Tag Archives: Germany

Numele viitorului selecționer al Germaniei

Acum, la nici 24 ore de la eliminarea Borussiei Dortmund, mă grăbesc să aștern aici o intuiție, pe care o am de cîte ori vine vorba despre numele actualului antrenor al Borussiei, Thomas Tuchel. Intuiția îmi spune că Tuchel va fi viitorul selecționer al naționalei de fotbal a Germaniei. Inițial, mă gîndeam că nu imediat după ce Joachim Löw își va fi luat tălpășița. Dar avînd în vedere că actualul antrenor și-a prelungit contractul pînă în 2018 (motiv pentru care presa germană l-a supranumit „Der Ewige”, adică „eternul”), e foarte posibil ca Tuchel să îi succeadă imediat lui Löw. Pînă atunci, Tuchel are timp să dovedească la Dortmund, tuturor celor care vor urmări Champions League din 2016 pînă în 2018, că este antrenorul cel mai potrivit pe care îl poate furniza Bundesliga: modern, harnic, superinteligent, cu o capacitate extraordinară de a înțelege fiecare adversar (întrebați-l pe domnul Google despre „thomas tuchel tactics”). Omu’ învață zilnic fotbal.

Da, spun asta fix acum, după eșecul în fața „învățătorului” Klopp. Dar ieri seară nimeni nu i-ar fi rezistat tăvălugului liverpudlian. Dacă meciul mai dura încă două ore, huliții Sakho și Lovren mai înscriau vreo 4 (patru) goluri…

Advertisements

Înțelegere și interpretare. Mai există comunități interpretative?

Anunțam printr-un teaser demult, prin septembrie, că voi scrie cîndva despre posibilitățile de interpretare ale unui text literar pornind de la un concept al lui Stanley Fish: comunitate interpretativă. Firește, nu putem reproduce aici 14 pagini A4 cu ipoteze, intersectări, speculații și concluzii, prezentate deja la o conferință și promise unei edituri. Aici avem doar un scurt fragment. Să purcedem, așadar:

Stanley Fish folosea sintagma comunitate interpretativă cu un sens teoretic pentru a desemna faptul că semnificaţia unui text se construieşte în afara lui, în funcţie de ipotezele şi opţiunile culturale relative la interpretare. Fish considera că felul în care interpretează un individ este corelat cu apartenenţa la o comunitate interpretativă, care oferă un anumit mod de interpretare şi care defineşte într-un anumit sens ce înseamnă interpretare. Ce nu ştim e faptul că un individ aparţine sau nu comunităţii din care facem parte noi, deoarece orice act de comunicare în care ne-am putea implica pentru a afirma dacă aparţinem aceleiaşi comunităţi ar fi interpretat. Şi toate acestea din cauza faptului că nu cunoaştem limitele interpretării, neputînd să ne sustragem comunităţii interpretative din care face parte.

Convingerea că lectura unui roman ca Jacob se hotărăște să iubească de Cătălin Dorian Florescu din mai multe perspective, din care nu lipsește cea sociologică, este cît se poate de productivă mi-a fost confirmată de existenţa unui site special dezvoltat de Heimatortsgemeinschaft (HOG) Triebswetter şi dedicat comentării istoriei ficţionale conţinută de Jacob se hotărăşte să iubească: http://www.balzer-franz.de/hog-trw/Roman-Salut.htm. Este încă o dovadă că ficţiunea literară atunci cînd abordează problema identitară poate produce interesante dislocări de energii şi de semnificaţii. Romanul lui Florescu a provocat reacţii violente din partea comunităţii locuitorilor die Triebswetter, emigraţi în Germania, şi care s-au proiectat imersiv în actul lecturii în spaţiul ficţional, ajungînd să interpeleze mass-media, pe autor şi pe editorul acestuia, reproşîndu-i următoarele:

