Tag Archives: Innsbruck

International Women’s Day

Today, on International Women’s Day, I have read a very, very nice piece of advice:

Never Fall in Love With an Innsbrucker, published last year (in September) by Carlos Melgar.

As for my part, I would adore such an… Innsbrucker woman.

Advertisements

Winterferien în Alpi

Winterferien este termenul care desemnează vacanța de iarnă în limba germană. Nu are nimic special, în afara a ceva ce reclamă toți străinii de pe aici: este prea lungă, și e decalată în raport cu alte sisteme școlare. Eu nu știu decît că la nivel universitar, în acest an, cursurile s-au terminat pe 12 februarie, iar semestrul de vară va începe pe 18 aprilie. Prietenii mei din România sar ca arși cînd le spun cît timp se întinde între două semestre germane. Inițial m-am simțit puțintel vinovat, dar acum raspund cinic: „Dacă ție nu ți-a plăcut cartea…” Însă partea frumoasă și invizibilă constă, de fapt, în angajamentele și termenele-limită pe care le am de respectat în acest răstimp: rezumate, articole, traduceri, corecturi, pregătirea de cursuri, examene ș.a.m.d. Dar cum eu nu mă (mai) plîng și nu mă (mai) interesează lamentările și invidiile unora sau altora, îmi văd în tăcere de treabă. Iar ceea ce nu știu mulți e că vacanța de iarnă e una dintre cele mai mai provocări din viața unui profesor ca mine, căci e singurul moment în care ai posibilitatea să îți îndeplinești cîte un vis…

Și, recunosc, în iarna asta am reușit să îmi mai îndeplinesc un vis: Alpii Austriei, un termen generic, căci așa ceva nu există pe hărțile montane. (Una dintre postările mele recente de pe Facebook se numea Pohta ce-am pohtit.) Am profitat de invitația de a învăța să schiez primită de la unul dintre cei mai buni prieteni (Grig îmi e un fel de frate, ca să fiu sincer) și am poposit pentru cîteva zile în Itter (cu un castel celebru, dar care nu se poate vizita), un sat situat în grupul Kitzbüheler Alpen, la 18 km de celebra stațiune unde se desfășoară etapele de cupă mondială la care participă Ted Ligety, Marcel Hirscher, Alexis Pinturault sau Lindsey Vonn, Lara Gut, Anna Fenninger: Kitzbühel. Ei bine, despre schi nu am prea multe să vă povestesc căci, deși nu am căzut foarte des și nici nu mi-am rupt nimic, reproșurile mele se îndreaptă spre bocancii și recompensa pe care nu mi-a oferit-o acest sport: nimic mai chinuitor decît să stai încălțat în așa ceva (cu cătușe n-ați încercat?) timp de cîteva ore, iar plăcerea oferită de o coborîre (fie ea scurtă și fără diferență de nivel semnificativă, în cazul meu) e una muuult prea mică pentru mine. Sînt subiectiv, cîrcotaș, nerecunoscător poate. Dar eu împart lucrurile din viața mea în două categorii: 1) care-mi plac și 2) care nu-mi plac.

Din fericire, zona cu pricina are acces foarte bun spre cîteva destinații foarte căutate de iubitorii de muzee, castele & stuff – Chiemsee, Salzburg – și aventură: Innsbruck. Dacă la Salzburg am vizitat celebra fortăreață Festung Hohensalzburg (o bătrînică în vîrstă de vreo 900 ani), pe care o recomand oricui, căci e un muzeu excelent pus la punct, pe lacul Chiemsee am avut drept destinație Herreninsel, cu inubliabilul castel Schloss Herrenchiemsee al regelui bavarez Ludwig II, care și-a dorit „Versailles”-ul propriu de vară. Motiv pentru care l-a pus pe un arhitect, Georg Dollmann, să studieze în amănunt palatul original și să reînvie interioarele acestuia. Ce a ieșit? Mergeți să vedeți ce a ieșit din ambiția prietenului lui Wagner, zis și regele basmelor: adică acest Ludwig II. Ironia e că am zăbovit mai intens la Augustiner-Chorherrenstift, vechea mănăstire și vechiul castel unde s-a reunit comisia de redactare a Constituției de la „pașopt” („Im Speisezimmer konzipierte 1948 der Verfassungskonvent das Grundgesetz der Bundesrepublik Deutschland”). Fraueninsel a fost sărită din lipsă de timp, dar cred că merită aruncată o scurtă privire și asupra mănăstirii benedictine de acolo: Münster Frauenworth, care a împlinit deja 1200 de ani.

