, spun asta fix acum, după eșecul în fața „învățătorului” Klopp. Dar ieri seară nimeni nu i-ar fi rezistat tăvălugului liverpudlian. Dacă meciul mai dura încă două ore, huliții Sakho și Lovren mai înscriau vreo 4 (patru) goluri…

Iar despre bani?

Păi… după cum scriu și editorii newsletter-ului de la ING-DiBa (olandeza roșcată e cea mai bună bancă la nivel de retail aici), în Germania oamenii nu prea vorbesc despre bani și salarii. Poate pentru că îi au? Nefiind neamț și nici plătit de vreo firmă germană, eu pot aduce vorba despre venituri. Și asta prin intermediul unui grafic, a unei hărți care centralizează date furnizate de portalul StepStone în toamna anului 2015.

gehalt2016-01

Îmi este din ce în ce mai clar că ori trebuie să mă mut în alt land (în est e mai ieftin traiul), ori trebuie să găsesc pe cineva să mă plătească la nivelul landului cu cel mai ridicat venit mediu brut: Hessa. Vedeți? Poate de aia aici cheltuim lunar pe vin cea mai mare sumă din republică…

Sursa aici.

Înțelegere și interpretare. Mai există comunități interpretative?

Anunțam printr-un teaser demult, prin septembrie, că voi scrie cîndva despre posibilitățile de interpretare ale unui text literar pornind de la un concept al lui Stanley Fish: comunitate interpretativă. Firește, nu putem reproduce aici 14 pagini A4 cu ipoteze, intersectări, speculații și concluzii, prezentate deja la o conferință și promise unei edituri. Aici avem doar un scurt fragment. Să purcedem, așadar:

Stanley Fish folosea sintagma comunitate interpretativă cu un sens teoretic pentru a desemna faptul că semnificaţia unui text se construieşte în afara lui, în funcţie de ipotezele şi opţiunile culturale relative la interpretare. Fish considera că felul în care interpretează un individ este corelat cu apartenenţa la o comunitate interpretativă, care oferă un anumit mod de interpretare şi care defineşte într-un anumit sens ce înseamnă interpretare. Ce nu ştim e faptul că un individ aparţine sau nu comunităţii din care facem parte noi, deoarece orice act de comunicare în care ne-am putea implica pentru a afirma dacă aparţinem aceleiaşi comunităţi ar fi interpretat. Şi toate acestea din cauza faptului că nu cunoaştem limitele interpretării, neputînd să ne sustragem comunităţii interpretative din care face parte.

Convingerea că lectura unui roman ca Jacob se hotărăște să iubească de Cătălin Dorian Florescu din mai multe perspective, din care nu lipsește cea sociologică, este cît se poate de productivă mi-a fost confirmată de existenţa unui site special dezvoltat de Heimatortsgemeinschaft (HOG) Triebswetter şi dedicat comentării istoriei ficţionale conţinută de Jacob se hotărăşte să iubească: http://www.balzer-franz.de/hog-trw/Roman-Salut.htm. Este încă o dovadă că ficţiunea literară atunci cînd abordează problema identitară poate produce interesante dislocări de energii şi de semnificaţii. Romanul lui Florescu a provocat reacţii violente din partea comunităţii locuitorilor die Triebswetter, emigraţi în Germania, şi care s-au proiectat imersiv în actul lecturii în spaţiul ficţional, ajungînd să interpeleze mass-media, pe autor şi pe editorul acestuia, reproşîndu-i următoarele:

„Acesta nu este un roman istoric al şvabilor din Banat, aceasta nu este o epopee a familiei Obertin, aceasta este o criminalizare a strămoşilor noştri din Lotaringia, aceasta este o falsificare eclatantă a identităţii şvabilor din Banat, aceasta este o descriere înjositoare a locuitorilor din Triebswetter. Folosirea numelui real al localităţii Triebswetter şi a tuturor numelor de familie reale, care mai există şi astăzi, care au fost preluate cu caracter înjositor împreună cu povestiri scurte din Cartea de Familii din Triebswetter nu sînt pentru o temă într-un roman, care nu deosebeşte între realitate şi ficţiune: povestirea este ficţiune, iar numele persoanelor, şvabilor şi a localităţii sunt reale. Jakob (scris cu k, este scrierea germană) este un om mănios şi rău şi Jacob (scris cu c, este scrierea română a acestui prenume) este cel bun şi plăcut explică totul (înjosirea/naţionalismul) din privinţa mea. Autorul face ‚o joacă’ cu identităţi, pe care el le poate schimba, schimbînd numai o literă din prenumele folosit (interviu din Thüringer Allgemeine). Acest roman este o insultă, înjosire şi discriminare a tuturor VICTIMELOR a dictaturii comuniste Române.”

Fireşte, că pe de altă parte, cei care se identifică drept români ar putea şi ei să protesteze folosind citate scoase din context, cum ar fi:

„Puţinii oameni de pe drum n-au întors capetele, nu m-au recunoscut şi nici eu pe ei. Erau români care locuiau acum în casele deportaţilor. Se vedea bine după hainele şi feţele lor. Nici un neamţ n-ar fi spart seminţe de floarea-soarelui între dinţi, uitîndu-se între timp liniştit, aproape absent, la vaca legată de gard, care păştea paşnic.” (Florescu, 2014: p. 276)

sau

„Nu, în români nu puteai avea încredere. Îşi făceau prea mult de lucru cu paharul ca să-şi amintească bine.” (Florescu, 2014: p. 277).

La cea din urmă, românii ar putea replica, folosind şi ei următorul citat:

„Coloana de care, cai şi oameni s-a oprit abia acolo unde avea să fie mai tîrziu Triebswetter. Au început să sape prima dintre cele patru gropi din care şi-au scos pămîntul pentru case. Cîrciuma a fost înălţată încă înaintea bisericii [subl.n.].” (Florescu, 2014: p. 218)

În ultimul citat, este vorba despre venirea și stabilirea șvabilor în mica localitate bănățeană Tomnatic.

Altfel spus, nu contează cine scrie, contează cine și cum citește!

Once Upon a Time

Once upon a time it was… Actually, no. Povestea asta de fapt a început fix în urmă cu un an, pe 23 noiembrie 2014. Chiar în urmă cu un an, aterizam pe „Fraport” cu o cursă Tarom, pe ruta Iași-București-Frankfurt/Main. Ar fi trebuit să se întîmple pe 1 noiembrie, dar nu s-a putut din motive birocratice, independente de voința mea sau a partenerilor germani de la Universitatea „Johannes Gutenberg” din Mainz.

Așadar, ar fi cazul unui „raport anual”, dacă tot m-am hotărît să țin un jurnal de lector. Doar că, retrospectiv privind, constat cu un ciudat și paradoxal amestec de seninătate și frustrare că experiența pe care ar trebui s-o rezum într-o postare pe blog se sustrage deschiderii confesive. Căci, nu-i așa, un jurnal este confesiv, altfel de ce ar fi public? Ei bine, unele lucruri pot fi mărturisite, altele nu.  Nu pentru că ar fi ceva special de păstrat în sertar, ci pentru că așa aleg eu. În locul confesiunii, am să „desenez” o schemă. Ba chiar mai puțin, o enumerare:

ambiții mari, realizări parțiale.

Aș putea fi mai clar, dar amănuntele – adevărat, numai unele dintre ele, în general alea faine – au fost consemnate aici pe blog. Ceea ce contează este feeling-ul personal, pînă la urmă. Căci știi cum e, degeaba se uită unii din tribune la tine admirîndu-ți realizările, degeaba te huiduie alții pentru greșelile și inadecvările din teren. Important e cum te simți cînd te uiți în oglindă, la vestiar, după ce picăturile de apă îți domolesc încordarea și tristețea/euforia de după meci. (De multe ori am avut senzația că meciul disputat a fost ba de box, ba de șah.) Într-o analiză personală, punînd față-n față plusurile și minusurile înșirate de-a lungul unui an de zile, poți risca ușor să te plasezi la „cota zero” sau doar puțin peste. Dar, se prea poate să  greșești calculele. Mai ales atunci cînd judeci emoțional. Dar, dacă scoatem din calcul emoția, ce mai rămîne din om?