„Acesta nu este un roman istoric al şvabilor din Banat, aceasta nu este o epopee a familiei Obertin, aceasta este o criminalizare a strămoşilor noştri din Lotaringia, aceasta este o falsificare eclatantă a identităţii şvabilor din Banat, aceasta este o descriere înjositoare a locuitorilor din Triebswetter. Folosirea numelui real al localităţii Triebswetter şi a tuturor numelor de familie reale, care mai există şi astăzi, care au fost preluate cu caracter înjositor împreună cu povestiri scurte din Cartea de Familii din Triebswetter nu sînt pentru o temă într-un roman, care nu deosebeşte între realitate şi ficţiune: povestirea este ficţiune, iar numele persoanelor, şvabilor şi a localităţii sunt reale. Jakob (scris cu k, este scrierea germană) este un om mănios şi rău şi Jacob (scris cu c, este scrierea română a acestui prenume) este cel bun şi plăcut explică totul (înjosirea/naţionalismul) din privinţa mea. Autorul face ‚o joacă’ cu identităţi, pe care el le poate schimba, schimbînd numai o literă din prenumele folosit (interviu din Thüringer Allgemeine). Acest roman este o insultă, înjosire şi discriminare a tuturor VICTIMELOR a dictaturii comuniste Române.”

Fireşte, că pe de altă parte, cei care se identifică drept români ar putea şi ei să protesteze folosind citate scoase din context, cum ar fi:

„Puţinii oameni de pe drum n-au întors capetele, nu m-au recunoscut şi nici eu pe ei. Erau români care locuiau acum în casele deportaţilor. Se vedea bine după hainele şi feţele lor. Nici un neamţ n-ar fi spart seminţe de floarea-soarelui între dinţi, uitîndu-se între timp liniştit, aproape absent, la vaca legată de gard, care păştea paşnic.” (Florescu, 2014: p. 276)

sau

„Nu, în români nu puteai avea încredere. Îşi făceau prea mult de lucru cu paharul ca să-şi amintească bine.” (Florescu, 2014: p. 277).

La cea din urmă, românii ar putea replica, folosind şi ei următorul citat:

„Coloana de care, cai şi oameni s-a oprit abia acolo unde avea să fie mai tîrziu Triebswetter. Au început să sape prima dintre cele patru gropi din care şi-au scos pămîntul pentru case. Cîrciuma a fost înălţată încă înaintea bisericii [subl.n.].” (Florescu, 2014: p. 218)

În ultimul citat, este vorba despre venirea și stabilirea șvabilor în mica localitate bănățeană Tomnatic.

Altfel spus, nu contează cine scrie, contează cine și cum citește!

Once Upon a Time

Once upon a time it was… Actually, no. Povestea asta de fapt a început fix în urmă cu un an, pe 23 noiembrie 2014. Chiar în urmă cu un an, aterizam pe „Fraport” cu o cursă Tarom, pe ruta Iași-București-Frankfurt/Main. Ar fi trebuit să se întîmple pe 1 noiembrie, dar nu s-a putut din motive birocratice, independente de voința mea sau a partenerilor germani de la Universitatea „Johannes Gutenberg” din Mainz.

Așadar, ar fi cazul unui „raport anual”, dacă tot m-am hotărît să țin un jurnal de lector. Doar că, retrospectiv privind, constat cu un ciudat și paradoxal amestec de seninătate și frustrare că experiența pe care ar trebui s-o rezum într-o postare pe blog se sustrage deschiderii confesive. Căci, nu-i așa, un jurnal este confesiv, altfel de ce ar fi public? Ei bine, unele lucruri pot fi mărturisite, altele nu.  Nu pentru că ar fi ceva special de păstrat în sertar, ci pentru că așa aleg eu. În locul confesiunii, am să „desenez” o schemă. Ba chiar mai puțin, o enumerare:

ambiții mari, realizări parțiale.

Aș putea fi mai clar, dar amănuntele – adevărat, numai unele dintre ele, în general alea faine – au fost consemnate aici pe blog. Ceea ce contează este feeling-ul personal, pînă la urmă. Căci știi cum e, degeaba se uită unii din tribune la tine admirîndu-ți realizările, degeaba te huiduie alții pentru greșelile și inadecvările din teren. Important e cum te simți cînd te uiți în oglindă, la vestiar, după ce picăturile de apă îți domolesc încordarea și tristețea/euforia de după meci. (De multe ori am avut senzația că meciul disputat a fost ba de box, ba de șah.) Într-o analiză personală, punînd față-n față plusurile și minusurile înșirate de-a lungul unui an de zile, poți risca ușor să te plasezi la „cota zero” sau doar puțin peste. Dar, se prea poate să  greșești calculele. Mai ales atunci cînd judeci emoțional. Dar, dacă scoatem din calcul emoția, ce mai rămîne din om?

P.S. Meciul continuă, nu contează scorul la pauză.

Are we the same?