20160226_132126

Salzburg

20160225_161217

Königschloß, Herrensinsel

20160225_172502.jpg

Kloster, Fraueninsel

Adevăratul moment culminant, previzibil cumva, al vacanței austriece l-a constituit etapa Innsbruck. De ce? Pentru că urma o ascensiune cu profesorul meu de munte, Bogdan, venit din Italia cu încă vreo doi amici. Dar nu doar muntele merită menționat – am mai făcut și altceva, întrucît am avut incluse în prețul unui Innsbruck Card obiective turistice de o calitate rarissimă: Hofburg, adică Palatul Imperial, Tiroler Volskunstmuseum, recte muzeul etnografic tirolez care e cu adevărat „one of the finest regional heritage museums in Europe” și Hofkirche, cu o excelentă prezentare multimedia a lui Maximilian I, ultimul cavaler al Europei, împărat al Sfîntului Imperiu Roman din 1508 pînă în 1519 (dar și rege al romanilor, ales la 16 februarie 1486 la… Frankfurt/Main :D). O figură istorică despre care mi-am propus să citesc mai mult, căci e copleșitoare personalitatea lui, la fel ca și datoriile făcute de el în contul Casei de Habsburg…

20160228_135044

Hofkirche, mormîntul lui Maximilian I

Totuși, totuși, scopul pentru care am revenit pe blog e acela de a face recomandări izvorîte din experiența urcării pe Nordkette, lanțul muntos de nord al grupului Karwendel. E o destinație eminamente turistică, dat fiind faptul că e legat de oraș cu mijloace moderne de transport – funicular, telecabină – care urcă omuleții în vîrful unor extrem de spectaculoase pîrtii de schi sau… mountain bike (Freeride e aici un cuvînt mai des repetat decît Bier). Cînd nu ai timp la dispoziție pentru a ataca înălțimile la picior, e bun și cablul. În același timp, poate va fi punctul de plecare în explorarea munților cu care se învecinează: la vest grupul Erlspitze (2405 m altitudine maximă pe vîrful omonim), la est Șaua Stempeljoch (2215 m), iar spre sud Kleiner Solstein (2637 m). Noi nu am urcat decît pe Hafelerkarspitze, la 2334 m, unde zăpada avea 121 cm, și de unde am admirat printre rafale de vînt vîrful Kemacher cu ai săi 2480 m. În sfîrșit, am simțit și eu iarna! Nordkette este doar unul dintre cele patru sferturi ale grupului Karwendel care merită vizitate; după cum puteți vedea aici, ai fix 10 vîrfuri de atins, de preferat la vară, între 2270 m (Frau Hitt) și 2637 m (Kleiner Solstein). Karwendel a fost fixat deja de mine ca destinație montaniardă; ah!, iată-mă adoptînd aiurea acest termen franțuzit, cu sens denaturat în limba română contemporană, căci inițial el era definit așa: MONTANIÁRD adj. (Franțuzism) Muntenesc. // s.m. și f. 1. Membru al partidului cu vederi radicale, care ocupa partea cea mai înaltă (La Montagne) a sălii în care se țineau ședințele Convențiunii în timpul revoluției burgheze din Franța de la 1789. 2. (Rar) Muntean. [Pron. -ni-ard, scris și montagnard. / < fr. montagnard]. Închid paranteza și subliniez: cum să nu fie pe listă Karwendel, cu ale sale 125 vîrfuri de peste 2000 m ?!