P.S. Meciul continuă, nu contează scorul la pauză.

Țară de rahat?

Pentru început, să clarific acest titlu: e doar reproducerea unei sintagme, nu o profesie de credință. E o formulă obsesivă, recurentă în mediul public românesc. Una pe care o pot reproduce eventual într-o glumă (cunoașteți desigur bancul cu „atentate de rahat”). Ca să fiu clar și să nu vă dezamăgesc pe parcurs, o spun de pe acum: mă declar total împotriva acestei generalizări. Nu merită să citiți pînă la capăt dacă sperați cumva că voi arăta de ce țara mea e o țară de rahat.

Ehehe, ei bine, care e țara mea, then? Simpla libertate de a pune o astfel de întrebare denotă că la mijloc se află o alegere. Pot alege care este țara mea (orice scriitor ar explica asta mai bine). Iar din exterior, ceea ce puteți observa în cazul meu este că am ales ca țara mea să fie Germania, cam de vreun an de zile încoace. Doar că alegînd această țară, ca profesor de limba și literatura română (care e o specializare banală la prima vedere), nu am cum să rup legătura cu țara în care m-am născut. Firește că nu am ales nici să mă nasc, nici unde să mă nasc. Ce fac eu aici, dar, în Germania? Predau limba maternă, adică română. Literatura națională, adică română. În continuare patria mea rămîne una definită de limba asta.

(Nevoia unei paranteze mă cuprinde din nou: „Cui predai tu, mă, româna în Germania?” e o întrebare care mi se pune mereu… în România; recunosc, mă irită suficient de mult întrebarea. Răspund pentru ultima oară: în Germania, ca și în alte țări mai mult sau mai puțin civilizate, există interes pentru orice, așadar și pentru limba română. Asta înseamnă educație, asta înseamnă studiu.)

Recunosc, e un job complementar pentru mine. Sînt un spirit cosmopolit, ușor snob – după unii -, dornic de sincronizare sau de imersiune în Occident. Nu cred că limba română e cea mai frumoasă, cum nu cred că literatura română mișcă planetele. Profesia mea de comparatist (literatura comparată a fost în primul rînd o profesie, citiți despre Villemain, nu pot ține aici un curs) nu e un produs doar al educației, ci o alegere pe care probabil am făcut-o mai mult inconștient încă din tinerețe, atunci cînd îmi imaginam că o sa învăț limbi străine (am învățat puține și nici pe acelea foarte bine, fără falsă modestie), cînd citeam autori cu „vocație universală” în loc să mă pregătesc să depășesc faza județeană a olimpiadei de română. (E un amănunt pe care mi-l repetă profa mea de română din gimnaziu, dar pe care eu nu mi-l amintesc nici să mă pici cu ceară!) Iar ăsta e un ocol biografic care are scopul doar de a pune într-o lumină specifică poziția mea: cred că ne naștem oameni înainte de a ne naște români, sași, chinezi sau portoricani. Da, ce naște din pisică șoareci mănîncă, foarte adevărat. Doar că dezbaterea despre identitate e una foarte complexă și dacă o continuăm aici și acum, riscăm să n-o încheiem pînă la sfîrșitul WordPress-ului.