“We are emotionally all the same.” Asta mi se pare cea mai corectă afirmaţie rostită de Dalai Lama, astăzi, în Kurpark-ul din Wiesbaden (adică parcul băilor termale, a sanatoriului să zicem; doar nu vă gîndeaţi la măscări?). Sigur că în discursul public ţinut în faţa a 7 000 de spectatori (conform canalului public Hessischen Rundfunk) a atins mai multe teme, inclusiv politice, europenii reţinînd apelul la unitatea de care trebuie să dea dovadă în aceste momente de criză. Am scris europenii, pentru că în asistenţă nu erau numai nemţi sau europeni: azi am numărat cei mai mulţi asiatici pe care i-am văzut eu vreodată laolaltă; dar, pentru că obiectul acestei intrări in jurnal nu îl reprezintă cultura tibetană, limbile sau tradiţiile locului respectiv, nu intru în detalii. Cît despre emoţii, ego şi soartă, cine a citit dialogurile lui Daniel Goleman cu Dalai Lama nu avea ce să afle în plus.

Cu privire la nemţii prezenţi, mă întrebam dacă ar putea fi aceiaşi oameni care umplu pieţele de Weihnachtsmarkt sau aceiaşi care se îmbată repede de Fasnacht şi urinează total dezinhibaţi pe stradă… Cine poate şti? Personal, cred că nu. Dar contează? Pe lîngă localnici, puteau fi văzuţi oameni veniţi din alte oraşe sau landuri, chiar din alte ţări. Curioşi – ca şi mine – să îl vadă pe Dalai Lama, căci nu în fiecare zi îţi vizitează oraşul un şef de stat sau un lider spiritual de anvergura asta. Unii au venit probabil şi pentru a-l asculta. Şi l-au ascultat cu umilinţă unii, alţii cu detaşare. Alţii deloc. Nici sonorizarea nu prea i-a ajutat să-l audă, e drept. La care mai adaug mulţimea de plînsete sau chiote de copil mic, căci era plin de familii în parc, cu căţel, cu purcel.

Evident, cînd spui Dalai Lama (al XIV-lea, în cazul de faţă) te referi la o delegaţie şi la o echipă foarte bună de marketing, care beneficiază şi de aportul multor voluntari mai mult sau mai puţin convinşi că budismul e cel care dă sens vieţii lor. Nu-s deloc ironic, căci mă întreb: cîţi dintre noi pot spune că am încheiat căutările şi că ne-am întîlnit cu noi înşine? Oameni cu adevărat de toate culorile, extracţiile social-culturale, căsătoriţi sau celibatari, îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi, încălţaţi sau descălţati, liberali sau socialişti (conservatori sigur nu erau, ăştia au adevărurile lor bine delimitate şi definitive), toţi au venit pentru experienţa în sine, nu neapărat pentru că fac yoga sau cele cinci exerciţii tibetane, nu neapărat pentru că îşi cumpără mobilă de la IndienHaus sau pentru că vor cu tărie ca Tibetul să fie eliberat. Dar cine să-l elibereze? Ţările din vestul Europei? (Ha, ha!) Pe de o parte, budiştii practică non-violenţa (fără război), pe de altă parte nu putem să nu observăm că Occidentul îşi arată muşchii şi e dur numai cu cine e mai slab, nu se pune cu China… Dar tot e bine, cumva, că susţine şi e generos cu acest mesaj politic. Căci, să fim serioşi, Dalai Lama este purtătorul unui mesaj politic, sărbătorirea celor 80 ani (împliniţi pe 6 iulie) fiind un pretext foarte potrivit pentru un turneu. (Nu întîmplător sîntem martori şi la puternice contramanifestaţii: ‘Stop lying, false Dalai Lama!‘ strigau azi vreo 40 de manifestanţi azi în faţa hotelului unde avea loc conferinţa de presă).