20160227_105814

Hungerburgbahn, arhitectură marca Zaha Hadid

20160227_123316

Hafelerkarspitze, 2334 m

Bine, privind de pe Nordkette spre sud mai ai ocazia să adaugi destinații cu nemiluita pe lista cu dorințe. Subiectiv și comod cum sînt, mă opresc însă asupra unui singur lanț, la care ai acces din Axamer Lizum, o stațiune pentru schiori (Grig, ești pe recepție?), cu ale sale 10 (zece) piste, dintre care trei par lungi de tot: Birgitzköpfl (1 km), Olympiabahn (2,1 km) și Schönbodenbahn (1,6 km). Mă rog, tocmai am spus că nu mă pricep la schi. Ce mă bag eu? Pariul la care m-aș înhăma eu, însă, sună cam în felul următor: Hoadl (2340 m), Widdersberg (2337 m) via Dohlennest, apoi Ampferstein (2556 m), Marchreisenspitze (2620), Malgrubenspitze (2571 m), Hochtennspitze (2549 m), Schlicker Seespitze (2804 m), și… Habicht (3227 m). Bun, după cum știu cunoscătorii, în Alpi size doesn’t matter. Aici configurația e decisivă. Și desigur tehnica și condiția fizică… din păcate pentru mine. Dar tentația e supremă. La fel ca și plăcerea de a reveni la Innsbruck, care mi se pare cel mai fain oraș vizitat pînă acum, căci e un oraș-cu-munte (unul accesibil!). Iar dacă vreți să-l vizitați, vă împrumut eu trei broșurele: Nordkette Innsbruck, Active Winter și Innsbruck for Young Travellers.

20160227_220447

Prof de munte cu prof de limbă. La Tribaun, loc de pierzanie.

Un brand sau o familie?

„The North Face” nu e un brand. E o familie. Poate sună ca un clișeu; dar nici că-mi pasă, căci am în spatele acestei afirmații o povestioară dragă mie. De dată recentă.

Se făcea că mă întorceam în ultima duminică a lunii februarie din vacanța de iarnă, de la Innsbruck. Nu am petrecut în vestita și dorita stațiune montană decît ultimele două zile ale unui sejur austriac de 9 zile  (vorbim cu altă ocazie despre punctele atinse cu ocazia respectivă). Am avut de parcurs cu trenul distanța Innsbruck – Wiesbaden, via Kufstein-München-Stuttgart-Mannheim. Adică vreo 615 km, ce aveau să fie parcurse în 6 ore și 39 minute. Chiar așa a și fost, punctualitatea a fost la ea acasă, cu toate că…

Cu toate că în localitatea austriacă Kufstein schimbarea trenului a durat ceva mai mult și mi-a produs o nedumerire, nerostită cu voce tare. Și asta nu din frică, ci din lipsa timpului de reacție. Trenul de München era tras la linia 1 și părea că toată lumea din gară urmează să se urce în el. „Hai mai repede, că iar n-o să prind loc dacă nu mă grăbesc”, îmi zic. (Asta pentru că de la Innsbruck călătorisem în picioare, trenul de Viena fiind hiperaglomerat.) Bun făcut, măresc pasul, dar în primul vagon observ că nu e loc (e plin de femei cu burqa), apoi nici în al doilea (numărul de burqa crește parcă și mai mult), iar la urcarea în al treilea vagon, o doamnă în uniformă, drăguță, avînd desigur ochii verzi, îmi spune că numai pe ușa aceea se poate urca în tren și numai după prezentarea pașaportului către autorități, pe care dintr-o dată încep să le văd cît sînt de prezente: de la poliția federală pînă la controlul feroviar. Arăt buletinul și mă urc în trenul care – iată – urma să treacă din Austria în Germania cîțiva refugiați sirieni. La Rosenheim au fost transferați sub escorta a vreo 6 polițiști fermi și civillizați, cam vreo 40-60 de persoane, bărbați și femei, cu copii foarte mulți. A căror privire nu poate fi descrisă. Ce am văzut în ochii lor? Speranță? Disperare? Gol? Iritare? Melancolie? Frică? Toate la un loc, cred. E unul din acele momente în care căutarea cuvintelor îți usucă gura și simți că te ustură ochii mai tare ca niciodată. Priveliștea care s-a derulat prin fața lor a dispărut în mai puțin de 8-10 minute, timp suficient pentru mine să îmi stăvilesc puținele lacrimi de care sînt în stare cînd mă încearcă o emoție puternică. Și, de asemenea, timp suficient pentru americanul din fața mea să scoată iPhone-ul și să fotografieze un moment poate unic pentru el („They broke my heart…”).