Revin la formula din titlu, pînă la urmă. Dacă aș alege să înșir acum cazurile de plagiat descoperite în Germania, dacă aș vorbi despre cazurile de trafic de influență, despre afacerea Edathy (parlamentar acuzat într-un dosar de pornografie infantilă), despre violențele verbale și fizice împotriva imigranților, străinilor, a „celorlalți” în general, despre existența unei mișcări PEGIDA (patrioți împotriva islamizării Germaniei), despre mișcări neonaziste, despre scandalul mitei în care este implicată federația germană de fotbal, despre strategia mizerabilă din DTM a celor de la Audi Sport, despre întîrzierile clasice ale trenurilor, despre (in)competența mecanicilor auto sau depanatorilor IT, despre birocrație (e drept, una funcțională), despre mizeria de ziar numită „Bild”, despre programele penibile și superficiale ale televiziunilor comerciale germane, despre legislația privitoare la dobîndirea cetățeniei germane, despre… , despre… , care ar fi concluzia? O țară de rahat, evident. Dar este Germania o țară de rahat? Nu. Hotărît, nu. Și nici altă țară. De ce totuși la noi e atît de frecventă concluzia deconcertantă și fatalistă cum că am avea ghinionul de a trăi într-o țară care ni s-a oferit așa, de rahat, fără ca noi să fim în vreun fel responsabili?

Am să încerc un răspuns. Parțial, subiectiv, formulat de la 1960 km de Iași. Cred că sîntem cam prea ușor de convins de vocile zgomotoase și neîntrerupte pe care le auzim peste tot. Și e omenesc, explicabil rațional, cu instrumente științifice chiar, faptul să începem să credem „adevărurile” pe care le auzim zilnic. Da, foarte adevărat este că există corupție (ohoho, nu cunosc mediu care să nu fi fost penetrat de mită), autorități incompetente, clerici inumani și profesori impostori, medici penali și avocați pătați, mizerie… Și putem completa mult și bine lista. Dar ăsta e doar un decupaj, hai să recunoaștem. Depinde ce aleg să văd. Adevărat, dacă încetez a le mai vedea cert e că nu dispar fenomenele acestea. Motiv pentru care ar trebui să ne confruntăm (eu o fac de ani de zile) cu ele, nu să le ignorăm. Și spun doar atît: dacă oamenii conștienți nu se lasă duși de val, mai există o șansă. Rîdem de mase că sînt proaste și că nu votează „cum trebuie” (pe de altă parte, oricum cineva trebuie să tragă la jug și să joace rolul prostului)? Rîdem de studenții „proști”? Rîdem de „fraierii” de credincioșii care se autoflagelează? Rîdem de polițistul „prost”, că are puține clase? Și așa mai departe… Rîdem, rîdem, dar cu ne alegem? Ce se schimbă? Vrem să se schimbe ceva? Păi dacă schimbarea nu vine de la cei emancipați, ce putem spera de la cei pe care-i ironizăm la un șpriț? Reiau unul dintre subtitlurile mele preferate, și care-i aparține lui Sorin Adam Matei: „Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului”. Ei, cum ar fi?

Ca o concluzie provizorie: nu țara e de rahat. Poate doar niște caractere. Acele caractere pe care nu am reușit să le ținem departe de fotoliul de parlamentar sau de șef, șefuleț, rectoraș ș.a.m.d. Iar singurul de căcat e căcatul.

P.S. Știți cîte lucruri faine se petrec în România? Știți cîți oameni mișto au proiecte semnificative?

Un posibil scop al guvernării

Analiştii politici, filosofii şi politologii sînt invitaţi să nu citească rîndurile care urmează. Nu de alta, dar nu vor găsi note de subsol, citate sau modele de argumentare. Mai degrabă gînduri răzleţe despre unul dintre scopurile guvernării. Şi totul pleacă de la un titlu din Süddeutsche Zeitung, nr. 116 din 22 Mai 2015: ‘Ungleichheit schadet der Wirtschaft’, sub semnătura lui Alexander Hagelüken. Şi care afirmă – citînd cel mai recent raport OECD – următoarele:

‘Arm und Reich klaffen in der westlichen Welt so stark auseinander wie seit 30 Jahren nicht mehr. (…) Auch in Deutschland: Während die reichsten zehn Prozent der Deutschen vor 30 Jahren fünf Mal so viel verdienten wie die ärmsten zehn Prozent, sind es inszwischen fast sieben Mal so viel. (…) Positiv ist in Deutschland, dass die Ungleichheit seit dem Jahr 2007 nicht mehr anstieg.’