În ceea ce mă priveşte spun doar că mi-a prins bine experienţa asta, după două săptămîni intense, pline de lecturi şi articole care aşteaptă să fie scrise, cursuri, corespondenţă cu banca sau ministerul, plus naveta de rigoare; sau de rahaturi, gen schimbat contorul de gaz şi descoperit că s-a stricat centrala termică (‘Das ist kaputt! Sie sollen rufen der Vermieter an…‘) şi că problema încălzirii trebuie rezolvată pînă la toamnă. Mi-a prins bine să ies în lume, în parc, unde unii au învăţat prea sîrguincios lecţia respectului faţă de nefumători: fumau în aer liber ţigări electronice… E adevărat, puteam să aleg: la universitate era Sommerfest, cu cîrnaţi şi bere, muzică tinerească, iar la Castelul Biebrich s-a dansat tango şi s-au aruncat artificii spre cer. Totuşi prinde bine să auzi cum se poate răspunde la următoarea întrebare, auzită în difuzoare printre rîsete: ‘Cum îl pot găsi pe Dumnezeu?’ îl întreabă un prichindel din public pe Dalai Lama. La care, înţeleptul a replicat: ‘Asta e întrebarea ta? Hm, eşti prea tînăr pentru o astfel de întrebare. Dar, avînd în vedere că eşti atît de tînar, ai tot timpul să cauţi răspunsul’. Pe bune, face bine la creier să tratezi cu umor viaţa…

20150712_124945

Anathema și rezonanţa turneului ‘Resonance 2015’ (Live in Bochum)

Un eveniment anunţat în urmă cu cîteva luni şi despre care toată lumea, cu excepţia mea (de ce să fiu modest tocmai acum?!), credea că va fi unul banal: or să cînte nişte piese orchestrate în genul Anathema post-2004 şi cu asta basta. În pofida faptului că pe afiş scria cu litere mari şi late că  vor participa Darren White şi Duncan Patterson. Nu era evident că o reuniune cu băieţii ăştia doi, cu care Anathema a pornit la drum în anii ’90, nu poate fi decît un eveniment e x c e p ţ i o n a l ?

Şi aşa s-a şi dovedit concertul Anathema din hrubele Matrix Rockpalast din Bochum (situat în zona aia densă, cunoscută din manualul de geografie sub denumirea de Bazinul Ruhr, în Renania de Nord – Westfalia). O locaţie unde se adună cam cele mai importante nume ale underground-ului, fie el gothic, industrial, pagan-metal sau progressive-metal. E adevărat, pentru mine nu reprezintă neapărat o cultură a underground-ului sau o cultură marginală; dar cum eu nu sînt un trend-setter sau nu aparţin vreunui grup de prestigiu, părerea mea contează doar pentru cei care deja sînt oricum convinşi că şi asta e cultură.

Ar fi nevoie poate de prea multe cuvinte şi prea multe detalii pentru a face o recenzie onestă a concertului Anathema de la Bochum. Sigur ar trebui să menţionez faptul că, totuşi, e prima dată cînd reuşesc să îi urmăresc live, în pofida a patru încercări precedente, eşuate lamentabil din motive de laşitate sau finanţe. (Anathema se numără printre puţinele formaţii pe care chiar îmi doream să le fi văzut; am rămas restant cu Paradise Lost, Dark Tranquillity, Porcupine Tree şi Rush.) De data asta am reuşit să ajung, deşi a foste nevoie să şofez cca. 450 km într-o zi. Dar în Germania, distanţa asta e floare la ureche; mai ales dacă ai parteneri de drum: Ana, Cristina, bravo şi mulţumesc! Ca să nu uit, am să repet aici ce le-am spus în maşină: “concertul la care mergem noi acum e unul pe care nu o să-l uităm cît trăim”. Şi aşa a fost!

Concertul a început la orele 20 trecute fix cu 1 minut. A durat 3 ore şi a constat în trei părţi, gîndite să ilustreze epoci diferite ale creaţiei meşterilor din Liverpool. Au cîntat in a reverse order, adică au început – în prima parte – cu piese de pe cel mai recent album, Distant Satellites, apoi au urmat Wheather Systems, We’re Here Because We’re Here, A Natural Disaster, A Fine Day to Exit. În partea a doua, locul lui Jamie Cavanagh a fost luat de Duncan Patterson, pe care eu îl consider un monstru uriaş, dar blînd al bass-ului. Care chiar a sunat f u n d a m e n t a l diferit în comparaţie cu orice înregistrare fie ea salvată pe hard-disk în format FLAC. Cu Duncan pe scenă, albumele ilustrate au fost Judgement, Alternative 4, Eternity şi The Silent Enigma. Fireşte că în acest segment şi-a făcut loc A Dying Wish, parcă pentru a-i contrazice pe sceptici (no offence, Ionuţ, Bogdan). În partea a treia, cu Darren White la voce (This guy speaks German too, l-a provocat Danny pe Darren), ne-am afundat în piesele plumbuite adînc ale unui doom-metal executat perfect: piesele de pe Pentecost III, Serenades, Crestfallen au sunat atît de bine…