20160228_164457

E momentul serii, căci de la Kufstein pînă la Rosenheim, avusesem parte de o călătorie banal de normală, într-un tren normal de provincie care a oprit la fiecare 5-6 minute prin satele Bavariei, de unde a cules studenți sau schiori amatori. O călătorie marcată de poveștile unui pasager american, pe numele său Giuseppe (52 ani), fiu al unor emigranți catalani, stabiliți în SUA, statul Minnesota. Și cu o pasiune mărturisită numai după ce m-a studiat puțin: a notat geanta tip duffel „The North Face” burdușită, grea și imposibil de pus pe raftul de sus (are un volum de 90 litri), s-a uitat apoi la bocancii din picioare și la softshell-ul de pe mine; după ce mi-a confirmat că locul din fața lui este frei, m-a întrebat dacă vin de la Innsbruck și dacă fac climbing. Am răspuns bucuros: da, respectiv nu. „Well, you see… I like mountains, but not in that way. What I do is pure wandering, trekking, hiking. The Germans would call it Wandern” am completat eu scena cu sfială. „Me too.” m-a liniștit el. „Actually, when I was young I used to try climbing”. Tipul avea, de fapt, la activ altitudini asiatice de 5-6000 metri, cîteva vîrfuri din America de Sud, vulcani de prin Mexic și cîte puțin din Mont Blanc, Matterhorn. Desigur, Rocky Mountains de prin Colorado… Cel mai mult, însă, mi-a lăudat parcul național Gran Paradiso, pe care mi l-a recomandat fără ezitare. (Ai auzit, Bogdan? Facciamo un giro?) Alpii, you know, rămîn cei mai faini…

Îmi mai amintesc că atunci cînd am făcut cunoștință am avut parte de un moment hazliu. Omu’ lucrează în industria IT și mi-a confirmat încă o dată că toate firmele astea au de-a face cu români. (Măcar cu atît să ne lăudăm, chiar dacă mie nu mi se pare ceva excepțional.) Giuseppe a avut numai cuvinte frumoase la adresa colaboratorilor români (pun pariu că asta le zice și polonezilor, și nemților, e normal). Dar a adăugat că îl încurcă ceva: „The only problem is that every Romanian has the same name: Catalin…” Imaginați-vă acum fața mea: „Whaaaat? Are you kiiidding me? Noooo waaaay!” și dau să îi arăt buletinul. „No, no, I believe you” mă temperează el printre hohote autentice de rîs, care îi fac pe ceilalți călători invidioși pe prietenia legată de noi ad-hoc. No, firește că am avut explicații culturale, continuate apoi cu povești personale. Ne-am spus fiecare povestea vieții, cu numeroase digresiuni și clarificări terminologice. Mai ales din partea mea, căci atît de prost am ajuns să vorbesc limbile străine încît le amestec: în loc să spun down jackett, îi ziceam daunen Jacke (purtam amîndoi același model de geacă mid-layer, „The North Face” 800 Pro) ; în loc de I have never been there – cu referire la America – am bolmojit ceva cu „ich bin wasn’t” [wtf? n.aut.] Din păcate, călătoria a durat prea puțin. Dar a fost plină.  La un moment dat am lansat săgeți de pe poziții adverse: pornind de la experiența refugiaților somalezi, repartizați într-un oraș plin de blonzi scandinavi din Montana sau Minnesota (nu mai rețin), omu’ nu părea prea deschis primirii de refugiați („There is mistrust. When mistrust appears all ends not quite well…”) Nedumerirea mea a fost supremă: cum, asta vine din partea cuiva care aparține unei culturi prin excelență etichetată drept „melting pot”? La care mi-a răspuns cu detalii despre cum (nu) se adaptează emigranții Americii… Hm, poate despre asta și este vorba: cine și de ce trebuie să se adapteze? Ce înseamnă cultură? Cutumă? Avem de-a face cu realități sau construcții conjecturale?

Eu zic că totuși sîntem toți o familie, oricît de naiv, hippie sau tezist ar suna… Pornind chiar de la un aspect accidental cum e faptul că preferăm un produs, o marcă mai deosebită, așa cum este „The North Face” (ar putea fi la fel de bine „Patagonia”, zic eu). Și ca să lămuresc statutul meu de posibil fan al mărcii: fără să îmi propun, fără să cunosc istoria mărcii, am ajuns pe nesimțite un posesor mulțumit de produsele lor. Poate chiar susținător al acestei mărci, după ce coechiperii italieni cu care am atacat Alpii Tirolezi (ce fain sună!, în realitate a fost mult mai simplu) mi-au stîrnit curiozitatea povestind despre moartea fondatorului mărcii, Doug Tompkins. Poveste care m-a făcut să învăț puțină istorie și să descopăr cît de multe valori ne pot lega:

Doug Tompkins a murit în 2015, la vîrsta de 72 ani.