Rezumat: deşi, din 2007 inegalitatea n-a mai crescut în Germania (aspect pozitiv, în paginile unui cotidian mai degrabă de stînga), totuşi decalajul este cel mai ridicat din ultimii 30 ani: zece la sută dintre cei mai bogaţi cîştigă de şapte ori mai mult decît zece la sută dintre cei mai săraci (în 1985 cîştigau de cinci ori mai mult). Cumva progresia asta s-a oprit în anul 2007, la nemţi. Inegalitatea, discutată în contextul echităţii sociale, e o temă importantă pentru nemţi. Dar şi pentru englezi, după cum reiese din discuţiile purtate la Londra cu şeful departamentului de Politics de la Kingston University, un prieten destoinic, plecat acum 15 ani din România: Radu Cinpoeş (veţi mai auzi de el!).
Ei bine, însuşi termenul ‘inegalitate’ ridică numeroase probleme: opusul ar fi ‘egalitate’, dar mai ales pentru fostele ţări comuniste mai este relevant acest cuvînt, demonetizat de propagandă? Ar trebui să fie. Pentru mine cel puţin, este. De ce? Pentru că în ultimele luni (mai exact 8) am migrat din cea mai săracă economie a UE, dintr-unul dintre cele mai sărace oraşe, în cea mai puternică economie, într-un oraş care are o putere de cumpărare situată la o cotă de cca. 120% faţă de media Germaniei: Wiesbaden, capitala landului Hessa. Iar faptul că acum cîştig cam de cîteva ori mai mult decît înainte ar trebui să mă facă să mă consider bogat. Probabil, depinde de sistemul de referinţă; în funcţie de acesta stabilim ‘cît de relativă’ e bogăţia sau sărăcia. Pe scurt, nu, nu sînt bogat. Dar mi-ar plăcea, ha, ha! Adică visez la o societate de bogaţi numai? Cît de tare să mă fi pervertit lectura utopiilor? Not at all! Egalitatea ar fi bună dacă am fi cu toţii bogaţi sau dacă am fi cu toţii săraci? E acesta idealul social? Ar fi bine ca pînă la stabilirea unor idealuri să identificăm problemele sociale şi să încercăm să le rezolvăm gradual, ca fiinţe raţionale ce ne pretindem. (Ehehei, dar cît de raţionale sînt evoluţiile sociale sau economice? Sîntem ‘popperieni’ sau ‘deleuzieni’ în înţelegerea dinamicii social-economice?)
În ce mă priveşte, mai simplă e întrebarea: e sau nu inegalitatea o problemă? Cu ochi germani, îndrăznesc să răspund cu ‘da’, căci aici se văd foarte bine diferenţele: sărăcia atrage după sine limitarea accesului la 1. Educaţie, 2. Calificare. Văd foarte limpede ce înseamnă o limbă needucată sau un job care nu cere calificări. Nu înseamnă automat că bogaţii sînt bogaţi pentru că-s bine educaţi şi supra-calificaţi. Doar că sărăcia nu dă nici măcar o şansă săracului să concureze. Fireşte, problema este una complexă, cu imperioase precizări conjecturale şi asimilări profunde ale analizei sociologice. Revenind, cred că unul dintre scopurile guvernării este să reducă inegalitatea, pentru simplul fapt că nu trăim în junglă. Chiar dacă sînt multe, foarte multe, prea multe semne că oamenii se comportă ca animalele. Chiar şi aşa, n-aţi văzut exemple de animale puternice, sătule ce-i drept, dispuse să le apere pe alea mai slabe? Sau vă place mai mult Establishment-ul, care ne spune că nu trebuie schimbat nimic?

Posted from WordPress for Android