Din tot playlist-ul mi-a plăcut cel mai mult The Silent Enigma Sunset of Age, ca să am şi eu o părere. Chiar dacă – la fel ca mulţi dintre amicii mei – am crezut că o dată cu albumul A Natural Disaster (altii chiar mai repede) nu o să le mai acord atenţie, căci nu-i aşa?, noi ascultăm chestii tari şi serioase, nu melodii siropoase sau subţiri. Ca şi cum noi, la 40 ani, am alerga suta de metri la fel de repede ca la 18 ani. Ca şi cum oamenii nu ar îmbătrîni. Iar analogia cu My Dying Bride, care şi-au păstrat linia, cu acelaşi dramatism, nu cred că e în favoarea lui Aaron Stainthorpe & Co. Pentru că la urma urmei, la ce te mai poţi aştepta din partea lor? Cu ce te-ar mai surprinde? Apropo: Darren White a zis ceva cu tîlc pe scenă (citez aproximativ): ‘I think I smile too much on the stage, I sing doom, so I should be more serious. I shouldn’t be so happy!’ Iar dacă cineva are ceva împotriva prezenţei Helenei Lee Douglas in the front of the audience, are de-a face cu mine. Şi-a semnat singur sentinţa! (A se observa că în loc stau frumos la fotografiat, privirea mea a fugit spre partea dreaptă a scenei, după mărturia Anei.)

Pasiunea şi perseverenţa învestită de fraţii Cavanagh (să nu-i excludem nici pe fraţii Douglas, totuşi) în muzică merită absolut tot respectul sau efortul de a-i asculta sau vedea. Ştiu că s-au mai plîns unii de concerte ratate de-ale lor. Dar asta nu înseamnă că fanii veniţi ieri seară de prin Dortmund, Essen, Wuppertal, Frankfurt, Köln au bătut drumul degeaba cu maşinilor lor de-a dreptul înfricoşătoare (ne amuzam cum – în parcare – fanii coborau din Seat Ibiza, Skoda Fabia, Mazda Demio, Daihatsu Cuore, în fine, văzurăm şi un A6 Break). Fiecare a plecat cu o amintire puternică, de înfipt acolo în inima. Mai ales adolescenta adusă întru iniţiere de un tată cu părul alb şi care a cîntat toate piesele, laolaltă cu oameni pentru care diferenţele de clasă socială, educaţie sau mărime a portofelului nu au contat măcar în alea trei ore, pe care nu mă ruşinez să le numesc magnifice.

20150414_213746 _1570345683215453_1945527183_n20150414_221754

11146161_1570345599882128_1487534267_n

Die Armen

Die Armen, adică necăjiții, ea e British, el German. Cumplită combinație, ar spune latinii…

Heartbeats: Christie & Bernie

La ce poţi renunţa în Germania: posturi publice de radio

Cred că în curînd voi renunţa la a mai asculta posturile publice germane de radio. Mărturisesc că dintre toate cel mai mult îmi plăcea SWR3 (Baden-Württemberg). După ce m-am mutat mai la nord de sud, dar tot în vest, am început să cochetez cu SWR1 Rheinland-PfalzHR1 şi HR2. Adică Südwestrundfunk şi Hessischer Rundfunk. Staţiile private reprezintă altă poveste, acolo domină reclamele, e explicabil; nici playlist-urile nu-s neapărat mai grozave. Dar, de ceva timp, încep să nu mai suport staţiile publice. Motivul? Postez, pentru exemplificare, cîteva hituri care umplu spaţiul de emisie între necesarele ştiri politice şi despre starea vremii. Şi mă refer la artişti bine cotaţi: Queen (extrem de difuzaţi pe aici), Genesis (fireşte că numai în formula de după plecarea lui Peter Gabriel) sau Sting (sau Police, whateva’). Cu tot respectul, foarte serios şi deloc ironic, urechilor voastre cum li se par chestiile astea?

sau

sau

Asta e, am să mă limitez la posturile britanice. De neegalat, după mintea mea, subiectivă şi răutăcioasă, BBC6 Music (unde Guy Garvey are emisiunea lui proprie şi personală) sau Planet Rock. Ca să nu mai pomenesc Classic FM şi cea mai radiofonică voce in der ganzen Welt: Margherita Taylor.